Ernest Lupan: Consider că, alături de dreptul civil, am îmbrăţişat şi o legislaţie de o însemnătate practică deosebită pentru viitorul omenirii
2 iunie 2015 | Cristian COLCERIU
Cristian Colceriu: Ce traseu a parcurs biografia juristului Ernest Lupan de la educaţie şi formare la specializările şi experienţa acumulată în ştiinţa dreptului?
Ernest Lupan: Biografia mea cuprinde o perioadă de timp când nici nu ştiam ce înseamnă dreptul sau a fi jurist şi îmi lipsea totalmente orice intenţie de a deveni un om al legii. Este adevărat că, încă din copilărie, mă gândeam să devin filozof. Dar ce-si doreşte omul şi ce îi aduce viaţa!
M-am născut la vreo 70 km de Braşov, înăuntrul curburii Carpaţilor, la Tg. Secuiesc, în judeţul Covasna, ca al patrulea copil dintr-o familie cu cinci urmaşi, dintre care numai eu mai am curajul să trăiesc. În scurtă vreme, după decesul tatălui meu, în anul 1932, ne-am mutat la Braşov şi apoi la Oradea, unde, la 20 de ani, în 1949, am dat bacalaureatul, fără să am nici cea mai vagă idee despre ce intenţionez să fac după aceea. La îndemnul unuia dintre foştii mei profesori de liceu m-am înscris la examenul de admitere la Facultatea de Filozofie din Cluj, unde, după reuşită, am urmat cursurile anilor I şi II. Dar ceva mă frământa neîncetat, având impresia că studiile la această facultate erau prea abstracte şi am considerat că nu sunt dotat pentru această vocaţie. Întâmplător, m-am întâlnit cu câţiva foşti colegi de liceu, care erau studenţi la drept şi, la sugestia lor, am participat la un curs de drept penal (nu de drept civil!) din anul III. După cele cincizeci de minute, în pauză, am mers la decanat şi am depus cererea de transfer. În urma aprobării cererii, a început carierea mea de jurist. Am fost admis în anul III de studii, cu obligaţia (nu condiţia) de a promova până la sfârşitul anului universitar respectiv toate examenele de diferenţă şi, desigur, plus examenele de anul III. Până la sfârşitul sesiunii de vară am promovat toate examenele cu calificativul „foarte bine” şi am intrat în vacanţa bine meritată (nu înainte de a îndeplini o altă obligaţie legală, cea de a satisface stagiul militar de o lună). Se vede că cei care îmi „dirijau” soarta de viitor jurist şi-au dat seama că am prins gustul ştiinţei dreptului şi, de la 1 septembrie 1952, când începea atunci anul universitar, m-au numit preparator la disciplina dreptul roman (pe atunci era în vigoare o hotărâre a Guvernului care permitea numirea în această funcţie a studenţilor din ultimul an de studii, consideraţi merituoşi de consiliul ştiinţific al facultăţii). Student fiind încă, m-am simţit foarte mândru în postura de „membru al corpului profesoral” şi m-am apucat mai serios de studiul acestei ramuri a ştiinţelor juridice, sub îndrumarea şi cu sprijinul permanent al conferenţiarului (de atunci) Vladimir Hanga şi al conferenţiarului Dezideriu Roman, având acelaşi cabinet cu asistentul universitar Dumitru Firoiu.
După examenul de stat, pe care l-am promovat cu note foarte bune, obţinând astfel diploma de merit, am fost numit asistent, grad didactic pe care însă nu l-am practicat deloc, întrucât am fost convocat la Bucureşti în cantonament şi de acolo trimis la studii de doctorat la Universitatea Lomonosov din Moscova. Îmi amintesc și acum cu mare plăcere cum, împreună cu un coleg, am ieșit din tren ca să admirăm gara din Kiev, despre care aflasem că are o clădire de o frumusețe excepțională. Am admirat clădirea gării, dar între timp trenul nostru a plecat. Am rămas singuri în gară. Bagajele ne-au rămas, desigur, în tren. Încă nici nu vorbeam limba rusă corespunzător de cursiv. Am contactat servicul public care răspundea de securitatea gării. După unele dificultăți, am reușit să explicăm ce s-a întâmplat. În cele din urmă, cei doi viitori doctoranzi au fost trimiși cu un avion de dimensiuni mici direct la Moscova și astfel am ajuns la destinație înaintea trenului.
Așa a început o altă etapă de studii, de data aceasta în limba rusă, care a durat trei ani şi două luni, după care am susţinut disertaţia, obţinând titlul de candidat în ştiinţe juridice, echivalat apoi acasă cu cel de doctor în drept. După revenirea mea în ţară, în toamna anului 1956, am fost numit în funcţia de lector universitar la disciplina de drept civil la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti. După aproape doi ani am cerut transferul la Cluj, iar după unificarea celor două universităţi clujene am fost numit membru al Catedrei de drept civil şi am predat dreptul transporturilor, dreptul funciar, dreptul cooperatist şi dreptul agrar şi am condus seminarii la dreptul civil. În 1962, m-am înscris la concurs pentru ocuparea postului de conferenţiar, pe care l-am câştigat, iar în 1972, tot prin concurs, am fost promovat în gradul didactic de prof. univ. Din 1975, după pensionarea profesorului Aurelian Ionaşcu, am predat, până la pensionarea mea, în toamna anului 1994, cursul de drept civil la anul I. În această perioadă am fost şeful colectivului de drept civil, şeful catedrei de drept civil, prodecanul Facultăţii de Drept (timp de 17 ani consecutivi), iar în 1991, am fost numit conducător de doctorat la drept civil, calitate în care am condus 26 doctoranzi din care 19 au obţinut titlul de doctor în dreptul civil (dintre aceştia, în prezent, 7 sunt profesori universitari la Cluj, Timişoara, Tg. Mureş şi Chişinău, doi conferenţiari, trei lectori etc.), calitate la care am renunţat benevol în 2006.
Am făcut parte, până în anul 1994, din Comitetul de redacţie al seriei ştiinţe juridice al revistei „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, din Colegiul redacţional, iar astăzi din Consiliul ştiinţific al revistei „Curentul juridic” din Tg. Mureş. Sunt referent ştiinţific al Fundaţiei Soros-Moldova şi al Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, proiectul „Centrului de Studii şi Politici Juridice” şi membru al Colegiului de redacţie al Revistei Româno-Maghiare de Ştiinţe Juridice, „Scientia Iuris” din Cluj-Napoca etc.
Eliberat de ideea „un loc de muncă, un salariu”, din 1991 am acceptat invitaţia de a îndeplini funcţia de Rector al Universităţii Româno-Arabe (în prezent „Bogdan Vodă”), unde am şi predat în anul I dreptul civil, iar în anul II, dreptul protecţiei mediului. Aceste două discipline le-am mai predat şi la Facultatea de Drept „Dimitrie Cantemir” din Cluj, la Universitatea „Dimitrie Cantemir” din Tg. Mureş, la Universitatea „Bogdan Vodă” din Baia-Mare, la Universitatea „Avram Iancu” din Cluj-Napoca şi la Facultatea de Drept a Universităţii din Oradea. Apoi, lucrurile s-au mai calmat şi am rămas doar pensionar la UBB şi profesor de drept civil şi dreptul protecţiei mediului la Facultatea de drept din Cluj a Universităţii „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti, până în 2007, iar din anul universitar 2010-2011, predau din nou dreptul civil studenţilor din anul I de la Universitatea „Sapientia” din Cluj.
Cristian Colceriu: Ce loc ocupă şi ce merite are Ernest Lupan în dreptul românesc?
Ernest Lupan: În privinţa contribuţiilor mele în tratarea unor teme de drept civil, amintesc susţinerea cu argumente ştiinţifice a unui nou Cod civil, considerând că valorosul şi foarte importantul act normativ din 1864 şi-a îndeplinit misiunea. Dezideratul s-a şi realizat în toamna anului 2011, după ce Guvernul şi-a asumat răspunderea în şedinţa comună din 22 iunie 2009 în faţa Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi a publicat Legea nr. 287/2009 privind noul Cod civil. Sub alt aspect, în scrierile mele am sugerat şi susţinut necesitatea renunţării la folosirea expresiei „subiecte colective de drept” în cazul persoanelor juridice, care este, după părerea mea, o formulă greşită, întrucât există persoane juridice compuse dintr-o singură persoană (societatea comercială cu unic asociat) sau care nu cuprind nicio persoană vie (fundaţiile testamentare). În legătură cu bunurile mobile, am pus întrebarea dacă animalul poate fi considerat pur şi simplu un lucru care se mişcă de la sine (art. 473 vechiul Cod civil) sau dacă acesta ar trebui să aibă un statut legal aparte faţă de subiectele de drept şi bunurile mobile, lucru ce s-a realizat prin adoptarea noului Cod civil ş.a.
În privinţa delimitării relaţiilor sociale ce ţin de domeniul dreptului protecţiei mediului, am insistat doctrinar să delimităm corect, ştiinţific fundamentat, obiectul reglementării juridice şi să folosim corect denumirea acestei ramuri de drept, în loc de „dreptul mediului înconjurător” aceea de „dreptul mediului”, iar mai nou „dreptul protecţiei mediului”, ştiut fiind că întreaga noastră legislaţie în materie priveşte modalităţile de protejare a elementelor de mediu şi prevede consecinţele încălcării acestor reglementări. La fel, la vremea respectivă, când dreptul cooperatist s-a predat ca disciplină autonomă la facultăţile de drept, am făcut demersuri ştiinţifice (singur sau împreună cu alţi colegi) pentru a demonstra că reducerea obiectului de reglementare, în acest caz, la relaţiile sociale din cooperaţia agricolă nu se justifică, deoarece tot în domeniul cooperaţiei de producţie sunt cuprinşi numeroşi meşteşugari şi, în plus, există şi alte forme ale cooperaţiei (de consum, de credit etc.). Până la urmă, insistenţele noastre au dat roade şi s-a acceptat denumirea de „drept cooperatist”, cu delimitarea corespunzătoare a obiectului reglementării juridice în materie.
În limita puterilor şi cunoştinţelor mele profesionale, din primii ani ai deceniului al şaselea din secolul trecut am fost prezent prin cursuri, manuale, tratate, studii şi articole publicate în ţară şi peste hotare, cu participări la sesiuni ştiinţifice şi simpozioane în țară şi în alte ţări, am luat parte activă la organizarea şi desfăşurarea vieţii ştiinţifice româneşti şi internaţionale în domeniul dreptului. Am peste 190 de titluri publicate, dintre care 21 de manuale universitare, 5 volume de tratate, 9 studii publicate în culegeri de studii în ţară şi peste hotare. Pentru prima dată în ţară am publicat sub formă de scheme Dreptul civil. Partea generală (2006) şi Dreptul civil. Persoanele (2007). Am o lucrare scrisă în colaborare cu prof. univ. dr. R. I. Motica (Teoria generală a obligaţiilor civile), distinsă de Academia Română, în 2007, cu premiul „Nicolae Titulescu” şi un mare număr de studii publicate în reviste de specialitate din ţară şi din străinătate.
Cristian Colceriu: Cum aţi încadra, din perspectiva trinomului idei-concepţii-viziuni, identitatea civilistului Ernest Lupan pe linia precursori-mentori-discipoli?
Ernest Lupan: Dreptul civil este o parte însemnată a sistemului juridic românesc, o ramură distinctă, autonomă, cea mai importantă, cea mai cuprinzătoare şi cel mai bine conturat domeniu al acestui sistem, care cuprinde reglementări deosebit de importante şi amănunţite în privinţa relaţiilor sociale private. De aceea s-a şi numit drept privat general, care aproape s-a confundat şi se confundă, din nou, după intrarea în vigoare a noului Cod civil, cu dreptul privat. Celelalte domenii ale dreptului privat reglementează doar anumite categorii de relaţii sociale speciale, fiind denumite drepturi private speciale. Ori de câte ori anumite relaţii sociale private nu sunt reglementate expres de norme juridice speciale, se vor aplica principiile şi reglementările de drept civil, desigur, în măsura în care acestea nu contravin spiritului şi reglementărilor specifice din domeniul respectiv de drept. În acest fel, dreptul civil este şi rămâne dreptul comun în materie.
Dreptul protecţiei mediului este acea ramură distinctă, autonomă a sistemului nostru juridic care înmănunchează normele juridice ce reglementează relaţiile sociale dintre subiecte de drept în legătură cu protecţia şi dezvoltarea durabilă a mediului, cu îmbunătăţirea condiţiilor de mediu. Ea ţine de domeniul dreptului public, fiind compusă aproape complet din norme juridice imperative. Atât dreptul public, cât şi dreptul privat, ca şi ramurile publice şi private ale dreptului, prezintă o serie de particularităţi care îngreunează, iar uneori fac imposibilă „aproprierea” teoretică a normelor respective.
În ce mă priveşte, cu toate greutăţile ce rezultă teoretic şi practic din împărţirea dreptului în ramuri, am fost împins de soartă către aceste domenii ale dreptului nostru. De dreptul civil am fost atras încă de la începutul activităţii didactice. Datorită împrejurărilor sistemului de normare am predat dreptul cooperatist, dreptul funciar şi dreptul agrar, problematica cărora era strâns legată în primul rând de dreptul civil, dar şi de normele dreptului public.
Dreptul mediului nu s-a predat înainte de 1989 ca disciplină distinctă. Cum am devenit titularul acestei discipline? Răspunsul are o istorioară. În 1990, eram şeful catedrei de drept civil, când, la şedinţa consiliului profesoral figura pe ordinea de zi modul de aplicare a unui ordin al ministrului învăţământului, în care se cerea introducerea în planul de învăţământ al facultăţilor de drept a unei discipline noi cu denumirea (aproximativă) de dreptul mediului. Proaspătul decan al facultăţii noastre, care conducea şedinţa, după o discuţie mai mult sau mai puţin organizată, datorită şi faptului că nimeni nu cunoştea problematica acestei discipline didactice, deoarece protecţia mediului nu a stat până atunci în atenţia nici a societăţii şi nici a individului, a propus amânarea transpunerii în practică a dispoziţiei respective, pe motivul că nu avem cadru didactic care să o predea şi cerea votul consiliului profesoral. Însă, d-l decan a spus: „staţi puţin, avem noi un specialist în acest domeniu” şi s-a uitat lung la mine, dând următoarea explicaţie: „d-l (atunci încă se folosea prin inerţie „tovarăşul”) Lupan cunoaşte bine problemele protecţiei mediului, având în acest domeniu şi un studiu destul de voluminos, publicat în revista facultăţii. Propun introducerea în planul de învăţământ a acestei discipline şi ca titular pe d-l prof. Lupan”. Într-adevăr, după ce apăruse Legea nr. 9/1973 privind protecţia mediului înconjurător, text pe care l-am studiat atunci cu atenţie şi mi-a plăcut, am publicat un studiu cu titlul „Dreptul în slujba protecţiei mediului”. În aceste condiţii m-am supus hotărârii consiliului profesoral, pe care am votat-o şi eu.
În cazul dreptului civil, care este una din cele mai vechi ramuri ale dreptului pe plan mondial şi care apare ca cea mai democratică parte a dreptului (înţeleasă potrivit gândirii dominante în perioadele din toate timpurile, în dreptul roman jus civile fiind considerat dreptul cetăţii, al Romei, care se aplica numai cetăţenilor romani), având la bază principiul libertăţii de voinţă şi urmând ca subiecţii de drept civil să-şi stabilească conduita prin acorduri de voinţă, am avut numeroşi precursori şi mentori care, prin operele lor, ne-au ajutat şi îndrumat pe noi, discipolii. Personalitatea profesională a acestor oameni de ştiinţă, deschizători de drumuri, care cândva erau şi ei discipoli, ne-au ajutat să adoptăm şi să continuăm învăţătura şi doctrina lor. Dintre aceşti oameni de ştiinţă şi dascăli, pe care nu-i cunoaşteam personal, decât pe unii, dar pe care îi consider model de ţinută academică, amintesc pe cunoscuţii şi apreciaţii maeştrii D. Alexandresco, care în principal, prin cele 14 volume publicate, a dat explicaţii teoretice şi practice foarte lămuritoare vechiului drept civil român; M. Cantacuzino, care în volumele sale a dat sens pertinent şi vioi elementelor dreptului civil sau C. Hamangiu, strălucit jurist, care în lucrările sale a dat toate lămuririle doctrinare şi jurisprudenţiale posibile cu privire la Codul nostru civil, demonstrând o putere deosebită de sinteză în materie, făcând astfel clare, explicite şi inteligibile textele din Cod, domeniu în care puţini au avut ambiţia să caute alte clarificări în privinţa cuceririlor ştiinţifice referitoare la actul normativ amintit.
În schimb, dreptul protecţiei mediului este, la noi, o ramură de drept tânără, care a fost recunoscut în doctrină numai după 1989, cu toate că am avut încă din 1973 o lege generală a protecţiei mediului, adoptată la recomandarea primei Conferinţe mondiale de protecţie a mediului, care a avut loc sub egida O.N.U., la Stockholm, în 1972 şi unde a participat şi ţara noastră cu o delegaţie în calitate de membru al O.N.U. Dar degeaba, politica de atunci nu permitea şi nu s-a sesizat nici interesul deosebit, nici măcar de a lua în discuţie această problemă, devenită – după cum observăm – una din cele mai importante şi grave probleme vitale pentru omenire. În astfel de condiţii social-politice, puţini s-au încumetat să analizeze problemele protecţiei mediului, ceea ce exclude posibilitatea ca, în acest domeniu, să putem vorbi despre precursori, mentori şi discipoli. Toţi cei atraşi de problemele teoretice şi practice ale protejării factorilor de mediu au trebuit să înceapă cu problemele elementare ale materiei, pe care a trebuit să le descoperim şi să încercăm să le soluţionăm, noi cei puţini care am fost şi mai suntem şi astăzi preocupati de domeniu. De aceea, în anii ’90 am trimis în delegaţie pe unul dintre foştii mei colegi tineri pe atunci, în Germania, să vadă care este situaţia în ţara respectivă în privinţa pregătirii juriştilor în acest domeniu. Datele de acolo m-au şocat, dar m-au şi bucurat; de la 3 la 8 semestre, în funcţie de profilul facultăţii, se predă legislaţia protecţiei mediului, studenţii fiind pregătiţi nu numai pentru a soluţiona litigiile ajunse în faţa instanţelor judecătoreşti, ca viitori judecători şi procurori, ci şi ca jurisconsulţi în materie şi ca lucrători în administraţia de stat de specialitate. Dacă ne gândim că disciplina de protecţia mediului se predă şi astăzi la noi uneori ca materie facultativă, fără ore de seminarii etc., putem sesiza rămânerea noastră în urmă şi în această privinţă.
În domeniul dreptului civil au existat numeroşi deschizători de drumuri, predecesori de la care am putut şi a trebuit să preluăm cunoştinţe teoretice şi practice şi astfel ei au devenit, prin forţa împrejurărilor, persoane care prin activitatea lor ştiinţifică şi prin comentariile formulate cu privire la practica judiciară civilistă au pregătit terenul pentru dezvoltarea ulterioară mai complexă a teoriei (teoriilor) dreptului civil. Astfel ne-au uşurat foarte mult deschiderea noastră spre o lume ştiinţifică în care am găsit repere, argumente şi explicaţii şi ne-am putut orienta şi alege drumul pe care l-am considerat cel mai bun şi cel mai bine fundamentat pe legislaţia în vigoare fără să lăsăm neobservate unele neîmpliniri ale legiuitorului sau ale judecătorilor şi chiar ale colegilor.
Consider că, alături de dreptul civil, de care m-am ataşat în totalitate şi pe care l-am practicat doar teoretic, am îmbrăţişat şi o legislaţie de o însemnătate practică deosebită pentru viitorul omenirii. Am publicat ultimul meu tratat de peste 650 de pagini din acest domeniu, în care am acordat o mare atenţie drepturilor omului la un mediu sănătos şi echilibrat ecologic, îndatoririi persoanelor fizice şi juridice de a proteja şi ameliora mediul în care trăiesc, muncesc şi răspunderii speciale a tuturor celor ce poluează mediul ş.a.
Asta a fost soarta mea profesională, începută în 1952 ca discipol şi aproape terminată astăzi, ca îndrumător spiritual, dascăl şi educator în domeniul profesional ştiinţific pe care l-am îmbrăţişat cu drag.
* Continuarea lecturii poate fi făcută în lucrarea antologică de colecție Elite Clujene Contemporane – Cluj Contemporary Elites apărută sub egida Academiei Române (vol. I-II), în care sunt reunite prețioase informații despre mari profesori, juriști, magistrați, avocați, despre opera lor teoretică și practică, dar mai ales despre știința juridică pe care au slujit-o cu pasiune, devotament și credință. În aceste pagini se regăsește nu doar măestria unor mentori și creatori de școală juridică românească, ci și valorizarea paradigmatică a înțelepciunii în slujba eternă a dreptului ca vocație și ca profesie.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
