Dean Spielmann a mers la CCR

Înalta Curte de Casație și Justiție a dat publicității vineri, 12 iunie 2015, un comunicat cu privire la întâlnirea dintre jud. dr. Livia Doina Stanciu, președintele Instanței Supreme, și Dean Spielmann, președintele CEDO, organizată la sediul CCR.

Din partea CEDO a mai participat jud. Iulia Motoc, iar din partea României, a participat jud. Augustin Zegrean, preşedintele CCR, precum şi jud. Iulia Cristina Tarcea, vicepreşedintele ICCJ, şi jud. Simona Maya Teodoroiu, CCR.

Alocuțiunea președintelui ICCJ:

”Domnule preşedinte al Curţii Europene a Drepturilor Omului,
Domnule preşedinte al Curţii Constituţionale,
Doamnelor şi domnilor judecători ai Curţii Constituţionale,
Distinşi participanţi,
Dragi colegi,

Mă simt deosebit de onorată să mă adresez dumneavoastră astăzi şi, astfel, să am oportunitatea ca, atât în nume personal, cât şi în numele judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, să salut prezenţa la Bucureşti a distinsului oaspete, domnul Dean Spielmann, preşedintele Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Prezenţa domniei sale ne onorează pe toţi cei prezenţi azi aici şi ne oferă ocazia unei noi treceri în revistă a rolului pe care Curtea de la Strasbourg l-a avut asupra evoluţiei democratice în ţara noastră, dar şi pe întreg continentul european de-a lungul timpului, a problemelor cu care actuala formă a sistemului de protecţie european a drepturilor omului se vede confruntat, precum şi a soluţiilor cu care suntem datori, ca ţară membră, dar şi ca beneficiară a acestui sistem, să contribuim pentru ca performanţa activităţii jurisdicţionale a Curţii Europene să continue să fie la parametrii cu care aceasta ne-a obişnuit.

S-a afirmat faptul că adoptarea la data de 4 noiembrie 1950 a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului a constituit cel mai important răspuns dat de civilizaţia europeană atrocităţilor comise împotriva umanităţii în timpul celui de al Doilea Război Mondial.

Dar, şi în prezent, sistemul european de protecţie a drepturilor omului clădit în jurul acestei convenţii, şi având la bază activitatea jurisdicţională nemijlocită a Curţii de la Strasbourg, reuşeşte să ofere un nivel de protecţie – neegalat încă în plan internaţional de niciun alt sistem regional de protecţie – drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale fiinţei umane. În acest fel, sistemul de promovare a democraţiei şi a statului de drept prin intermediul garanţiilor concrete în plan juridic şi jurisdicţional oferite drepturilor fundamentale ale omului, gândit de părinţii fondatori ai Consiliului Europei, rămâne în continuare una dintre cele mai mari contribuţii pe care Europa le-a oferit, şi încă le oferă, întregii lumi.

Poate unul dintre cei mai mari beneficiari ai acestui sistem în ultimii 20 de ani a fost România, o ţară care în 1994 – la momentul aderării sale la Consiliul Europei – era la începutul drumului redescoperirii valorilor sale democratice, întunecate de cei 45 de ani de comunism.

Cei 20 de ani curşi de la momentul aderării României la acest sistem regional de protecţie a drepturilor omului au reprezentat o perioadă de uriaşe prefaceri şi transformări în plan legislativ, instituţional, jurisdicţional, dar şi în planul mentalităţii sociale, raportat la modul de înţelegere a importanţei necesar a fi acordate drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Ca judecător, şi mai ales în ultimii ani, ca reprezentant al celei mai înalte jurisdicţii naţionale, am avut privilegiul de a fi martorul nemijlocit al acestor transformări. Am asistat astfel la o evoluţie extrem de naturală şi de firească a gândirii juridice naţionale înspre modul de înţelegere a dreptului pozitiv intern prin raportare la principiile fundamentale statuate în Convenţia Europeană. De altfel, unul dintre cei mai importanţi indicatori ai impactului pe care sistemul european de protecţie a drepturilor omului l-a avut asupra societăţii româneşti în aceşti ani este relevat cel mai bine, poate, în activitatea de judecată. Este, sub acest aspect, printre altele, extrem de relevant, cred, numărul impresionant de cauze în care jurisprudenţa instanţei europene este invocată atât de către părţi, dar mai ales de către judecători în motivarea raţionamentelor juridice avute la soluţionarea cauzelor cu care au fost învestiţi.

Deşi evoluţia noastră din acest punct de vedere, atât ca ţară cât, în concret, ca sistem judiciar, este din punctul meu de vedere una remarcabilă, totuşi, cred că mai sunt încă multe de făcut pentru a asigura cetăţeanului român sentimentul oferirii prin intermediul justiţiei naţionale a garanţiilor respectării drepturilor sale fundamentale la nivelul impus de Convenţie.

Este important din acest punct de vedere, cred, ca fiecare judecător român să conştientizeze rolul esenţial pe care îl are în asigurarea primordialităţii Convenţiei Europene şi, mai ales, în asigurarea concretei ei aplicări la realităţile juridice generate de societatea românească.

Este evident faptul că respectarea nivelului democratic impus de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este o sarcină ce revine tuturor statelor părţi la aceasta, iar în interiorul fiecărui stat este o sarcină ce le revine tuturor autorităţilor respectivului stat. Dar aşa cum la nivel european, din tot ansamblul instituţional creat de Consiliul Europei, principalul rol în privinţa respectării prevederilor convenţionale îl are Curtea Europeană a Drepturilor Omului, şi în plan intern principalul rol în asigurarea garanţiilor reale în privinţa respectării Convenţiei îl au instanţele naţionale.

Mai mult, cred că ceea ce Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în nenumărate rânduri, respectiv faptul că judecătorul naţional reprezintă cel dintâi judecător al Convenţiei, reprezintă elementul-cheie al reuşitei reformelor ce au loc în acest moment atât în planul sistemului naţional de justiţie (care, după cum se ştie, se confruntă, de mai mulţi ani, cu o serie de schimbări în plan legislativ şi instituţional concretizate, printre altele, în apariţia în domeniile fundamentale ale dreptului – civil şi penal – a 4 noi coduri de drept material şi procedural), cât şi în planul reformelor demarate în ultimii ani în privinţa sistemului convenţional european al drepturilor omului.

Astfel, în ceea ce priveşte reuşita reformelor legislative şi judiciare interne, cred că asumarea de către judecătorii români, în mod efectiv şi în cel mai profund mod cu putinţă, a rolului de prim-judecători ai Convenţiei va fi poate cel mai important ingredient al reuşitei puternicei reforme legislative pe care o traversăm. În concret, mă refer aici la faptul că, de exemplu, există o serie de noi instituţii introduse în dispoziţiile celor patru coduri, ce în lipsa unei practici judiciare naţionale anterioare şi în contextul unei multitudini de alţi factori de natură juridică ridică o serie de probleme de interpretare şi aplicare de o considerabilă sensibilitate, astfel încât în mod evident asupra modului lor concret de aplicare la cauzele aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti planează riscul producerii de erori, cu consecinţe ulterioare grave în ceea ce priveşte reuşita atingerii ţintelor propuse la momentul adoptării noilor legiuiri.

În acest context, apreciez că tocmai asumarea de către judecătorii naţionali a acestui rol de prim-judecători ai Convenţiei va putea oferi un răspuns viabil şi coerent provocărilor ce le stau în faţă instanţelor judecătoreşti din România din perspectiva aplicării noilor dispoziţii legale, în sensul în care fiecare dintre aceşti judecători are datoria să facă o aplicare a legii care să vină cât mai aproape de dispoziţiile convenţionale, prin raportare la principiile jurisprudenţiale statuate în timp de Curtea de la Strasbourg.

Desigur, responsabilitatea principală în acest sens le revine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Curţii Constituţionale, care, fiecare potrivit competenţelor proprii, trebuie să ofere legilor naţionale interpretări de principiu aflate la cel mai ridicat nivel de conformitate cu sensul prevederilor convenţionale.

Tocmai în acest context, apreciez faptul că adoptarea – în cadrul reformei sistemului convenţional european al drepturilor omului – a Protocolului nr. 16 la Convenţie, care prevede posibilitatea pentru cele mai înalte jurisdicţii ale părţilor contractante de a solicita un aviz consultativ Curţii Europene a Drepturilor Omului atunci când apreciază că o anumită cauză aflată pe rolul lor ridică o problemă gravă privind interpretarea sau aplicarea Convenţiei sau a protocoalelor sale, prezintă pentru România o importanţă aparte.

Nu pot să îmi exprim decât satisfacţia că un astfel de instrument se va afla pe viitor la îndemâna Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instrumentul de reformă gândit în plan european (Protocolul nr. 16 la Convenţie) reprezentând, în opinia mea, un ajutor extraordinar pus la îndemâna judecătorului naţional pentru reuşita reformelor legislative interne.

Şi pentru că anterior spuneam că o asumare cât mai puternică de către judecătorii naţionali a rolului de prim-judecători ai Convenţiei reprezintă nu doar cheia reuşitei reformei în plan intern, ci chiar a celei gândite pentru sistemul convenţional de protecţie a drepturilor omului, o să mă refer în final foarte pe scurt la acest aspect.

Fără să intru în detaliile tehnice, pe care cu toţii le cunoaştem, ceea ce vreau să subliniez este faptul că, în opinia mea, eforturile de reformare şi susţinere a eficienţei activităţii Curţii Europene a Drepturilor Omului trebuie să fie realizate bidirecţional: atât dinspre planul european înspre cel naţional, în sensul soluţiilor de reformare propuse prin intermediul ultimelor trei protocoale la Convenţie, cât şi dinspre planul naţional înspre cel european, în sensul în care degrevarea instanţei europene să fie asigurată prin efortul masiv al statelor-părţi. Iar acest efort, cred că cel mai puternic, trebuie susţinut tocmai prin asumarea cât mai profundă de către judecătorul naţional a rolului de prim-judecător al Convenţiei.

Pentru că, în măsura în care orice încălcare a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului va fi sancţionată în mod riguros şi unitar, în plan intern, de către judecătorul naţional, şi mai ales în condiţiile în care acesta va avea posibilitatea consultării judecătorului european cu privire la modul de interpretare a Convenţiei şi, implicit, a legislaţiei interne în lumina acesteia, vor putea fi prevenite atât dezvoltarea unei jurisprudenţe naţionale divergente, cât şi înregistrarea unui număr semnificativ de cereri individuale pe rolul CEDO.

Iată cum văd eu, aşadar, viitorul sistemului de protecţie european al drepturilor omului: ca pe un viitor al unei mult mai strânse colaborări între jurisdicţia naţională şi cea europeană în privinţa modului de aplicare la realitatea de zi cu zi a omului de rând a prevederilor Convenţiei.

Vă mulţumesc!”

Citeşte mai mult despre Augustin Zegrean, Dean Spielmann, discurs, Inalta Curte de Casatie si Justitie, Iulia Cristina TARCEA, Iulia Motoc, Livia Doina Stanciu, Simona-Maya Teodoroiu! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn  WhatsApp  Threads  Google News 

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.