BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Afaceri transfrontaliere
CărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Un istoric valutar pe scurt între Codul civil şi contemporaneitate (VIII)
08.06.2015 | Sergiu-Leon RUS

 
SMARTBILL

Cu toate că Statele Unite ale Americii au participat doar limitat la Primul Război Mondial şi au avut costuri şi pagube reduse, spre deosebire de ţările europene, ele nu au fost scutite de fenomene monetare extreme în perioada interbelică. Acestea au fost asociate cu Marea Criză dintre 1929-1933 (terminologic, economiştii americani – zona unde criza s-a manifestat cel mai caracteristic – folosesc noţiunea de Great Depression), cea mai lungă, profundă şi larg răspândită criză din secolul al XX-lea, vizibilă încă din anul 1928 şi materializată în 29 octombrie 1929 prin prăbuşirea bursei de acţiuni.

Pe tot parcursul decadei a treia a secolului trecut a existat o creştere rapidă a împrumuturilor bancare. Populaţia era încurajată de întărirea aparentă a economiei să investească în acţiuni, în principal pe credit. Preţurile acţiunilor au ajuns supraevaluate din cauza numeroaselor achiziţii în marjă. La rândul lor, firmele se împrumutau pentru a se extinde. Gradul excesiv de îndatorare expunea atât populaţia, cât şi firmele, în raport cu schimbări bruşte ale nivelului de încredere. Când această schimbare a venit în 1929, cei îndatoraţi s-au grăbit să vândă acţiunile şi să-şi lichideze datoriile.

În decursul anului 1930 s-a înregistrat o scădere generală a volumului vânzărilor şi a debutat un proces de descreştere a preţurilor, salariile menţinându-se în linii mari aceleaşi. În 1931, însă, s-a declanşat spirala deflaţionistă. Semnele erau dinainte vizibile şi în economia reală, putând fi prognozată situaţia în care oferta de bunuri creştea mai rapid decât cererea solvabilă. Anii douăzeci au fost marcaţi de un substanţial progres tehnologic, îndeosebi în industrii cum era cea a automobilului, realizându-se economii de scară şi creşteri de producţie. Cererea nu a putut ţine pasul, astfel încât pe la sfârşitul deceniului multe companii întâmpinau dificultăţi în a-şi vinde produsele, au înregistrat profituri reduse care au determinat şi ele vânzarea acţiunilor nerentabile. Chiar şi în agricultură, noile tehnologii au sporit oferta, însă cererea de produse alimentare nu a crescut pe măsură – au scăzut preţurile şi veniturile fermierilor. Nivelul comerțului în interiorul Statelor Unite şi al celui mondial au scăzut foarte rapid, scăzând și veniturile firmelor, populaţiei şi bugetului, efectele resimţindu-se în întreaga lume, îndeosebi în economiile care depindeau de exporturile de materii prime. Practic, construcţiile şi investiţiile noi s-au oprit, agricultura s-a confruntat cu o scădere a preţurilor produselor agroalimentare cu până la 60%, grav afectate fiind şi activităţile extractive.

Deşi nu există o convergenţă de opinii între economişti cu privire la factorii declanşatori ai crizei, evoluţiile monetare sunt considerate printre cauzele principale ale crizei, fie ca factorul cel mai important în acest sens, fie ca având un rol primordial alături de cauze economice ce ţin de reducerea treptată a cheltuielilor şi investiţiilor, deci o scădere a cererii agregate de bunuri şi servicii (vorbindu-se astfel de o criză de supraproducţie şi subconsum).

Oricum, fenomenele monetare au avut un rol esenţial în debutul şi manifestarea crizei, iar sistemul Rezervei Federale (banca de emisiune a SUA, înfiinţată nu cu mult timp înainte de criză – 1913) este pus la zid pentru lipsa de intervenţie în procesul de deflaţie şi de prăbuşire bancară. America avea pe atunci un sistem bancar fragil, alcătuit din aproximativ 30.000 de bănci, cele mai multe fiind de dimensiuni mici şi mijlocii, expuse la retrageri bruşte de depozite. Aceste retrageri au fost de altfel cauza falimentului a numeroase bănci în perioada crizei, interval în care au dispărut circa 5.000 de instituţii bancare (în zonele rurale, băncile au fost afectate şi de recesiunea din agricultură, mai puternică decât în alte sectoare).

Federal Reserve (Fed) s-a ferit să coboare rata dobânzii şi să crească oferta de bani prin injectarea de lichiditate în sistemul bancar, însă unul dintre motivele pentru care a asistat pasiv la criză l-a constituit tocmai etalonul standard pe care trebuia să îl respecte. Cantitatea de bani pusă în circulaţie de către Fed era limitată printr-o lege care impunea acoperirea în aur a monedei în proporţie de 40%, iar la sfârşitul anilor douăzeci limita era aproape atinsă şi nu mai era loc de noi emisiuni monetare. În timpul panicii bancare din perioada de criză, multe bancnote au fost schimbate contra aurului în care erau convertibile, rezerva de aur se diminua, iar posibilitatea Fed de a mări masa monetară era suplimentar restricţionată de cerinţa acoperirii de 40% în aur. Pentru a uşura povara rezervei federale, în 1933 a fost interzisă deţinerea aurului de către populaţie şi firme, astfel încât practic convertibilitatea în aur dispăruse.

De fapt, toate marile monede ale vremii au abandonat standardul aur pe durata crizei, începând cu Marea Britanie în septembrie 1931 (în acelaşi an, Japonia şi ţările scandinave), cele mai încăpăţânate – Franţa, Polonia, Belgia, Elveţia – rezistând în cadrul etalonului aur până prin 1935-1936. Se consideră chiar că există o corelaţie între rapiditatea abandonării etalonului aur şi rapiditatea redresării economice, în sensul că Marea Britanie şi ţările scandinave care au abandonat standardul în 1931 şi-au revenit mai repede decât Franţa şi Belgia. Ţări cu etalon argint, cum era China, aproape au evitat criza. Teoria corelaţiei între abandonarea etalonului aur pe timp de criză şi revenirea economică se pare că se verifică pentru multe ţări, inclusiv de dimensiuni mai reduse, ceea ce explică oarecum declajul în timp şi durată cu care criza s-a manifestat pe glob.

Dr. Sergiu-Leon Rus
Judecător la Curtea de Apel Cluj


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , , , , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.