Managementul defectuos al împărţirii dreptăţii. Ep. 8. Stabilirea filiaţiei faţă de presupusul tată biologic pentru copilul născut din căsătorie, posibilă înaintea admiterii tăgăduirii paternităţii?
11 iunie 2015 | Adrian-Relu TĂNASE
Rezumat: Potrivit art. 414 din Codul civil, ”copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei iar paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.”
Într-o acţiune având ca obiect tăgăduire paternitate şi stabilire de filiaţie, soluţionată în parte(!) prin procedură necontencioasă, respectiv validarea parţială a acordului de mediere încheiat şi în cealaltă parte prin procedură contencioasă, un distins magistrat a admis direct stabilirea filiaţiei faţă de pretinsul tată biologic, fără a se pronunţa deloc şi, mai întâi, firesc, asupra admiterii acţiunii în tăgăduirea paternităţii, prezumând extra legem că admiterea stabilirii de filiaţie presupune, evident, şi tăgăduirea paternităţii. Ulterior, în urma refuzului ofiţerului de stare civilă de a opera o astfel de sentinţă civilă, acelaşi magistrat a încercat să „lămurească” în loc să „completeze” dispozitivul incomplet, pronunţat „la prima strigare”.
I. Introducere. Prezumţia de paternitate. Stabilirea de filiaţie. Tăgăduirea paternităţii printr-un acord de mediere
Cu privire la prezumţia de paternitate, conform art. 414 alin. 1 din Codul civil, copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei (pater is est, quem nuptiae demonstrant[1]). S-a afirmat, cu temei, în doctrină[2], că „în favoarea copilului din căsătorie operează ope legis (de plin drept n.n.) prezumţia de paternitate, conform căreia soţul mamei este tatăl copilului”. Această prezumţie “se întemeiază pe faptul naşterii sau au concepţiei copilului în timpul căsătoriei[3]”. Paternitatea acestor copii nu se poate stabili prin recunoaştere voluntară de tată şi nici pe calea unei acţiuni în stabilirea paternităţii.
Potrivit doctrinei, “beneficiază de prezumţia de paternitate copilul născut în timpul căsătoriei (conceput anterior căsătoriei sau în timpul acesteia) sau cel conceput în timpul căsătoriei şi născut după încetarea, desfacerea, anularea căsătoriei, dar înainte ca mama să intre într-o nouă căsătorie. Atunci când filiaţia faţă de mamă s-a stabilit prin recunoaştere, iar la momentul concepţiei sau al naşterii copilului mama era căsătorită, soţul mamei sau fostul soţ al mamei este prezumat ca fiind tatăl copilului. Prezumţia de paternitate în situaţia în care, la momentul concepţiei copilului mama era căsătorită cu un bărbat, iar la momentul naşterii copilului mama încheiase o nouă căsătorie, operează în favoarea bărbatului din căsătoria subsecventă (cel care avea calitatea de soţ la data naşterii copilului). Prezumţia nu se aplică însă în cazul copiilor rezultaţi din relaţia de concubinaj a părinţilor, de lungă durată, chiar dacă părinţii s-ar căsători după naşterea copilului. Prezumţia de paternitate nu are un caracter absolut, ea putând fi răsturnată numai pe calea acţiunii în tăgada paternităţii.
S-a mai afirmat, corect şi pertinent în doctrină[4], că “prezumţia de paternitate reflectă înfăptuirea principiului monogamiei căsătoriei. Prezumţia de paternitate îşi produce efectele indiferent de actul de naştere al copilului, care ar putea să arate, de exemplu, ca tată al copilului pe altcineva decât pe soţul mamei sau că tatăl copilului este necunoscut. S-a decis că beneficiază de prezumţia de paternitate copilul născut în timpul căsătoriei, chiar dacă tatăl nu a fost trecut în actul de naştere şi nu a introdus acţiunea în tăgada paternităţii”. Pentru identitate de raţiune, beneficiază de prezumţia de paternitate, chiar dacă tatăl nu a fost trecut în actul de naştere, şi copilul conceput în timpul căsătoriei, dar născut după încetarea sau desfacerea căsătoriei, iar mama lui nu s-a recăsătorit înainte de data naşterii. În cazul în care soţul mamei nu este trecut în registrul de stare civilă ca tatăl copilului, se poate introduce o acţiune prin care să se constate aplicabilitatea dispoziţiilor Noului Cod civil, care prevăd prezumţia de paternitate, şi să se ceară rectificarea actului de naştere. Dimpotrivă, dacă soţul mamei copilului a fost declarat mort la o dată anterioară naşterii şi concepţiei copilului, acesta din urmă este un copil din afara căsătoriei şi, în consecinţă, se poate introduce o acţiune în contestaţia filiaţiei din căsătorie şi, totodată, să se ceară rectificarea actului de naştere în care era trecut drept tată persoana declarată moartă. Această prezumţie creează în favoarea copilului un statut de copil născut de o femeie căsătorită. De prezumţia de paternitate beneficiază exclusiv copilul născut în timpul căsătoriei, nu şi copiii născuţi din concubinaj şi nerecunoscuţi în condiţiile legii[5].
În doctrină[6], s-a mai afirmat corect faptul că “odată dobândit, statutul de copil născut sau conceput în timpul căsătoriei nu poate fi modificat printr-un act de recunoaştere voluntară a filiaţiei paterne săvârşit de un alt bărbat câtă vreme prezumţia de paternitate nu a fost înlăturată printr-o hotărâre definitivă de admitere a acţiunii în tăgada paternităţii [art. 435 alin. (1) NCC]. Tot astfel, acţiunea în stabilirea paternităţii copilului devine admisibilă numai după ce copilul a devenit din afara căsătoriei ca urmare a tăgăduirii cu succes a paternităţii.
Prezumţia pater is est este legală, calificată ca prezumţie mixtă sau intermediară, deosebindu-se atât de cele absolute, cât şi de cele relative, printr-o suită de însuşiri: de a putea fi răsturnată exclusiv în cadrul acţiunii în tăgada paternităţii, care poate fi pusă în mişcare de un cerc determinat de persoane, urmând ca reclamantul să probeze că este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului”.
Copilul din căsătorie este copilul născut în timpul căsătoriei, adică în perioada de timp dintre data încheierii căsătoriei şi data desfacerii căsătoriei, fie că a fost conceput în timpul căsătoriei, fie că a fost conceput înaintea încheierii ei, şi copilul conceput în timpul căsătoriei şi născut după desfacerea, încetarea sau declararea nulităţii căsătoriei, dacă naşterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie[7].
Referitor la cazurile de conflict de paternitate, acestea sunt următoarele, potrivit doctrinei[8]:
a) femeia se recăsătoreşte şi, la mai puţin de 300 de zile de la încetarea, desfacerea, declararea nulităţii sau anularea primei căsătorii, naşte un copil;
b) soţul este declarat mort prin hotărâre judecătorească, apoi soţia se recăsătoreşte şi, la mai puţin de 300 de zile de la încheierea celei de-a doua căsătorii, naşte un copil, iar soţul declarat mort reapare şi anulează hotărârea declarativă de moarte;
c) soţia, încălcând monogamia, se află, în acelaşi timp, în două căsătorii şi naşte un copil. Nu poate exista conflict între paternitatea din căsătorie şi cea din afara căsătoriei, deoarece prezumţia de paternitate care nu a fost înlăturată prin tăgăduire nu îngăduie stabilirea altei filiaţii. De asemenea, nu există conflict de paternitate cu privire la filiaţia din afara căsătoriei.
Conflictele de paternitate au o singură rezolvare: tatăl copilului este soţul mamei din cea de-a doua căsătorie[9].
Răsturnarea prezumţiei de paternitate nu se poate face numai prin introducerea acţiunii în tăgăduirea paternităţii, ci prin admiterea ei[10].
În jurisprudenţă s-a decis, cu privire la prezumţia de paternitate, faptul că ”prezumţia de paternitate operează numai pentru copiii născuţi sau concepuţi în timpul că sătoriei. Prin urmare, paternitatea copilului din afara căsătoriei nu se poate stabili prin extinderea acestei prezumţii asupra relaţiilor intime consumate între mama copilului şi un alt bărbat, în afara căsătoriei[11]”.
Pentru a opera prezumţia de paternitate, naşterea copilului trebuie să se situeze în timpul căsătoriei. Data concepţiei nu prezintă interes, atât timp cât naşterea are loc în timpul căsătoriei, soţul mamei de la momentul naşterii fiind considerat tatăl copilului[12].
Prezumţia de paternitate operează pe toată perioada soluţionării divorţului, neputând fi înlăturată prin înregistrarea copilului pe numele unei alte persoane decât soţul mamei[13].
S-a mai stabilit constant[14] faptul că “prezumţia de paternitate prevăzută de lege se poate înlătura doar printr-o hotărâre judecătorească pronunţată într-o acţiune în tăgada paternităţii. În lipsa unei atare hotărâri, nu se poate decide că o altă persoană este tatăl copilului, iar recunoaşterea este inoperantă, deoarece în materie de filiaţie nu se pot eluda dispoziţiile imperative, prin convenţia părţilor sau pe calea indirectă a recunoaşterii”. De asemenea, în practică, s-a mai stabilit faptul că “prezumţia legală de paternitate, în temeiul căreia copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei, nu poate fi înlăturată decât printr-o acţiune de tăgăduire a paternităţii şi nicidecum prin înregistrarea copilului la oficiul de stare civilă pe numele concubinului mamei. Într-o atare situaţie, dacă înscrierea s-a făcut pe numele altei persoane decât soţul mamei, urmează ca actul de naştere să fie rectificat în mod corespunzător[15]”.
Cu privire la stabilirea paternităţii, aceasta se face diferit pentru copilul născut din căsătorie comparativ cu copilul născut din afara căsătoriei. Stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie se stabileşte de plin drept prin aplicarea prezumţiei de paternitate, soţul mamei fiind reputat ca tată al copilului născut de soţia sa. Faţă de tatăl din afara căsătoriei, filiaţia copilului născut de o mamă necăsătorită (nici la data concepţiei, nici la data naşterii copilului), precum şi a copilului a cărui paternitate din căsătorie a fost tăgăduită se poate stabili fie prin recunoaşterea voluntară a tatălui, fie prin hotărâre judecătorească[16].
Tăgăduirea paternităţii, condiţii de admisibilitate.
Potrivit art. 414 alin. 2 din Codul civil, ”Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă[17] ca soţul mamei să fie tatăl copilului”. Conform art. 429 din C. civil, ”acţiunea în tăgada paternităţii poate fi pornită de soţul mamei, de mamă, de tatăl biologic, precum şi de copil. Ea poate fi pornită sau, după caz, continuată şi de moştenitorii acestora, în condiţiile legii.”
Potrivit art. 432 din Codul civil, ”acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de către cel care se pretinde tată biologic poate fi admisă numai dacă acesta face dovada paternităţii sale faţă de copil. Potrivit doctrinei[18] recente, “admiterea unei asemenea acţiuni promovate de persoana care se pretinde tatăl biologic este condiţionată de dovada paternităţii sale faţă de copil. Ca atare, acţiunea în tăgada paternităţii formulată de pretinsul tată biologic implică şi stabilirea paternităţii copilului în favoarea titularului acţiunii. Aceasta, întrucât, în situaţia admiterii unei astfel de acţiuni, pierderea paternităţii prezumate copilului se realizează concomitent cu stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei”.
Referitor la posibilitatea tăgăduirii paternităţii printr-un acord de mediere, într-un articol publicat[19] anterior am încercat să fac deplina dovadă a nulităţii absolute a unui astfel de acord, pornind de la textul imperativ al Legii medierii, care nu permite încheierea valabilă unui acord de mediere prin care să se negocieze starea (statutul civil) al persoanei. Potrivit art. 2 alin. 4 din Legea nr. 192 din 2006 privind medierea, ”nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei, precum şi orice alte drepturi de care părţile, potrivit legii, nu pot dispune prin convenţie sau prin orice alt mod admis de lege”.
Cu privire la modificarea numelui de familie al copilului atunci când se admite acţiunea de tăgăduire a paternităţii, doctrina este unanimă în a aprecia că, „dacă acţiunea în tăgada paternităţii este admisă, starea civilă a copilului se schimbă, în sensul că din copil născut din căsătorie devine copil din afara căsătoriei cu filiaţia stabilită (doar n.n.) faţă de mamă; aplicând prevederile art. 450 alin. 1 din Codul civil, copilul îşi va modifica numele de familie şi va lua numele de familie al mamei din momentul naşterii lui. Nici noul Cod civil nu soluţionează problema care apare atunci când mama purta numele soţului la naşterea copilului, care este şi cea mai frecventă situaţie; în acest caz, numele de familie al copilului nu se modifică, ajungându-se la soluţia că acel copil să poarte numele unui bărbat care nu (mai) este tatăl său; pentru a purta un alt nume de familie (eventual noul nume al mamei de la data admiterii acţiunii în tăgăduirea paternităţii, care poate fi numele său de fată sau numele soţului cu care, eventual, s-a recăsătorit, sau un alt nume, schimbat pe cale administrativă n.n.), se impune procedura de schimbare a numelui copilului pe cale administrativă”[20]. Din punct de vedere tehnic, din perspectiva actului de stare civilă al copilului şi eliberarea noului certificat de naştere al acestuia după înscrierea menţiunii corespunzătoare, în urma admiterii acţiunii în tăgăduirea paternităţii, numele de familie al copilului va fi mereu cel al mamei de la data naşterii sale iar numele de familie al mamei sale va fi tot cel de la momentul naşterii copilului, nu un nume purtat după acel moment.
II. Tăgăduirea paternităţii, subînţeleasă sau admisă expres prin hotărâre judecătorească?
În luna februarie a anului 2014, pe rolul unei judecătorii din Ardeal, s-a pus o acţiune clasică de tăgăduire a paternităţii. Reclamanta a învedererat instanţei că a dat naştere unui copil în timpul căsătoriei, dar că soţul său nu ar fi tatăl copilului, ci actualul concubin, acest copil rezultând în urma “relaţiei consensuale” dintre petentă şi numitul T. G.”. Fără a insista pe aspectul legat de tăgăduirea paternităţii faţă de tatăl copilului, reclmanta, “bine sfătuită” de un avocat competent, vrea să “ardă etapele” şi să satabilească direct filiaţia faţă de tatăl pretins biologic, numitul T. G. A mai solicitat reclamanta “înregistrarea în actul de naştere al minorului a tatălui biologic (de fapt, înscrierea menţiunilor pe marginea actului de naştere, într-o exprimare legală n.n.), schimbarea numelui de familie al mamei, în certificatul de naştere al minorului, eliberarea unui nou certificat de naştere al minorului, exercitarea autorităţii părinteşti în regim de custodie comună”.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat faptul că aceasta locuieşte împreună cu pretinsul tată biologic din luna martie 2012, fiind despărţită în fapt şi ne(mai n.n.)întreţinând niciun fel de relaţii intime cu soţul său P. L. Apreciază că prezumţia de paternitate potrivit căreia soţul mamei este tatăl copilului nu are corespondent în realitate.
În probaţiune, a depus la dosar acordul de mediere (sic!), sentinţa de divorţ, copii de pe actele de identitate şi certificatele de naştere ale părinţilor copilului. Părţile s-au prezentat în faţa instanţei şi au cerut să ia act de acordul de mediere prin care se tăgăduia paternitatea.
Având în vedere acordul de mediere al foştilor soţi prin care declară fiecare că nu a întreţinut relaţii intime cu celălalt în perioada de concepţie a copilului şi declaraţiile părţilor (reclamanta, pretinsul tată biologic şi fostul soţ al mamei), onorabilul magistrat a gândit că probele administrate sunt utile, pertinente şi concludente pentru a face deplina dovadă că soţul mamei nu este tatăl copilului, aceste probe fiind suficiente în a răsturna (din temelii) prezumţia legală de paternitate şi a constata că e cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului. Chiar aşa să fie, onorată instanţă?
Să analizăm aşa-zisele probe care să ateste faptul imposibilităţii/neputinţei ca soţul mamei să fie tatăl copilului.
Potrivit art. 414 alin. 2 din Codul civil, ”Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului”.
Potrivit susţinerilor pertinente din doctrină, legiuitorul nu a enumerat limitativ împrejurările de natură a forma o astfel de convingere. Pentru a se putea dovedi că este cu neputinţă ca el să fie tatăl copilului, soţul poate folosi orice mijloc de probă admis de lege: interogarea mamei copilului, înscrisuri, expertize, martori etc. Recunoaşterea mamei că tatăl copilului este un alt bărbat decât soţul său constituie o probă, însă insuficientă pentru dovedirea acţiunii, instanţa fiind obligată să solicite completarea ei cu alte mijloace de probă. Prin administrarea altor mijloace de probă se urmăreşte înlăturarea sau limitarea posibilităţilor de înţelegere dintre soţi, care nu ar fi în interesul copilului. Doctrina distinge între:
– cauze obiective, rezultate de imposibilitatea fizică de convieţuire dintre soţi în perioada de concepţie (arestul preventiv al soţului, absenţa de la domiciliu prin plecarea din localitate pentru o lungă perioadă de timp, satisfacerea stagiului militar).
– cauze subiective (starea de neputinţă fizică – impotenţa, dovedită ştiinţific prin examinări medicale). În aceste situaţii, există premisa că este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului, conform prezumţiilor de la art. 53 C. fam. (art. 414 Codul civil), şi, prin urmare, acesta poate intenta o acţiune în tăgada paternităţii, proces în cursul căruia trebuie să facă dovada nepaternităţii. În acţiunea în tăgada paternităţii, reclamantul poate folosi orice mijloc de probă admis de lege, cum am mai menţionat, dar o importanţă deosebită o au probele ştiinţifice.
Cel mai des folosit mijloc de probă îl reprezintă expertizele medico-legale în stabilirea paternităţii, care pot fi: durata sarcinii, cercetarea capacităţii de procreare (expertiza capacităţii de procreare constituie o probă absolută de excludere de la paternitate, dacă se constată starea de impotenţă sau de sterilitate a bărbatului), cercetarea dermatoglifelor (se referă la transmiterea ereditară a desenelor papilare şi constă în analiza tabloului dermatografic al copilului şi, respectiv, al prezumtivului tată), cercetarea antropologică (se referă la transmiterea unor particularităţi anatomice de la părinţi la copii, ca de exemplu fizionomia feţei, conformarea nasului şi a urechilor, malformaţii, boli ereditare etc.), cercetarea grupelor sanguine şi serice[21] (prin folosirea sistemelor A.B.O., secretor-nesecretor, M.N., R.H.).
Fără a indica vreuna din împrejurările mai sus-menţionate, reclamanta aruncă pe masă acordul de mediere nul absolut sub aspectul tăgăduirii paternităţii, deoarece încalcă limitele unui acord valid de mediere, potrivit prevederilor exprese ale art. 2 alin. 4 din Legea medierii (”nu pot face obiectul medierii drepturile strict personale, cum sunt cele privitoare la statutul persoanei”). Conform art. 58 alin. 2 din Legea medierii, ”înţelegerea părţilor nu trebuie să cuprindă prevederi care aduc atingere legii şi ordinii publice, dispoziţiile art. 2 fiind aplicabile. ”
Referitor la susţinerile părţilor date în faţa magistratului, acestea nu sunt suficiente de a demonstra că este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului, deoarece ele ar fi trebuit coroborate cu alte mijloacele de probă ori stabilite împrejurări de fapt care se circumscriu noţiunii de neputinţă, aşa cum a fost ea statuată în doctrină sau jurisprudenţă. Nu s-au administrat probe ştiinţifice care să ateste obiectiv faptul neputinţei ori elemente probatorii care să dovedească fără putinţă de tăgadă că în perioada concepţiei copilului foştii soţi nu s-au mai întâlnit nici măcar o dată, într-o relaţie apropiată, intimă, consensuală, ca să cităm din cererea de chemare în judecată.
Aşadar, până la acest moment, la dosar, pe tema tăgăduirii paternităţii, existau doar declaraţiile părţilor, nicio probă ştiinţifică, şi un acord de mediere nul absolut sub aspectul negocierii stării civile, pe care onorata instanţă ar fi trebuit să îl cenzureze sub acest aspect, dacă ar fi cunoscut limitele legale ale unui acord de mediere.
Crezând că probatoriul este beton, magistratul nostru nu s-a mai preocupat de admiterea capătului de cerere principal, cel privind tăgăduirea paternităţii, intrând direct în cel secundar, stabilirea filiaţiei. Din aceste motive, a validat, în loc să anuleze, acordul de mediere depus de părţi, pronunţând un fel de hotărâre de expedient (un fel de, deoarece admite, ia act, spune instanţa, „în parte” de acordul de mediere intervenit între părţi, nefiind prea clar care parte e admisă, fără a o reproduce în dispozitiv prin procedeul copy paste, aşa cum îi pretinde legea[22]) şi „constată că tatăl biologic al minorului P. M. este pârâtul T. G. Dispune înregistrarea în certificatul de naştere al minorului la rubrica tată a numelui tatălui biologic, acela de T. G. şi schimbarea numelui de familie al minorului din P. în T.”. Ca să arate de câtă ştiinţă de carte e capabilă, instanţa „respinge capătul de cerere privind schimbarea numelui mamei în certificatul de naştere al minorului, din P. în I, ca neîntemeiat. Mai dispune şi exercitarea autorităţii părinteşti potrivit regulii din Codul civil, în comun.
Să o luăm încet, ştiinţific, pentru că s-au strecurat câteva erori de judecată dreaptă:
1. Nu se poate admite direct stabilirea de filiaţie înainte de admiterea tăgăduirii paternităţii, pentru că mai întâi trebuie să se demonstreze că este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului, adică să se răstoarne prezumţia de paternitate, moment în care copilul devine, cum se spune în toate cărţile de dreptul familiei, copil din afara căsătoriei cu filiaţia stabilită doar faţă de mamă. Abia apoi se pune problema stabilirii filiaţiei paterne faţă de orice bărbat, prin recunoaştere sau hotărâre judecătorească (art. 415, 416 şi urm. Cod civil). Procedând aşa, recunoaşterea nu este valabilă în absenţa admiterii tăgăduirii paternităţii, aşa cum dispune art. 418 din Codul civil, potrivit căruia recunoaşterea este nulă absolut dacă a fost recunoscut un copil a cărui filiaţie, stabilită potrivit legii, nu a fost înlăturată.
2. Nefiind valabilă recunoaşterea, în absenţa admiterii tăgăduirii paternităţii, derivă natural şi alte consecinţe negative, nemaiputând fi trecut în certificatul de naştere al copilului, la rubrica “tată”, pe tatăl biologic.
3. Instanţa schimbă greşit numele de familie al copilului, cu cel al tatălui biologic, deşi, aşa cum am explicat în cap. I din prezentul studiu, prin admiterea acţiunii în tăgăduirea paternităţii copilul va purta numele de familie al mamei de la data naşterii sale. Având în vedere că la data naşterii copilului mama sa purta numele fostului tată, numele de familie al copilului, în speţa dedusă judecăţii, nu se va schimba cu o virgulă, indiferent de cele scrise eronat în dispozitiv de domnul magistrat. Ne stârneşte zâmbetul motivarea doctă a instanţei sub acest aspect, potrivit căreia “situaţia nu poate fi considerată similară cu schimbarea (nu cu, onorabile magistrat, ci “referitor la”, “în privinţa”, “în legătură cu”…) numelui minorului, având în vedere că aceasta este o consecinţă firească a constatării realităţii potrivit căreia acesta nu este copilul biologic al soţului mamei sale, consemnările făcute în actele de stare civilă ale minorului sub aspectul numelui de familie nefiind conforme cu realitatea, prin prisma recunoaşterii paternităţii acestuia în persoana altui tată” (recunoaşterea nu este în persoana, ci făcută de alt tată, eventual… prin Ardeal constatăm că se dau lupte grele cu limba română şi gramatica dreptului civil…). Nu e aşa, rămânând copil din afara căsătoriei, evident, copilul va purta numele de familie al mamei din momentul naşterii sale, indiferent de faptul că acel nume aparţinea şi fostului său tată…
Cu sentinţa incompletă cu privire la tăgăduirea paternităţii şi eronată sub aspectul numelui copilului, reclamanta s-a prezentat la serviciul de stare civilă, moment în care, trecută prin “furcile caudine” ale unui ofiţer de stare civilă pasionat de meserie, a întâmpinat, pe bună dreptate, probleme cu privire la înscrierea prin menţiune a sentinţei respective. S-au făcut demersuri la forurile superioare care coordonează starea civilă şi evidenţa persoanelor, cetăţeanul a făcut demersuri pe canale neoficiale pentru a „presa” ofiţerul de stare civilă să aplice sentinţa, chiar aşa, incompletă şi eronată, cetăţeanul insistă, ofiţerul de stare civilă rezistă…. se pierde timp, creşte stresul şi nervozitatea tuturor, toate de la o sentinţă eronat redactată de onorabilul domn magistrat.
Văzând că nu poate negocia punerea în executare a sentinţei pronunţate, reclamanta mai pune pe rol o cerere de completare a dispozitivului primei sentinţe. Cu un talent desăvârşit, instanţa apreciază că “împrejurarea că fostul tată al copilului (soţul mamei) nu este tatăl biologic al minorului P. M. constituie o premisă firească şi evidentă a constatării făcute de instanţă, potrivit căreia tatăl biologic este pârâtul T. G.”. Apoi, hotărâtă să tranşeze definitiv problema, „admite cererea pentru lămurirea dispozitivului şi constată că fostul soţ al mamei nu este tatăl biologic al copilului”. Deşi treaba pare îndreptată şi sentinţa corectată, nouă nu ni se pare prea lămurită, din următoarele considerente:
1. Prezumţia pater est is, soţul mamei este tatăl copilului se referă la tatăl juridic nu la cel biologic, deci legiuitorul a apreciat că soţul mamei este tatăl de drept, din perspectivă, în principal, juridică, nu biologică.
2. În dreptul familiei nu se prezumă, în lipsa unui text de lege expres, că stabilirea paternităţii pentru copilul născut din căsătorie se întemeiază pe o presupusă admitere tacită a tăgăduirii paternităţii, tăgăduirea paternităţii e reglementată expres şi aceasta trebuie să fie dispusă expres de instanţa de judecată, nu intuită, bănuită sau presupusă, ca o premisă firească a stabilirii de filiaţie, cum frumos, dar neserios glăsuia cea de-a doua sentinţă nelămurită şi neconvingătoare.
3. Încheierea trebuia mai curând să completeze sentinţa, nu să o lămurească. Nepronunţându-se pe capătul de cerere principal, ni se pare că se punea problema completării dispozitivului, nu al lămuririi sale, dispozitivul primei sentinţe era clar, dar incomplet, sub aspectul tăgăduirii paternităţii. Potrivit art. 443 alin. 1 din C. proc. civ., ”în cazul în care sunt necesare lămuriri cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului (…) instanţa trebuie să lămurească dispozitivul prin încheiere”. Dimoptrivă, atunci când prin hotărârea dată “instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal (cazul nostru, tăgăduirea paternităţii) sau accesoriu (…) se poate cere completarea hotărârii. Potrivit doctrinei recente[23], “norma are în vedere ipoteza în care instanţa a omis să soluţioneze un capăt de cerere principal sau accesoriu ori o cerere conexă sau incidentală (minus petita) totalitatea cererilor constituind cadrul obiectiv al judecăţii şi limitele învestirii instanţei pe care judecătorul este ţinut să le respecte întocmai (art. 22 alin. 6 din C. proc. civ.). Culmea e că cererea era corect formulată de reclamantă, de completare a dispozitivului, fiind recalificată, în înţelepciunea sa, de domnul magistrat.
După lupte seculare care au durat câteva luni de zile de la data pronunţării primei sentinţe, lămurirea în loc de completarea dispozitivului făcută contrar stării fireşti a lucrurilor într-o acţiune având ca obiect tăgăduire de paternitate şi stabilire de filiaţie (admisă în ordine inversă, întâi stabilire de filiaţie apoi tăgăduire de paternitate), reclamanta a reuşit să îşi rezolve problema şi la serviciul de stare civilă. A rămas cu impresia falsă că cineva are ceva cu ea şi e purtată pe drumuri, inutil, trimisă de la Ana la Caiafa şi cineva are ceva împotriva dumneaei, neînţelegând că problemele au fost generate în cadrul judecăţii făcute pe repede şi prost înainte, fără probe, cu un acord de mediere nul absolut şi cu capete de cerere la care nu s-a răspuns la prima strigare (sau prima redactare a sentinţei, rămasă definitivă).
Permanent, la nivelul serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor constatăm că reforma noilor coduri a adus şi mai multe probleme cu privire la unele dintre sentinţele pronunţate în materia dreptului familiei şi nu numai. Riscurile de a nu pune în executare unele dintre sentinţele incomplete sau vădit eronate pronunţate de instanţe este foarte mare pentru funcţionarii din sistemul de stare civilă şi evidenţa persoanelor, dar şi sentimentul că aceşti funcţionari sunt teleghidaţi şi legaţi la ochi, nu pot constata sau observa nimic din ilegalităţile, omisiunile sau trăznăile grosiere strecurate, intenţionat sau nu, printre rândurile acestora, e unul eronat, pe care nu îl încurajăm, nefiind în interesul superior al cetăţenilor ale căror drepturi pretind a le respecta atât instanţele de judecată, cât şi serviciile publice comunitare de evidenţă a persoanelor. Serialul managementul defectuos al împărţirii dreptăţii, ajuns la episodul 8, continuă…
[1] Tatăl de drept este soţul mamei.
[2] Gabriala Cristina Frenţiu, Noul Cod civil, comentarii, doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, București, 2012, p. 608.
[3] P. Anca, Caracterele prezumţiei de paternitate, în L.P. nr. 5/1959, p. 20 şi urm.
[4] Emese Florian, Dreptul familiei, ed. a 4-a, Ed. C.H. Beck, București 2011, p. 209.
[5] I. P. Filipescu, Dreptul familiei, Ed. All Beck, București, 2002, pp. 323-325.
[6] E. Florian, op. cit., pp. 181-185.
[7] I. P. Filipescu, op. cit., 2002 p. 327.
[8] Dan Lupaşcu, C. M. Crăciunescu, Dreptul familiei, Ed. Universul juridic, București, 2011, p. 279-280.
[9] Idem.
[10] I. P. Filipescu, op. cit., 2002, p. 330.
[11] Curtea de Apel Iaşi, Secţ. civ., dec. nr. 1190/1998, în L. Irinescu, op. cit., nr. 13, p. 17.
[12] Trib. jud. Bacău, Secţ. civ., dec. nr. 68/1981, în R.R.D. nr. 10/1981, p. 70.
[13] Trib. Jud. Hunedoara, dec. civ. nr. 394/1986, în R.R.D. nr. 10/1986, p. 71.
[14] Trib. Suprem, Col. civ., dec. nr. 1106/1958, în I. Mihuţă, Repertoriu I nr. 184, p. 58.
[15] Trib. Suprem, Secţ. civ., dec. nr. 664/1977, în I. Mihuţă, Repertoriu III nr. 82, p. 29.
[16] Emesse Florian, op. cit., 2011, pp. 155-156.
[17] Potrivit practicii judiciare, acţiunea în tăgăduirea paternităţii este admisibilă dacă soţul mamei face dovada că este imposibil ca el să fie tatăl copilului, imposibilitatea putând să fie fizică sau morală. Cauzele imposibilităţii fizice pot fi multiple: boală, accident, intervenţii chirurgicale, incapacitatea de fecundare sau copulare, imposibilitatea de erecţie, urmarea unui tratament care afectează capacitatea de procreare sau dinamica sexuală. Trib. Suprem, dec. nr. 243/1982.
[18] G. C. Frenţiu, op. cit., pp. 635-636.
[19] Adrian-Relu Tănase, Managementul defectuos al medierii. E legal acordul de mediere prin care se tăgăduieşte paternitatea?.
[20] E. Lupan, S. Sztranyczki, Persoana în concepţia noului Cod civil, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 117; în acelaşi sens s-au exprimat autorii Gheorghe Beleiu, Gabriel Boroi, I. Dogaru, S. Cercel, C. T. Ungureanu; recent, a se vedea P. Peţu, I. Torja, B. Ionescu, A-R. Tănase, în lucrarea Persoana fizică în lumina reglementărilor noului Cod civil şi a celor privind starea civilă şi evidenţa persoanelor, Ed. Moroşan, 2015, p. 80.
[21] Peţu Paraschiv, Starea civilă şi acţiunile de stare civilă, Ed. Detectiv, București, 2009, pp. 170-172.
[22] Potrivit art. 61 alin. 2 din Legea medierii, la închiderea procedurii de mediere, mediatorul este obligat, în toate cazurile, să transmită instanţei de judecată competente acordul de mediere şi procesul-verbal de încheiere a medierii în original şi în format electronic dacă părţile au ajuns la o înţelegere sau doar procesul-verbal de încheiere a medierii în situaţiile prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. b) şi c).
[23] Carmen Negrilă, Noul Cod de procedură civilă, comentariu pe articole, vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2013, p. 828.
Adrian-Relu Tănase
Director executiv-adjunct, Direcţia de Evidenţă a Persoanelor Buzău
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
