Achiziţii publiceAfaceri transfrontaliereArbitrajAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiContencios administrativContravenţiiCorporateCyberlawData protectionDrept civilDrept comercialDrept constituţionalDrept penalDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiDreptul UEEnergieExecutare silităFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăLITIGIIMedia & publicitateMedierePiaţa de capitalProcedură civilăProprietate intelectualăProtecţia consumatorilorProtecţia mediuluiTelecom
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
MARES DANILESCU MARES
Abonare newsletter oficial JURIDICE.ro

Print Friendly, PDF & Email

ICCJ. Dezlegarea unor chestiuni de drept. Încheierea unui acord de mediere poate interveni în tot cursul procesului penal şi constituie o cauză care înlătură răspunderea penală

12.06.2015 | Andrei PAP

* A se vedea şi DEZBATERI JURIDICE (66) Medierea penală eficientă

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 406 din data de 9 iunie 2015 a fost publicată Decizia nr. 9/2015 privind examinarea sesizării formulate de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală, prin Încheierea din 21 ianuarie 2015 pronunţată în Dosarul nr. 9.018/4/2014 (număr în format vechi 3.969/2014).

I. Titularul şi obiectul sesizării

În exercitarea rolului său de interpretare şi aplicare unitară a legii, prin noile dispoziţii privind asigurarea unei practici unitare prevăzute în capitolul VI secţiunea a doua (art. 475-art. 477^1 din Codul de procedură penală, modificate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru implementarea altor acte normative), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost învestit la data de 8 februarie 2015, prin Încheierea de şedinţă din data de 21 ianuarie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 9.018/4/2014 (număr în format vechi 3.969/2014), pentru a pronunţa o hotărâre prealabilă în vederea dezlegării de principiu a următoarelor chestiuni de drept:
1. dacă dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator se interpretează în sensul că medierea este o cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale sau este o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale reglementată de dispoziţiile art. 159 din Codul penal;
2. dacă medierea poate interveni numai până la citirea actului de sesizare potrivit dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal sau poate interveni în tot cursul procesului penal.

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, examinând sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a reţinut următoarele:

1. Recomandarea nr. (99) 19 privind medierea în materie penală adoptată de Comitetul de miniştri în 15 septembrie 1999 în virtutea art. 15.b din Statutul Consiliului Europei a avut la bază poziţia statelor membre care tindeau să recurgă la mediere în materie penală, ”ca opţiune flexibilă şi cuprinzătoare, axată pe rezolvarea problemei şi pe implicarea părţilor, în completarea sau ca alternativă a procedurii penale tradiţionale”.

Această reglementare ce are caracter de recomandare către statele membre conţine norme referitoare la principii generale, fundamentul juridic, funcţionarea justiţiei penale în relaţie cu medierea, funcţionarea medierii, instrumentarea cazurilor individuale, rezultatul medierii, evoluţia medierii.

Principiile generale statuează că ”1. Medierea în materie penală nu ar trebui să intervină decât dacă părţile îşi dau acordul în mod liber. Părţile ar trebui, în plus, să aibă posibilitatea de a reveni asupra consimţământului în orice moment pe parcursul medierii. 2. Discuţiile privitoare la mediere sunt confidenţiale şi nu pot să fie utilizate ulterior, fără acordul părţilor. 3. Medierea în materie penală ar trebui să fie un serviciu disponibil în mod general. 4. Medierea în materie penală ar trebui să fie posibilă în toate fazele procedurii pe care le parcurge justiţia penală. 5. Serviciile de mediere ar trebui să aibă o autonomie suficientă în cadrul sistemului de justiţie penală.”

De asemenea, ca fundament juridic se recomandă la pct. III: ”6. Legislaţia ar trebui să faciliteze medierea în materie penală. 7. Ar trebui să fie stabilite nişte principii directoare privind recurgerea la mediere în materie penală. Principiile ar trebui să se refere la condiţiile de trimitere a cauzelor la serviciile de mediere şi la instrumentarea cauzelor ulterior medierii.”

Legiuitorul român a reglementat printr-o lege specială medierea şi profesia de mediator, respectiv Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 441 din 22 mai 2006, ce a suferit modificări ulterioare.

În conţinutul art. 1 alin. (1) din legea mai sus menţionată este definită medierea, aceasta reprezentând ”o modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate, confidenţialitate şi având liberul consimţământ al părţilor”.

În alin. (2) al aceluiaşi articol a fost statuat un principiu fundamental ce caracterizează medierea, precum şi caracteristicile pe care trebuie să le aibă soluţia pronunţată de către mediator, şi anume ”încrederea pe care părţile o acordă mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii reciproc convenabile, eficiente şi durabile”.

În conţinutul dispoziţii lor art. 67 alin. (1) din Legea nr. 192/2006, aşa cum a fost modificat prin Legea nr. 255/2013, legiuitorul a prevăzut într-un mod clar, previzibil şi predictibil aplicabilitatea medierii, ca modalitate de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă, în cauze penale, atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi în ceea ce priveşte latura civilă, pentru ca în alin. (2) să delimiteze sfera de aplicare a medierii, în latura penală a procesului, în mod exclusiv în cauzele privind infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

Aceste dispoziţii trebuie interpretate sistematic şi cu dispoziţiile art. 69 şi, respectiv, art. 70 din acelaşi act normativ special, prima normă conţinând un moment temporal în care poate avea loc procedura medierii, şi anume ”înaintea începerii procesului penal”, la care se adaugă condiţii referitoare la soluţionarea conflictului şi felul încheierii înţelegerii, caracterizată de art. 56 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 192/2006 prin derogare de la dispoziţiile art. 157 alin. (3) din Codul penal, care determină ca fapta să nu atragă răspunderea penală pentru făptuitorul cu privire la care conflictul s-a încheiat prin mediere.

În alin. (2) al art. 69 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator sunt menţionate condiţiile referitoare la termenul prevăzut de lege pentru introducerea plângerii prealabile, la neîncheierea înţelegerii, potrivit art. 56 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 192/2006.

În conţinutul alin. (1) al art. 70 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator sunt arătate condiţiile referitoare la momentul temporal în care are loc medierea cu privire la latura penală, care se situează ”după începerea procesului penal”, ceea ce conduce la posibilitatea suspendării urmăririi penale sau, după caz, a judecăţii, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere, iar în cel de-al doilea alineat al aceleiaşi norme se statuează cu privire la durata suspendării.

În dezlegarea primei chestiuni de drept referitoare la natura juridică a încheierii acordului de mediere este relevant a face distincţiile între cauzele care înlătură răspunderea penală în concepţia Codului penal, referitoare la retragerea plângerii prealabile şi împăcare, cauze ce se exclud, şi modul în care este incidentă medierea.

Legiuitorul a reglementat în dispoziţiile art. 158 alin. (1) din Codul penal instituţia retragerii plângerii prealabile, în conţinutul normei delimitându-se temporal momentul până la care aceasta operează, sfera infracţiunilor, precum şi consecinţele acesteia.

Potrivit Codului penal, punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată în cazul următoarelor infracţiuni: lovirea sau alte violenţe prevăzute în art. 193 [în cazul faptei prevăzute în art. 193, săvârşită asupra unui membru de familie, potrivit art. 199 alin. (2) din Codul penal, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu], vătămarea corporală din culpă prevăzută în art. 196 [în cazul faptei prevăzută în art. 196, săvârşită asupra unui membru de familie, potrivit art. 199 alin. (2) din Codul penal, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu]; ameninţarea prevăzută în art. 206, agresiunea sexuală prevăzută în art. 219 alin. (1); hărţuirea sexuală prevăzută în art. 223; violarea de domiciliu prevăzută în art. 224; violarea sediului profesional prevăzută în art. 225; violarea vieţii private prevăzută în art. 226 alin. (1) şi (2); divulgarea secretului profesional prevăzută în art. 227; furtul săvârşit în condiţiile art. 231 alin. (1); abuzul de încredere prevăzut în art. 238; abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor prevăzut în art. 239; bancruta simplă prevăzută în art. 240; bancruta frauduloasă prevăzută în art. 241; gestiunea frauduloasă prevăzută în art. 242; distrugerea prevăzută în art. 253 alin. (1) şi (2); tulburarea de posesie prevăzută în art. 256; asistenţa şi reprezentarea neloială prevăzute în art. 284; nerespectarea hotărârilor judecătoreşti prevăzută în art. 287 alin. (1) lit. d) -g); violarea secretului corespondenţei prevăzută în art. 302 alin. (1); abandonul de familie prevăzut în art. 378; nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului prevăzută în art. 379; împiedicarea exercitării libertăţii religioase prevăzută în art. 381.

Împăcarea, o altă cauză care înlătură răspunderea penală, a fost reglementată de legiuitor în conţinutul art. 159 alin. (1) din Codul penal, putând interveni în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres. În alin. (2) al textului de lege menţionat sunt arătate efectele împăcării în sensul că înlătură răspunderea penală şi stinge acţiunea civilă. Această instituţie juridică este incidentă în cazul următoarelor infracţiuni: infracţiunea de furt prevăzută în art. 228 din Codul penal; infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 229 alin. (1) şi alin. (2) lit. b) şi c) din Codul penal şi infracţiunea de furt de folosinţă prevăzută în art. 230 din Codul penal, în temeiul art. 231 alin. (2) din Codul penal; însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor prevăzută în art. 243 din Codul penal; înşelăciunea prevăzută în art. 244 din Codul penal; înşelăciunea privind asigurările prevăzută în art. 245 din Codul penal.

De asemenea, tot în conţinutul Codului penal sunt evidenţiate şi alte incriminări, respectiv aceea de la al art. 199 alin. (2) referitoare la violenţa în familie, infracţiunile de lovire sau alte violenţe prevăzute în art. 193 şi de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196, săvârşite asupra unui membru de familie, când acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu, iar împăcarea înlătură răspunderea penală.

Totodată, în cazul infracţiunilor de lovire sau alte violenţe prevăzute în art. 193 din Codul penal şi de vătămare corporală din culpă prevăzută în art. 196 din Codul penal, săvârşite asupra unui membru de familie, împăcarea înlătură răspunderea penală numai dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu şi nicidecum la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Din prezentarea celor două cauze distincte de înlăturare a răspunderii penale, respectiv retragerea plângerii prealabile şi împăcarea, rezultă că sfera infracţiunilor care intră sub incidenţa acestor două instituţii este diferită, aşa încât medierea nu poate fi considerată o modalitate a împăcării, ci este o cauză sui-generis, care înlătură răspunderea penală, reglementată prin Legea nr. 192/2006, şi care operează atât cu privire la categoria infracţiunilor pentru care retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală, cât şi referitor la cealaltă categorie a infracţiunilor, pentru care împăcarea înlătură răspunderea penală.

Un argument asupra naturii acordului de mediere, ca şi cauză distinctă de înlăturare a răspunderii penale, este dat de norma de la art. 69 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 ce cuprinde procedura de mediere înainte de începerea procesului penal, această ipoteză fiind exclusă în cazul împăcării părţilor sau subiecţilor procesuali.

Totodată, în ipoteza în care procedura încheierii unui acord de mediere are loc după începerea procesului penal, mediatorul este ţinut prin dispoziţiile art. 68 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, referitoare la garanţii procesuale, în sensul ca ”să fie respectate drepturile fiecărei părţi ori subiect procesual la asistenţă juridică şi, dacă este cazul, la serviciile unui interpret”, aceste condiţii nefiind reglementate în cazul instituţiei împăcării.

O altă distincţie între cele două cauze care înlătură răspunderea penală, respectiv încheierea unui acord de mediere şi împăcare, este dată de modul în care se ia act de existenţa acordului de mediere, care este diferit de cel prin care se ia act de împăcarea părţilor, distincţia fiind reglementată de dispoziţiile art. 70 alin. (5) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator.

În conţinutul dispoziţiilor Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator legiuitorul foloseşte noţiunea de ”înţelegere”, şi nu aceea de ”împăcare”, conferind încheierii acordului de mediere un caracter distinct, ca modalitate de soluţionare amiabilă a conflictului de drept penal, în raport cu cealaltă cauză de înlăturare a răspunderii penale, respectiv împăcarea.

Chiar dacă sensurile celor două noţiuni sunt sinonime în limbajul uzual, legiuitorul le-a conferit distincţie juridică prin reglementarea specială a încheierii acordului de mediere în cuprinsul legii mai sus arătate, această concluzie susţinându-se şi prin conţinutul dispoziţiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, potrivit cărora, atunci când părţile aflate în conflict au ajuns la o înţelegere, se poate redacta un acord scris care va cuprinde toate clauzele consimţite de acestea şi care are valoarea unui înscris sub semnătură privată, iar în alin. (2) se stipulează că înţelegerea părţilor nu trebuie să cuprindă prevederi care aduc atingere legii şi ordinii publice.

Pe de altă parte, în conţinutul dispoziţiilor art. 45-47 din acelaşi act normativ, legiuitorul a prevăzut expres elementele contractului de mediere. Altfel spus, încheierea scrisă a acordului de mediere sub forma contractului consacră înţelegerea părţilor aflate în conflict prin evidenţierea tuturor clauzelor consimţite de acestea, ceea ce îi conferă un caracter distinct, autonom – indiferent de terminologia folosită -, în raport cu instituţia juridică a împăcării, prevăzută în dispoziţiile art. 159 din Codul penal.

De asemenea, un alt argument în sensul celor sus menţionate este conferit de art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală, care reglementează cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale, stabilind că acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată, dacă ”a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea, ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii”. În aceste dispoziţii legiuitorul reglementează încheierea unui acord de mediere în mod diferenţiat de retragerea plângerii prealabile şi de împăcare, aşa încât dobândeşte caracterul de caz distinct care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale.

Or, cazurile care împiedică punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale prevăzute în art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală au corespondent în planul dreptului penal, cauzele care înlătură răspunderea penală.

Încheierea unui acord de mediere se diferenţiază de împăcare prin faptul că poate interveni şi numai în ceea ce priveşte latura penală a procesului penal, în timp ce împăcarea este condiţionată atât de stingerea acţiunii penale, cât şi de stingerea acţiunii civile, precum şi de faptul că ea trebuie să fie totală şi necondiţionată.

De asemenea, încheierea unui acord de mediere este diferită şi de cealaltă cauză care înlătură răspunderea penală, şi anume retragerea plângerii prealabile, prin aceea că după realizarea acordului nu se mai poate formula plângere prealabilă chiar dacă termenul nu a expirat, spre deosebire de situaţia unei împăcări înainte de formularea unei plângeri penale prealabile.

În această situaţie, reglementarea distinctă a încheierii unui acord de mediere în cuprinsul art. 16 alin. (1) lit. g) din Codul de procedură penală evidenţiază caracterul de cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare.

2. În ceea ce priveşte cea de-a doua chestiune de drept supusă dezlegării se observă că, pornind de la natura distinctă a încheierii unui acord de mediere în condiţiile legii, o asemenea procedură se poate desfăşura în tot cursul procesului penal, nefiind condiţionată de dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal, potrivit cărora împăcarea poate interveni doar până la citirea actului de sesizare.

Aşa cum s-a arătat anterior, potrivit dispoziţiilor art. 69 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, procedura de mediere se poate desfăşura chiar înaintea începerii procesului penal, ceea ce o distinge de împăcare şi retragerea plângerii prealabile. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 70 alin. (1) din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, în cazul în care medierea cu privire la latura penală a cauzei se desfăşoară după începerea procesului penal, urmărirea penală sau, după caz, judecata se poate suspenda, în temeiul prezentării de către părţi a contractului de mediere.

În ceea ce priveşte termenul până la care medierea poate interveni cu privire la latura penală a cauzei, cum textul nu face nicio distincţie cu privire la vreun anumit stadiu al judecăţii, rezultă că acordul de mediere poate fi încheiat oricând în cursul acesteia, până la rămânerea definitivă a hotărârii.

Pe de altă parte, dispoziţiile art. 367 alin. (3) din Codul de procedură penală prevăd că suspendarea judecăţii se dispune şi pe perioada desfăşurării procedurii de mediere, potrivit legii, fără a limita momentul până la care instanţa poate proceda în acest sens. Ca atare, oricând în cursul judecăţii, instanţa poate suspenda cauza în vederea desfăşurării procedurii reglementate de dispoziţiile Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator.

Mai mult, textul de lege sus-menţionat, care reglementează suspendarea judecăţii, este inclus în cap. I ”Dispoziţii generale” al titlului III ”Judecata” din partea specială a Codului de procedură penală, ceea ce face ca dispoziţiile sale să fie aplicabile atât în tot cursul judecăţii în primă instanţă, cât şi în tot cursul judecăţii în apel, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale.

În concluzie, încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale, şi nu numai până la citirea actului de sesizare, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 159 alin. (3) din Codul penal în materia împăcării.

Pentru considerentele expuse, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a considerat că se impune admiterea sesizării, pronunţând următoarea soluţie:

“Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia I penală în Dosarul nr. 9.018/4/2014 (număr în format vechi 3.969/2014), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a următoarelor chestiuni de drept: ”1. dacă dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator se interpretează în sensul că medierea este o cauză sui-generis de înlăturare a răspunderii penale sau este o modalitate a împăcării ca şi cauză de înlăturare a răspunderii penale reglementată de dispoziţiile art. 159 din Codul penal; 2. dacă medierea poate interveni numai până la citirea actului de sesizare potrivit dispoziţiilor art. 159 alin. (3) din Codul penal sau poate interveni în tot cursul procesului penal” şi stabileşte că:
1. în aplicarea dispoziţiilor art. 67 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, încheierea unui acord de mediere constituie o cauză sui-generis care înlătură răspunderea penală, distinctă de împăcare;
2. încheierea unui acord de mediere în condiţiile Legii nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator poate interveni în tot cursul procesului penal, până la rămânerea definitivă a hotărârii penale”.

:: sursa: www.scj.ro

Andrei Pap


Aflaţi mai mult despre , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.


Irina Maria STANCU


Oana ISPAS


Radu Slăvoiu


Livia Dianu-Buja


Ștefania Stoica


Luminița Malanciuc


Ioana-Olivia Voicu


Eduard Toma-Apostol


Florina-Lăcrămioara Drăgan