Despre efemeritatea satisfacției unei hotărâri judecătorești și despre probabilitatea beneficiului nerealizat
13 iunie 2015 | Cristina ZAMȘA
… Instanța de apel a reținut că… simpla alegere a creditorului în sensul obţinerii executării obligaţiei contractuale potrivit art. 1073 C. civ. (adică întocmai cum a fost asumată), aşa numita executare „în natură”, nu poate avea niciun efect asupra dreptului creditorului acelei obligaţii la dezdăunare pentru neexecutarea obligaţiei, dacă nu s-a şi realizat (obţinut efectiv) executarea acelei obligaţii. Această concluzie fiind generală cuprinde inclusiv situaţia când alegerea creditorului a îmbrăcat forma unei acţiuni în justiţie prin care a solicitat obligarea debitorului la executarea obligaţiei, acţiune admisă irevocabil, dar care nu a condus totuşi la efectiva executare a obligaţie…. Prin natura sa beneficiul nerealizat, lucrum cessans, se raportează la o virtualitate, la o probabilitate. Desigur că aceasta ridică dificultăți de apreciere a întinderii poate mai mari decât vizavi de paguba efectivă. Beneficiul nerealizat înseamnă deci un beneficiu ipotetic (ce ar fi fost obţinut în situaţia când intimata şi-ar fi executat întocmai obligaţia asumată) şi deci se situează la un nivel probabilistic (nu neapărat la nivelul indubitabilului). Însă probabilitatea înseamnă într-adevăr o rigurozitate a susţinerilor şi a dovezilor nefiind suficient ca să existe simpla posibilitate a obţinerii acelui beneficiu, ci trebuie să se demonstreze că cel mai probabil acel beneficiu ar fi fost obţinut.
Analizând decizia recurată, în limitele permise de această cale extraordinară de atac, s-a constatat că recursul reclamantei este nefondat pentru următoarele considerente: …în conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, în aflarea adevărului în cauză, putând pune în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe. Cu toate acestea, potrivit art. 129 alin. (51) C. proc. civ., părţile nu pot invoca, în căile de atac, omisiunea instanţei de a ordona, din oficiu, probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii, iar cum, în speţă, recurenta nu a propus în calea de atac a apelului administrarea de noi probe, aceasta nu-şi poate invoca propria culpă în a depune toate diligenţele pentru aflarea adevărului. (Decizia nr. 3970 din 11 decembrie 2014 pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie)
1. Limitele alegerii creditorului între executarea directă și solicitarea despăgubirilor
Coordonatele Deciziei nr. 3970/2014 astfel cum reiese din motivarea ICCJ sunt în număr de două: culpa procesuală a reclamantei în neadministarea unor probe și exercitarea rolului activ al judecătorului. Dintr-o perspectivă liberă de rigorile procesuale de soluționare a recursului, sunt observabile și alte probleme de drept ce merită analizate în cadrul dosarului-obiect al Deciziei ICCJ:
1) limitele dreptului creditorului de alege între executarea directă și solicitarea de daune-interese;
2) criteriul de măsurare a prejudiciului constând în beneficiul nerealizat.
Cu privire la primul aspect, în speță, alegerea creditorului între executarea directă (obligarea pârâtei la acordarea creditului bancar pentru încheierea unei afaceri) și executarea prin echivalent (despăgubiri pentru repararea prejudiciului-beneficiu nerealizat din cauza neîncheierii afacerii respective) s-a întins pe o perioadă de aproximativ trei ani: hotărârea de admitere a executării silite s-a obținut și a devenit definitivă, irevocabilă în 2008- 2009 ,iar acțiunea pentru obținerea despăgubirilor a fost formulată în 2011.
Ne imaginăm că trei ani a durat satifacția gratuită a reclamantei, ca urmare a admiterii acțiunii în executare silită în natură a contractului de credit, dar neconcretizată. Între timp, gratuitatea satisfacției perimându-se (există chiar și studii ale cercetătorilor britanici conform cărora și cel mai aprins sentiment durează 3 ani), reclamanta a decis formularea unei noi acțiuni, de executare prin echivalent (exclusiv beneficiul nerealizat) a aceluiași contract de credit. Schimbarea lentă în comportamentul reclamantei a fost prilejuită de începerea unei noi afaceri –asemănătoare cu prima – cu un nou partener (!). După finalizarea producției și întocmirea bilanțului, deducem că reclamanta s-a declarat nemulțumită de profitul obținut, ocazie cu care și-a aminit de prima afacere, care cu siguranță i-ar fi adus un profit superior, dacă ar fi fost încheiată prin acordarea creditului în mod voluntar sau, adăugăm noi, în mod silit, dacă ar fi solicitat punerea în executare a hotărârii favorabile obținută. Altfel nu se explică introducerea noii acțiuni în 2011 având ca obiect repararea prin echivalent a prejudiciului constând doar în beneficiul nerealizat.
Strict economic și parțial juridic, comportamentul în plan procesual al întreprinzătoarei reclamante este acceptabil. Doar parțial juridic, pentru că în prealabil verificării probei prejudiciului, instanța de apel ar fi trebuit să cerceteze mai atent elementele constitutive ale unui eventual abuz de drept al reclamantei-creditoare (nu este mai puțin adevărat că pârâta a invocat modest și insuficient lipsa de interes a reclamantei în promovarea celei de-a doua cereri). Din Decizia menționată, aflăm motivarea Curții de Apel: „Ca o concluzie intermediară s-a apreciat că nu se poate reţine că în abstract apelanta nu poate pretinde dezdăunarea pentru neexecutarea obligaţiei intimatei de acordare a creditului pentru că a obţinut o hotărâre de obligare la executarea contractului. Rămâne însă de analizat. Pentru lămurirea dacă într-adevăr există beneficiul nerealizat pretins de către apelanta-reclamantă s-a apreciat că trebuie a fi analizate două probleme de drept: cauza acţiunii de faţă (importantă pentru că instanţa nu poate depăşi cadrul procesual trasat de către reclamantă inclusiv sub aspectul cauzei, pe lângă obiect şi părţi, dar şi pentru că în apel nu se poate schimba cauza cererii de chemare în judecată), caracteristicile beneficiului nerealizat.”
Aspectele indicative de un abuz de drept sunt următoarele: (i) derularea relației dintre părți, între ele existând o corespondență din care rezultă intenția reclamantei de a nu pune în aplicare hotărârea judecătorească favorabilă și (ii) trecerea unei perioade de timp lungi între cele două acțiuni în justiție. Este vorba de o atitudine oscilantă a reclamantei-creditoare în privința executării directe, prin echivalent a contactului de credit și care, la cunoștința noastră, este frecvent sancționabilă în jurisprudența franceză prin respingerea acțiunii în justiție, fiind considerată un abuz de drept. Consecința: inutilitatea verificării de dovadă a prejudiciului. În caz contrar, dacă reclamanta ar fi reușit o probare îndestulătoare a prejudiciului suferit, am fi fost în prezența unei decizii de speță dată cu necercetarea unui eventual abuz de drept.
II. Probabilitatea, criteriul determinării beneficiului nerealizat?
Cel de-al doilea aspect reținut spre analiză este modul în care Curtea de Apel a abordat problematica prejudiciului constând în beneficiul nerealizat. Atrage atenția recurgerea la criteriul probabilității pentru determinarea prejudiciului invocat: „Prin natura sa beneficiul nerealizat, lucrum cessans, se raportează la o virtualitate, la o probabilitate. ….Însă probabilitatea înseamnă într-adevăr o rigurozitate a susţinerilor şi a dovezilor nefiind suficient ca să existe simpla posibilitate a obţinerii acelui beneficiu, ci trebuie să se demonstreze că cel mai probabil acel beneficiu ar fi fost obţinut. ”
În materia răspunderii civile, noțiunea de probabilitate are o puternică încărcătură juridică, fiind specifică determinării prejudiciului constând în pierderea unei șanse de a obține un avantaj (ca argument de text, a se vedea art. 1532 alin. 2 C. civ., art.1 385 alin. 4) cu recomandarea evitării utilizării ei cu rol de sinonim în determinarea prejudiciului în expresia beneficiului nerealizat (fără a presupune ipoteza confundării prejudiciilor menționate).
Pierderea unei șanse și beneficiul nerealizat prezintă o asemănăre dar și o serie de deosebiri. Asemănarea constă în observația că ambele sunt prejudicii viitoare față de săvârșirea faptei ilicite. Deosebirile se situează pe două planuri: pe planul cauzei determinante, pierderea unei șanse presupune ca premisă întotdeauna intervenirea unui element aleatoriu de care depinde probabilitatea obținerii avantajului, avantaj care nu s-a mai produs pentru că prin fapta ilicită a autorului, victima/creditorul a pierdut șansa de a participa la situația/evenimentul în care ar fi trebuit să intervină acel element aleatoriu!; pe planul deteminării prejudiciilor, pierderea unei șanse se măsoară proporțional cu probabilitatea obținerii avantajului, iar beneficiul nerealizat, prin estimări ale unor date, informații (economice sau de altă natură) concrete. Spre exemplu, suntem în prezența unui prejudiciu constând în pierderea unei șanse, dacă prin fapta ilicită-neexecutarea unui contract de transport s-a cauzat neparticiparea victimei/creditorului la o competiție sportivă sau la un interviu de angajare în profesie; se va lua în calcul probabilitatea de câștigare a competiției față de istoricul și experiența competițională, respectiv, probabilitatea de angajare, în funcție de evoluția discuțiilor s.a. Într-o atare ipoteză, elementul alea este evident, spre deosebire de ipoteza beneficiului nerealizat prin neexecutarea unui contract determinând neîncheierea anumite afaceri, ci a alteia (ar putea fi pus în discuție și raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu!).
În concluzie, ar trebui să ne gândim serios la cât de satisfăcătoare ne sunt hotărârile judecătorești favorabile, pentru a nu cădea în abuz de drept și dacă putea interveni un element aleatoriu în situația premisă a prejudiciul suferit, pentru a nu utiliza un criteriu nepotrivit de determinare!
lector univ. dr. Cristina Zamșa
Facultatea de Drept a Universității din București
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
