Anca-Iulia Gîrjob, Maria-Raluca Gîrbacea: Impactul comisioanelor interbancare asupra comercianților și consumatorilor
5 iunie 2015 | Alexandra-Adriana DOBRIȘAN
Anca-Iulia Gîrjob și Maria-Raluca Gîrbacea, studente în cadrul Facultății de Drept, Universitatea din București, au publicat în Revista Română de Concurență nr. 2/2013 articolul intitulat „Impactul comisioanelor interbancare asupra comercianților și consumatorilor”.
Majoritatea celor care utilizează carduri bancare pentru a face diverse plăți cunosc faptul că băncile percep o serie de comisioane cu aceste ocazii. Dar câți sunt cei care și-au pus vreodată problema cuantumului unor astfel de comisioane, motivul pentru care acestea sunt percepute sau cine este efectiv instituția care obține un profit în acest fel. Desigur că un număr infim dintre aceștia s-au gândit că, de fapt, acest aspect poate fi analizat în cadrul dreptului concurenței. Într-adevăr, aceasta este o problemă tot mai „spinoasă” în ultima perioadă, la nivelul continentului european, deoarece perceperea de comisioane la nivelul statelor membre este realizată într-un mod neunitar. În acest context, Comisia s-a văzut nevoită să intervină și să amenințe cu aplicarea de sancțiuni companiile emitente de carduri bancare care nu impun un anumit prag maximal până la care pot impune asemenea comisioane.
La nivelul Uniunii Europene, funcționează două sisteme internaționale de carduri de plată, și anume: Master Card și Visa. Master Card, de pildă, operează un sistem internațional de plată la punctele de desfacere POS cvadripartit. Cu alte cuvinte, în această „rețea”, sunt prezenți mai mulți participanți, fiecare având un rol determinat: titularii cardurilor, comercianții, proprietarul schemei (în speță, este vorba despre Master Card), băncile emitente de carduri și, nu în ultimul rând, băncile acceptante. Pentru a fi chiar mai clar, autorii articolului citat prezintă o schemă a funcționării unui astfel de sistem, schemă ce explică de ce, în cele din urmă, consumatorul este cel prejudiciat. Așadar, în momentul în care posesorii de carduri achiziționează diverse produse de la anumiți comercianți, pot dori să facă plata cu cardul. La momentul efectuării plății, banca acceptantă va plăti băncii emitente un comision convenit numai cu aceasta din urmă sau și cu alte instituții bancare. Acest comision este acoperit de către comerciant, iar, în cele din urmă, diferența va fi suportată din buzunarul consumatorului, în mod indirect, prin prețurile majorate de către comercianții în cauză.
Din structura sistemului prezentat rezultă faptul că niciunul dintre membrii acestuia, în afară, bineînțeles, de consumator, nu este motivat să controleze sporirea comisioanelor. Explicația este una cât se poate de simplă, întrucât este clar că un comerciant care obține profituri substanțiale prin majorarea prețurilor, sub pretextul acoperirii comisioanelor, nu va avea niciun motiv să impună reducerea comisioanelor interbancare multilaterale. Nici băncile nu au interesul de a exercita presiune în acest sens. Prin urmare, în cadrul unui sistem conceput de așa manieră, încât consumatorul să fie cel afectat, în cele din urmă, de practicarea unor comisioane interbancare multilaterale, Comisia a decis că ar trebui să existe o limită până la care pot fi majorate.
Decizia Comisiei a fost confirmată, ulterior, de Tribunalul Uniunii Europene, care a respins apărările companiei Master Card. Astfel, au fost demontate pe rând, argumentele conform cărora o asemenea politică respectă condițiile pentru încadrarea pe situațiile de excepție, prevăzute în art. 101 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene: contribuția la progresul tehnic și economic; comercianții și clienții acestora trebuie să obțină o parte echitabilă din beneficiul realizat în urma creșterii eficienței generate de comisioanele interbancare multilaterale; comisioanele sunt indispensabile pentru maximizarea randamentului sistemului. În legătură cu necesitatea adoptării de comisioane de acest tip, este important de menționat faptul că există și sisteme simplificate. De exemplu, fiecare participant poate avea de achitat un anumit comision unui alt partipant, fără ca obligațiile față de anumiți participanți să se repete. Mai mult, o problemă stringentă se referă și la uniformizarea valorii comisioanelor de acest fel la nivelul Uniunii, precum și la interzicerea încheierii de acorduri între întreprinderi care acționează în acest domeniu.
În concluzie, ceea ce au reușit să demonstreze autorii articolului constă în faptul că, în ciuda tuturor apărărilor pe care un sistem internațional de plăți le poate aduce în sprijinul comportamentului său, totuși, în multe cazuri, acesta nu se justifică. În plus, este deosebit de important să fie impus un anumit prag maxim pentru comisioanele ce pot fi percepute, nivel ce trebuie respectat nu numai la nivel național, ci și la nivelul Uniunii.
