BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalIPTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Contencios administrativ
DezbateriCărţiProfesionişti
 
2 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Curtea de Apel Timişoara. Un nou motiv „special” de respingere a acţiunilor privind restituirea taxelor auto. Notă critică la decizia nr. 3196/11.05.2015

03.06.2015 | Andrei PAP
Abonare newsletter

ROMÂNIA
CURTEA DE APEL TIMIŞOARA
SECŢIA DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL
DOSAR NR. 3265/115/2014

DECIZIA CIVILĂ NR. 3196
Şedinţa publică din data de 11 mai 2015
Curtea constituită din:
REŞEDINTE: DR. LUCIAN LĂPĂDAT
JUDECĂTOR: PROF. UNIV. DR. LIDIA BARAC
JUDECĂTOR: CRISTIAN PUP
GREFIER: FLOARE BURZ

Pe rol se află recursul formulat de reclamantul-recurent S. G. M. împotriva sentinţei civile nr. 99/13.02.2015 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 3265/115/2014, în contradictoriu cu pârâta-intimată Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Serviciul Fiscal Orăşenesc Oraviţa, având ca obiect contestaţie act administrativ fiscal. La apelul nominal, făcut în şedinţă publică, se prezintă avocat N. U. pentru reclamantul-recurent S. G. M., lipsă fiind pârâta-intimată Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Serviciul Fiscal Orăşenesc Oraviţa.

Procedura de citare legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei, de către grefierul de şedinţă, după care reprezentantul reclamantului-recurent depune împuternicire avocaţială şi dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 20 lei.

Nemaifiind alte cereri de formulat sau excepţii de invocat, Curtea constată procesul în stare de judecată şi acordă cuvântul la dezbaterea în fond a recursului. Reprezentantul reclamantului-recurent solicită admiterea recursului, casarea hotărârii primei instanţe şi, rejudecând în fond, admiterea. Nu solicită cheltuieli de judecată.

CURTEA,

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 99/13.02.2015 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 3265/115/2014, a fost admisă excepţia dreptului prescripţiei la acţiune. A fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul S. G. M., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Serviciul Fiscal Orăşenesc Oraviţa.

Pentru a pronunţa această hotărâre, Tribunalul a reţinut că reclamantul în cauză a achitat taxă de primă înmatriculare, în sumă de 4.350 lei la data de 12 decembrie 2008, în baza OUG nr. 50/2008, dreptul material la acţiune pentru restituirea acestei taxe, contrare art. 110 TFUE, fiind prescris, în raport cu dispoziţiile art. 135 din OG nr. 92/2003 privind Codul de procedură, care prevede un termen special de prescripţie de 5 ani, care a început să curgă de la data de 1 ianuarie 2009 şi s-a împlinit la data de 31 decembrie 2013, în cauza de faţă acţiunea fiind înregistrată abia la data de 30 octombrie 2014.

Împotriva aceste hotărâri, reclamantul a declarat recurs, invocând nelegalitatea hotărârii din perspectiva dispoziţiilor art. 483 şi urm. Cod procedură civilă, context în care susţine că termenul de prescripţie de 5 ani, valorificat de Tribunal, curge la data de 7 iulie 2011, când CJUE s-a pronunţat în cauza Nisipeanu – C-263/10, statuând că OUG nr. 50/2008 conţine norme discriminatorii, contrare art. 110 TFUE.

În cauză pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Serviciul Fiscal Orăşenesc Oraviţa nu a formulat întâmpinare.

Verificând recursul astfel declarat din perspectiva dispoziţiilor art. 483 şi urm. Cod procedură civilă, cu luarea în considerare a dispoziţiilor art. 499 Cod procedură civilă, Curtea constată că recursul reclamantului nu este fondat, hotărârea atacată fiind legală, însă pentru alte motive decât cele reţinute de instanţa de fond cu ocazia soluţionării excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

Astfel, Curtea constată că repararea prejudiciilor produse prin fapta Statului, care a reglementat în domeniul taxelor de poluare contrar dreptului U.E., astfel cum s-a întâmplat în cazul OUG nr. 50/2008, în baza căreia reclamantul a efectuat plata solicitată în prezenta cauză – fapt constatat în Hotărârea CJUE evocată deja – trebuie plasată pe terenul răspunderii civile delictuale, fapta Statului fiind un delict civil care obligă la reparaţiunea integrală a prejudiciilor astfel produse. [s.n. – A.P.]

În aceste condiţii, odată stabilit tipul de răspundere juridică incident în cauză, regimul juridic specific răspunderii civile delictuale se va aplica întocmai, fără derogări, inclusiv în privinţa termenului de prescripţie specific instituţiei răspunderii civile delictuale, termen care este cel general, de 3 ani, de la data când reclamantul a cunoscut prejudiciul produs prin fapta Statului. [s.n. – A.P.]

Sub acest aspect, momentul de la care curge termenul de prescripţie în discuţie este echivalent publicării în Jurnalul Oficial al UE a Hotărârii CJUE în cauza Nisipeanu, Tatu (iunie 2011), căci până la stabilirea incompatibilităţii OUG nr. 50/2008 cu dreptul U.E. (art. 110) de către CJUE, reclamantul a considerat că a efectuat o plată datorată, în baza unui act normativ valid în dreptul intern. [s.n. – A.P.]

În acelaşi sens sunt şi susţinerile recurentului în cauză.

Cu toate acestea, reclamantul-recurent solicită aplicarea unui alt termen de prescripţie – de 5 ani – prev. de art. 135 din OG nr. 92/2003, ignorând faptul că, odată stabilită instituţia juridică incidentă în cauză, respectiv răspunderea civilă delictuală, judecătorului nu-i este permis să “combine” norme juridice aparţinând unor instituţii juridice diferite în scopul de a “culege” avantaje, căci altfel s-ar încălca principiul separaţiei puterilor în Stat, judecătorul devenind legiuitor, creând o a treia instituţie juridică prin cumularea unor norme juridice aparţinând unor instituţii diferite sau chiar a unor ramuri de drept diferite, precum în cazul de speţă, care contrapune dreptul fiscal dreptului civil general. [s.n. – A.P.]

Că suntem în prezenţa unei răspunderi civile delictuale rezultă din aceea că acţiunea în restituirea taxei în litigiu este legitimată de producerea de către Stat a unui prejudiciu prin fapta sa de a nu-şi “acorda” dreptul intern cu dreptul U.E., respectiv de a reglementa contrar dreptului U.E. [s.n. – A.P.]

În cauză nu este vorba de o simplă plata nedatorată, ci de un prejudiciu de a cărei reparaţiune beneficiază toţi destinatarii OUG nr. 50/2008, independent de efectuarea sau neefectuarea plăţii pretinse de actul normativ intern, că, de exemplu, în ipoteza neachitării taxelor, prejudiciul produs se identifică în ceea ce am putea numi imposibilitatea înmatriculării unui vehicul achiziţionat sub imperiul OUG nr. 50/2008, consecinţele acestei imposibilităţi de înmatriculare putând fi evaluate bănesc, conform regimului răspunderii civile delictuale, care impune o reparaţiune integrală a prejudiciului, care însumează nu doar “damnum emergens” – respectiv contravaloarea plăţii efectuate -, dar şi ”lucrum cessans”, adică beneficiul nerealizat de reclamant, care poate fi reprezentat fie de dobânzile legale aferente sumei achitate cu titlu de “taxă de poluare”, dacă aceasta s-a plătit, fie de contravaloarea pagubei produse reclamantului care nu şi-a putut înmatricula autovehiculul, neachitând taxa în discuţie. [s.n. – A.P.]

În acest sens este şi Hotărârea CJUE în cauza Irimie, C-565/11, din 18 aprilie 2013, hotărâre care afirmă expres caracterul integral al reparaţiunii datorate de statele membre, a căror legislaţie intră în coliziune cu dreptul U.E. şi, prin aceasta, produce pagube de tipul celei în discuţie în prezenta cauză. [s.n. – A.P.]

Revenind asupra excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, Curtea constată că, şi în raport de data pronunţării Hotărârii CJUE invocate de recurent, termenul de prescripţie specific răspunderii civile delictuale s-a împlinit, acţiunea reclamantului fiind înregistrată la tribunal la data de 31 octombrie 2014. [SIC! s.n. – A.P.]

Pe de altă parte, Curtea constată că termenul de prescripţie de 3 ani, specific intituţiei răspunderii civile delictuale, este un termen rezonabil, care justifică sancţiunea constatării prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantului, a cărei pasivitate manifestată timp de 3 ani nu poate fi justificată în planul dreptului.

Aşa fiind, în baza art. 496 Cod procedură civilă, Curtea va respinge recursul reclamantului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:

Respinge recursul formulat de reclamantul-recurent S. G. M. împotriva sentinţei civile nr. 99/13.02.2015 pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 3265/115/2014, în contradictoriu cu pârâta-intimată Agenţia Naţională de Administrare Fiscală – Serviciul Fiscal Orăşenesc Oraviţa, ca nefondat.
Fără cheltuieli de judecată.
DEFINITIVĂ.
Pronunţată în şedinţă publică azi, 11 mai 2015.

NOTĂ:

În încercarea de a “revoluţiona” (din nou!) practica în materia taxelor auto în sensul respingerii acţiunilor privind restituirea acestor taxe şi de a consolida o astfel de optică, cel puţin, la nivelul instanţelor din circumscripţia sa, Curtea de Apel Timişoara pronunţă o asemenea soluţie, ca cea de mai sus, de o absurditate ieşită din comun, constatările pe care le face instanţa, după o analiză lipsită de orice scrupule, sfidează orice logică şi bun-simţ juridic.

Hotărârea prezentată este criticabilă din următoarele considerente:

Primo, după cum se poate observa, Curtea de Apel Timişoara găseşte un motiv “special” pentru a se respinge, pe cale de excepţie, acţiunile în contencios administrativ privind restituirea taxelor auto, reţinând că dreptul material la acţiune în privinţa acestor acţiuni este supus termenului general de prescripţie de 3 ani prevăzut de Codul civil, deoarece restituirea acestor sume, ca modalitate de reparare a prejudiciului cauzat de Stat, “trebuie plasată pe terenul răspunderii civile delictuale, fapta Statului fiind un delict civil care obligă la reparaţiune integrală a prejudiciilor astfel produse”.

Printr-un astfel de raţionament, Curtea de Apel Timişoara ignoră flagrant, pe de-o parte, practica cvasiunanimă de la nivelul instanţelor naţionale, care reţin incidenţa termenului special de prescripţie de 5 ani prevăzut de art. 135 Cod procedură fiscală, pe de altă parte, dispoziţiile legale naţionale în materie fiscală, întrucât aceste taxe auto, percepute de organele fiscale şi a căror restituire se solicită pe calea acţiunilor promovate la instanţele de contencios administrativ, ca natură juridică, sunt taxe/creanţe fiscale.

Tot în acest context, amintim că prin Decizia nr. 24/2011, pronunţată de ÎCCJ în soluţionarea unui RIL[1], Instanţa Supremă a statuat că “Procedura de contestare prevazută la art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 50/2008, aprobată prin Legea nr. 140/2011, raportat la art. 205-218 din Codul de procedură fiscală, nu se aplică în cazul cererilor de restituire a taxei de poluare întemeiate pe dispoziţiile art. 117 alin. (1) lit. d) din acelaşi cod”.

Or, solicitarea contribuabilului adresată organului fiscal de a-i restitui taxa auto îmbracă forma cererii de restituire a sumei (creanţei fiscale – taxa auto) de la bugetul public la care se referă art. 117 alin (1) lit. d) din Codul de procedură fiscală, cerere care se formulează în termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de art. 135 din Codul de procedură fiscală.

Şi aceste aspecte, tranşate printr-o decizie obligatorie, erga omnes, de către ÎCCJ, au fost ignorate cu obstinaţie de Curtea de Apel Timişoara atunci când a pronunţat hotărârea de mai sus.

Mergând pe acest raţionament, de-a dreptul ruşinos şi descalificant, al Curţii de apel menţionate, am concluziona că suma reprezentând taxa auto este de fapt o “despăgubire civilă”, iar nu o creanţă fiscală şi de aceea nu este incident termenul special de prescripţie de 5 ani prevăzut de Codul de procedură fiscală, ci termenul general de 3 ani prevăzut de Codul civil, ceea ce ar fi absurd în considerarea celor arătate mai sus, dar şi pentru cele pe care le vom arăta în continuare.

Secundo, observăm că aceeaşi Curte de apel, deşi face referire la Hotărârea CJUE pronunţată în cauza C-565/11Irimie, ignoră faptul că instanţa de la Luxembourg a reţinut incompatibilitatea (cu dreptul U.E.) dispoziţiilor naţionale fiscale (nu civile – n.n.) care nu stipulau că dobânda fiscală aferentă sumei (taxei auto) de restituit de la bugetul Statului se calculează de la data perceperii sumei în cauză şi până la restituirea ei efectivă.

Mai interesant este că, deşi Curtea de Apel Timişoara admite că prejudiciul trebuie reparat integral, exact aşa cum a statuat CJUE în cauza C-565/11Irimie (cum altfel, decât acordându-se dobânda fiscală prevăzută chiar de normele fiscale analizate şi de CJUE în cauza amintită?! – n.n.), apreciază totuşi suma reprezentând taxa auto ce se impune a fi restituită ca fiind o “despăgubire civilă” din moment ce discutăm de o răspundere civilă delictuală (SIC!), aspect care atrage incidenţa termenului general de prescripţie de 3 ani, iar nu termenul special de 5 ani prevăzut de art. 135 Cod procedură fiscală.

Mai mult, Curtea de apel în speţă subliniază că “odată stabilită instituţia juridică incidentă în cauză, respectiv răspunderea civilă delictuală, judecătorului nu-i este permis să ”combine” norme juridice aparţinând unor instituţii juridice diferite în scopul de a ”culege” avantaje, căci altfel s-ar încălca principiul separaţiei puterilor în Stat, judecătorul devenind legiuitor, creând o a treia instituţie juridică prin cumularea unor norme juridice aparţinând unor instituţii diferite sau chiar a unor ramuri de drept diferite”.

Or, sub acest aspect, cât timp se reţine că prejudiciul trebuie reparat integral, conform Hotărârii CJUE din cauza C-565/11Irimie, ar fi fost şi mai interesant de văzut până unde putea merge aceeaşi Curte de apel cu raţionamentul ei frapant, dacă termenul de 3 ani (reţinut de instanţă, pentru că suntem pe “terenul răspunderii civile delictuale” – SIC!) nu ar fi fost împlinit, admitea acţiunea în contencios adminstrativ (?!), acorda reclamantului “despăgubirea civilă” cuvenită (reprezentând taxa auto), sumă la care calcula cumva (?!) dobânda fiscală prevăzută de Codul de procedură fiscală (conform Hotărârii – Irimie, pe care instanţa o invocă), ajungând astfel să combine “norme juridice aparţinând unor instituţii diferite din ramuri de drept diferite”, exact ce a subliniat că nu ar fi permis?!

Totodată, mai arătăm că este evident faptul că instituirea unei taxe fiscale şi menținerea ei în vigoare, cu scopul de a fi percepută de organele fiscale, nu poate fi asimilată unui raport juridic civil şi cu atât mai puţin solicitarea de restituire de la buget (pe cale administrativă/judiciară) să ne plaseze pe “terenul răspunderii civile delictuale”, cât timp un asemenea raport juridic civil (ca cel analizat ipotetic) s-ar naşte în urma unei fapte săvârşite fără intenţia producerii de efecte juridice, astfel cum se subliniază constant în doctrină, ceea ce nu este valabil în cazul taxelor auto care, dimpotrivă, au fost reglementate prin acte normative, cu scopul (ca acele norme să producă efecte şi) ca taxa să fie achitată de contribuabilii care doreau să finalizeze o înmatriculare a unui autovehicul.

Tertio, mai observăm că, făcând prima greşeală cu “recalificarea” termenului special de prescripţie de 5 ani în termenul general de 3 ani, Curtea de Apel Timişoara nici nu mai ţine cont de faptul că CJUE a declarat taxele auto incompatibile cu dreptul U.E. şi că Statul român, pentru a pune legislaţia în acord cu aceste hotărâri, a înţeles să modifice succesiv legislaţia privind taxele auto, aspect care ar fi de natură să întrerupă termenul de prescripţie[2], Curtea de Apel Timişoara (ca şi prima instanţă, de altfel – Tribunalul Caraş-Severin), nu mai ajunge să verifice nici dacă în privinţa dobânzilor aferente taxei auto, care se calculează pe zi de întârziere, s-a împlinit termenul de prescripţie, câtă vreme, în cazul lor, termenul de prescripţie ar începe să curgă la date diferite şi se împlineşte la date diferite[3].

În fine, amintim că, recent, prin promovarea unui recurs în interesul legii[4] s-a subliniat că practica majoritară conturată la nivelul insanţelor, care concordă cu litera şi spiritul legii, fiind în acord şi cu jurisprudenţa CJUE, este cea potrivit căreia taxa auto, ca natură juridică, este o creanţă fiscală, dobânda care se acordă în cazul restituirii taxei este, evident, dobânda fiscală prevăzută de art. 120 alin. (7) Cod procedură fiscală, dar calculată conform Hotărârii CJUE din cauza C-565/11Irimie, adică de la data perceperii sumei (taxei auto) la bugetul Statului şi până la restituirea ei efectivă, pentru că doar într-un asemenea mod se repară integral prejudiciul cauzat contribuabilului pentru faptul că a fost lipsit de suma respectivă pe o anumită perioadă (data încasării – data restituirii efective).

Conchidem prin a preciza că nu trebuie să mai mire pe nimeni faptul că unii magistraţi-judecători uită care este rolul lor într-o societate democratică, se erijează în “consilieri juridici” ai Statului, aruncă în derizoriu actul de justiţie şi, în loc să sancţioneze abuzurile organelor administrative ale Statului, pronunţă soluţii ca cea de mai sus, soluţii care sunt de domeniul ridicolului, mai regretabil fiind faptul că prin acestea se urmăreşte schimbarea unei practici judiciare naţionale cvasiunanime care cu greu s-a conturat şi abia după ce CJUE a trebuit să pronunţe hotărâri exclusiv (SIC!) în cauze contra României, hotărâri care acum ajung să fie ignorate pentru simplul motiv că poate fi evitată judecarea pe fond a unor cauze ce vizează restituirea anumitor sume de la bugetul Statului, prin nişte “artificii” de natură să atragă respingerea acţiunilor pe unele excepţii invocate din oficiu de judecătorul cauzei.

Amintim, totodată, că aceeaşi instanţă “revoluţionară”, Curtea de Apel Timişoara, anterior Deciziei nr. 24/2011 pronunţată de ÎCCJ în soluţionarea unui RIL, respingea ca inadmisibile acţiunile privind restituirea taxelor auto pe motiv că decizia de calcul al taxei auto nu a fost contestată în termen de 30 de zile de la emitere, iar imediat după soluţionarea recursului în interesul legii de către ÎCCJ, să îşi dea seama că practica de la nivelul Curţii de apel în discuţie era greşită şi că se impune un reviriment jurisprudenţial (SIC!).


[1] Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 1 din 3 ianuarie 2012.
[2] A se vedea, Cosmin Flavius COSTAŞ, Întreruperea succesivă a termenelor de prescripţie în cazul taxelor auto, material publicat în RNSJ la data de 19 mai 2014.
[3] A se vedea, Andrei PAP, Tribunalul Mehedinţi. Restituirea pe cale separată a dobânzii aferente taxei auto. Notă la sentinţa nr. 2994/05.11.2014, material republicat în RNSJ la data de 5 februarie 2015.
[4] A se vedea, Recursul în interesul legii privind modalitatea de acordare şi calculul dobânzii aferente taxei auto, expediat la ÎCCJ în data de 27 martie 2015 de Procurorul general al României.


Andrei Pap

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Au fost scrise până acum 2 de comentarii cu privire la articolul “Curtea de Apel Timişoara. Un nou motiv „special” de respingere a acţiunilor privind restituirea taxelor auto. Notă critică la decizia nr. 3196/11.05.2015”

  1. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    Dar există atât de multe cărți scrise cu privire la rolul judecătorului într-un Stat de drept în era constituționalismului… încât chiar și în Franța nu mai gândesc – de vreo 50 de ani – precum gândea Monstequieu în 1777 cu a lui la bouche de la loi – expresie pe care a luat-o de la Hobbes, de altfel (pentru cei care vor citi Leviatanul (1651), se va observa foarte usor acest mic plagiat).

    • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

      Iar dacă judecătorul se află în dubiu cu privire la rolul lui în soluționarea unei astfel de cauze ce își trage seva din dreptul UE, trebuie să trimită întrebări preliminare Curții de Justiție și să o întrebe dacă nu cumva încalcă principiul separației puterilor în stat. Și poate eventual întreabă și Curtea de Justiție dacă nu cumva și ea încalcă principiul separației puterilor în stat. 😀

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate