Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim marţi
Opinii
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Despre egalitate în faţa justiţiei penale
04.06.2015 | Radu CHIRIȚĂ

Episodul 1

Zice la Constituţie şi la CEDO că noi, muritorii de rând care ne luptăm cu justiţia, trebuie să fim egali în drepturi procesuale cu boşii de la parchete. Codul de procedură penală vechi era din ’69, autorii lui trebuiau să supravieţuiască unui regim bazat pe procurori, aşa că nu puteai să ai mari aşteptări de acel cod. Revoluţia lui majoră a fost acu’ vreo 15 ani, când procurorii au fost castraţi prin anularea competenţei lor de a aresta.

Avusei ceva aşteptări mai ridicate de la Codul nou de procedură, scris de oamenii care au citit Scriptura după CEDO, şi criticat intens de DNA şi alţi băieţi cu muşchi. Din punct de vedere al egalităţii dintre dulăii Ministerului Public şi căţeluşii lu’ Unebere, un an de experienţă cu noul Cod îmi indică că nu s-a schimbat nimic, iar ce s-a schimbat e în rău. O să dau câteva exemple: acum scriu doar despre unul, dar vor mai urma episoade, când s-or mai domoli efectele campaniei de toamnă a DNA pe la birou.

Când am citit prima dată Codul nou, am fost foarte încântat de faptul că, în sfârşit, o dat bunul Dumnezeu să am dreptul să studiez dosarul de urmărire penală. În cursul urmăririi penale, evident. Nu mai stai ca prostul în întuneric, în timp ce procurorul se lăfăie cu dosarul cauzei în faţă şi cică suntem egali în drepturi. Pe Codul vechi, erai ca orbul la cinema: auzeai ce se vorbeşte (dacă participai la audierile de martori), dar nu vedeai scrisul. Şi nici nu ştiai când actriţa în rol principal e în curu’ gol. Te mai prindeai de una-alta din reacţiile publicului, dar cam atât.

No, în 2 februarie 2014, am trimis cereri de studiere a dosarului în fiecare din cele câteva zeci de dosare penale ale firmei aflate în urmărire penală. La început, o mers bine, am primit invitaţiile să mergem să studiem dosarele. După vreo lună, momentul de uluială al parchetelor o trecut şi şi-or dat seama de două chestii: legea nu stabileşte vreun termen în care să îţi arate dosarul; legea nu stabileşte vreo sancţiune dacă nu ţi-l arată. Şi apoi o început distracţia. Concluziile după un an de aplicare a acestei norme create să mă facă egal cu procurorul:

– am dosare pe care nu le-am văzut nici în ziua de azi. Cererea încă nu a fost aprobată; să mai aşteptăm un pic; unde-i, vere, graba asta?

– o grămadă de dosare le-am văzut după mai mult de şase luni, câteva cereri nervoase şi mai multe telefoane şi mai nervoase.

– extrem de suprinzător, cea mai disciplinată instituţie a fost DNA-ul. Acolo am reuşit să vedem toate dosarele, într-un timp cât de cât rezonabil. Felicitări sincere!

– mai puţin surprinzător, cea mai indisciplinată instituţie a fost DIICOT-ul. Într-un dosar ne-a respins cererea pe motiv că se vor mai face acte de urmărire penală (cred că ăştia nu or citit că nu mai există prezentarea materialului din legea veche). Am făcut plângere la şefii mari de la Bucureşti şi ne-o spus doamna Bica (să trăiască, La mulţi ani!) că e legal. În alt dosar, ni l-o arătat cu 3 zile înainte de trimiterea în judecată. În altul, la vreo 8 luni de la cerere. În altul ne-o lăsat 3 ore să studiem vreo 40 de volume etc.

Pe scurt, tre’ să te baţi, tati, ca să îţi exerciţi acest drept…. În afară de DNA (din nou spun: bravo, bre, haideţi că se poate), peste tot ne-am luptat ca să ajungem la punctul în care să întoarcem plini de emoţie foile unui dosar, bucuroşi ca nişte puşcăriaşi când le pică un Playboy în mână. Şi mă tem că nu ar trebui să fie aşa. Dacă mă plâng la judecătorul de cameră preliminară de chestia asta, o să îmi spună că nu are temei să le facă ceva. Şi are dreptate. Iar asta nu e drept.

Episodul 2

Am scris câte ceva despre egalitatea între procurori şi restul poporului legat de studiul dosarului. Continui azi subiectul pe o altă coordonată, vizând tot urmărirea penală.

Autorii noului Cod de procedură penală ne propovăduiau în perioada în care Codul stătea să intre în vigoare despre faptul că, de acum încolo, avocaţii vor trebui să fie mult mai activi în faza de urmărire penală, să facă cereri, memorii etc. pentru că acest Cod nou – denumit “Codul inculpaţilor” de către procurori – ne dă voie să facem asta. În entuziasmul prostului care nu citise ca lumea Codul, să mor dacă nu i-am crezut. Mă şi gândeam: ce frumos, am scăpat de poziţia boxerului care numa’ stă în corzi şi încasează, de acum încolo mai dăm şi noi câte un pumn, câte-o ciobănească, facem ceva.

M-am dăbălăzat rapid (pentru cititorii din exteriorul arcului carpatic, dăbălăzat este un termen care nu are sinonim perfect în limba română oficială, dar care exprimă starea în care te afli după ce eşti foarte ţanţoş şi, în scurt timp, te-ai pleoştit complet). Am observat eu în Cod că poţi să ceri tot felul, având texte expres reglementate faţă de Codul anterior. Am observat şi faptul că nu există vreun termen în care procurorul să îţi răspundă şi nici vreo sancţiune dacă nu o face, exceptând poate sancţiunea divină. M-am bazat totuşi pe o formă de bun simţ şi de respectare a principiilor elementare de drept şi de viaţă care îţi spun că atunci când un om îţi face o cerere, normal e să o soluţionezi într-o formă sau alta.

Am fost naiv. De la înălţimea principiului “io centrez, io dau cu capul”, procurorii cu care am avut de-a face până acum au tratat cererile mele de tot felul (probaţiune, disjungere, conexare, clasare etc.) cu o sănătoasă ignorare. Nu le-au respins ca măcar să pot ataca ordonanţa la procurorul superior, nu le-au admis, în imensa parte a cazurilor le-au pus în dosar şi punct. Într-un dosar, mi le-au respins prin rechizitoriu, în altul mi-au înaintat cererile în probaţiune către instanţa de judecată odată cu rechizitoriul (asta, sincer, mi s-a părut o soluţie senzaţional de stupidă), dar în principal nu am primit răspuns la ele. Am numărat în seara asta că am formulat vreo 40 de cereri în diverse dosare de urmărire penală, majoritatea cereri în probaţiune. Am primit răspuns prin ordonanţă la una singură, de la DNA, prin care ni s-a respins o cerere de conexare. În rest, linişte şi pace, procurorul veghează pentru tine.

Nu cred că are sens să discutăm juridic pe tema asta. Aş vrea să găsesc un judecător cu suficient de mulţi nervi şi sânge să trimită înapoi un rechizitoriu pe tema asta. O să mi se spună că nu este temei legal să facă asta şi e adevărat. Dar, întreb şi eu ca egal în drepturi procedurale cu procurorul, temei legal să nu îmi răspundă în veci sau să o facă prin rechizitoriu la cereri de probe este? Sau unii suntem mai egali decât alţii?

Şi, ca să închei, pentru toţi procurorii care ajung să citească aberaţiile mele de aici: boss, e atât de greu să te pronunţi pe o cerere? Respinge-o sau admite-o, da’ bagă-mă şi pe mine în seamă, că uneori s-ar putea să am şi eu dreptate. Cu atât mai mult cu cât nenorocitul ăla de Cod scrie că trebuie să administrezi probe şi în favoarea mea şi cred că alea pe care le propun eu sunt în favoarea mea. Şi cu atât mai mult cu cât scrie în nenorocirea aia de Constituţie că prima ta sarcină ca procuror este să asiguri respectarea drepturilor persoanei. Iar cuvântul respect de acolo vine şi de modul în care îmi tratezi cererile.

Av. dr. Radu Chiriță


Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill
JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Despre egalitate în faţa justiţiei penale”

  1. Mihail EMINOVICI spune:

    O mica observatie:
    „când procurorii au fost castraţi prin anularea competenţei lor de a aresta”
    Tind sa cred ca aceasta prerogativa nu a fost data procurorilor de puterea judecatoreasca.
    Si am auzit uneori, in acele 10 minute de TV la care ma uit saptamanal, aceasi sustinere, ca procurorii nu mai aresteaza cum vroiau ei si faceau mai demult si reiau ideea intr-un mod mai moderat decat cel in care este transmisa publicului.
    Si intreband o persoana straina care vedea subiectul la TV langa mine ce a inteles si am primit un raspuns la care ma asteptam.
    „Domnule, procurorii astia au inceput sa aresteze oamenii ca vroiau ei si noroc ca au venit parlamentarii si i-au ZIS sa nu o mai faca”. Persoana respectiva care parea sa aiba un nivel cel putin mediu de educatie nu intelegea ca procurorii arestau in baza unor dispozitii legale si ca o lege i-a luat aceasta prerogativa ci credea ca ei fac ce doresc pana cineva vine si le ZICE ce sa faca.

    In perioada post 1989 si pana a intervenit modificarea despre care vorbiti procurorii arestau pentru ca legislatia le permitea , adica puterea legislativa dorea acest lucru, daca nu dorea ar fi modificat mai repede.
    Iar puterea legislativa cica ar fi reprezentantul mai multor persoane printre care si dumneavoastra si actioneaza in baza vointei acestora.
    Procurorii puteau aresta nu pentru ca ei au hotarat asta ci pentru ca mai multe persoane printre care si dumneavoastra doreau acest lucru.
    Aceasta presupuneri foloseste prezumtia ca acceptati sistemul democratic care partial a functionat in aceasta perioda.
    Tinand cont ca in perioada post 1989 pana a intervenit modificarea, prerogativa despre care vorbiti nu se baza pe existenta procurorilor in parlament sau pe actiunile politice ale acestora, ci , cred ca dumneavoastra puteati fi , mai degraba, in parlament sau sa organizati actiuni politice.

    Puteti critica modul in care a fost folosita aceasta prerogativa, puteti argumenta ca ea trebuia modificata mai repede dar sa puneti EXISTENTA ei tot in ,,carca” procurorilor nu mi se pare corect si cam asta am inteles eu din acel segment.

    Din aceste motive cred ca modul in care prezentati aceasta problema si mai ales cuvantul folosit este o exagerare nejustificata. Tinand cont ca semnati cu ,,Av.” consider ca partenerii in actul de justitie ar trebui sa aiba macar acel respect care sa nu permita existenta unor astfel de exagerari nejustificate.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.