Secţiuni » Articole
Articole autoriRNSJESSENTIALSStudiiOpiniiInterviuriPovestim cărţi
Interviuri

Dumitru Virgil Diaconu: Judecătorul trebuie să fie cumpătat, echilibrat, iar extremele sau excesele să nu-şi aibă locul
16.06.2015 | Alina MATEI

JURIDICE - In Law We Trust

Alina Matei: Mulțumesc, domnule Profesor, pentru că ați acceptat să acordați un interviu pentru utilizatorii JURIDICE.ro. V-ați început activitatea ca avocat, ați fost o vreme procuror și zeci de ani judecător. Cum ați știut să faceți trecerea de la avocatură la magistratură?

Dumitru Virgil Diaconu: În primul rând, ţin să vă mulţumesc și eu extrem de mult pentru iniţiativa dumneavoastră de a-mi lua un interviu.

În genere, fiind zeci de ani judecător, cum bine spuneţi, o anume discreţie, neaşezare în faţă, cum stă bine unui judecător, mă defineşte. Este primul interviu pe care-l dau de această dată în calitate de profesor universitar, întrucât de la 1 ianuarie 2015 am rămas numai la catedra de profesor, pensionându-mă după 30 de ani de justiţie, de purtător de robă, fie ea de avocat, fie de procuror, fie de judecător.

Aş mai face o remarcă în privinţa numelui meu. Numele meu oficial este Dumitru Diaconu, dar cum la instanţele din Piteşti erau mai mulţi judecători cu numele de Diaconu şi nu doream o confuzie, m-am hotărât ca atunci când scriu câte un articol sau câte o carte să port şi numele mic Virgil, ca autor semnând cu pseudonimul Dumitru Virgil Diaconu.

Alina Matei: Atunci dumneavoastră, Dumitru Diaconu, sunteţi autorul cărţii “Curtea Penală Internaţională. Istorie şi realitate” după care se spune că v-a copiat Primul ministru Victor Ponta?

Dumitru Virgil Diaconu: Da, eu sunt, cartea – nu credeam că devine celebră după aproape 15 ani – am scris-o cu numele meu oficial, Dumitru Diaconu. Dacă nu mă înşel, după aceea toate lucrările mele scrise au apărut sub numele Dumitru Virgil Diaconu.

Alina Matei: Să revenim la întrebarea mea: Aţi fost purtător a trei robe, cum spuneţi, de avocat, de procuror, de judecător, cum aţi reuşit să faceţi trecerea de la avocat la magistrat?

Dumitru Virgil Diaconu: Am fost avocat şi procuror înainte de 1989, în ordine începând cu anul 1984, când am terminat facultatea la Cluj la Universitatea Babeş Bolyai unde mi-am luat şi doctoratul ulterior în dreptul internaţional public cu teza Drept internaţional penal, o facultate şi un oraş atât de dragi sufletului meu, cu profesorul Boboş, decan, ce ne descreţea frunţile cu câte un banc aproape la fiecare curs, cu profesorul Niciu de la care am învăţat diplomaţia, cu profesorul Deleanu – modelul meu de oratorie. Ce vremuri, ce oameni. Am luat postul de avocat la repartizare. Dar era greu pentru mine, singur într-un oraş străin cum este Petroşani, dar cu colegi altruişti, săritori, generoşi. Şi totuşi nu-mi era suficient. Depindeam pentru a câştiga de o recomandare a colegului. Niciodată nu pot să uit o întâmplare. Era într-o zi din săptămână în care aşteptam, stând pe holul de intrare, să “agăţ” un client. Nimeni. La fine de săptămână, un coleg avocat în vârstă, cu suflet mare, văd că se îndreaptă către mine cu vreo zece clienţi, din aceia mai mulţi şi gălăgioşi, şi mă întreabă dacă mi-am făcut plafonul. Îi spun sincer: Nu. Atunci îl aud zicând către cei zece clienţi ai săi: “Măi, vedeţi băiatul acesta? E tânăr, dar dacă vă scoate 6 luni de închisoare pentru ce aţi făcut voi la Decretul nr. 153/1970 să-l ridicaţi în slăvi, auziţi?”

Eu m-am crucit. Ştiam că maximul pentru închisoarea contravenţională este de 6 luni. M-am făcut mic. Am tăcut. Am luat cauza şi m-am pregătit conştiincios pentru ea. Judecătorul, la două treimi dintre ei a aplicat amenda, iar la ceilalţi le-a dat 3 luni şi 2 luni de închisoare. Ce bucurie, ce reuşită pentru ei, pentru acea lume mai multă şi mai conflictuală. Eram de acum deplin „câştigat” ca avocat al lor.

Pornind de la această istorioară, ce m-a marcat, am văzut atunci că, fiind avocat, parcă nu e bine să le spui totul clienţilor după formula „pierzi sau câştigi” şi că trebuie să „ocoleşti puţin adevărul”, altfel tu vei pierde clienţii care vor merge la altul. Şi atunci de unde bani? Această incertitudine a salariului, dependența de client, la care s-a adăugat şi dorinţa de a fi magistrat, m-au determinat să trec în magistratură, unde depindeam numai de mine. Căutam un post de procuror sau judecător în Vâlcea, de unde sunt de fel. A fost un post de procuror în Drăgăşani. Am avut şi noroc. M-am transferat din avocatură în procuratură. Exista această posibilitate atunci de a trece din avocatură în magistratură.

Alina Matei: Cred, cu foarte multă convingere, că pentru un judecător experiența de avocat îl face să vadă lucrurile altfel. Aceasta a fost vocația dumneavoastră? Să fiți judecător?

Dumitru Virgil Diaconu: Da, cred că vocaţia de judecător, mai exact roba de judecător purtată 25 de ani pe mine mă prinde cel mai bine. Am fost avocat, am fost procuror şi ştiam să fac un echilibru dintre apărare şi acuzare. Ştiam că avocatul trebuie să vorbească şi pentru clientul pe care-l apără şi pentru sală. Ştiam că procurorul acuză solicitând pedepse grele când sunt sigur că nici el uneori nu crede mereu în ele. Eu am fost judecător în materie penală – doar doi ani am judecat în materie civilă – de aceea vorbesc de echilibru, pe care trebuie să-l aibă judecătorul, să cântărească bine pledoaria apărării şi susţinerea acuzării pentru că adevărul e pe undeva „la mijloc”.

Oricâte excepţii şi probleme controversate de drept s-ar ridica, cu dueluri judiciare interminabile, frumos purtate în ultimă instanţă, pe inculpat îl interesează numai şi numai dacă va fi achitat, iar dacă va fi condamnat, cât are de executat şi în ce modalitate. Aceasta este finalitatea unei judecăţi pentru omul de rând, de care judecătorul nu se poate îndepărta. În hotărârea sa e în joc destinul omului, e viaţa lui, e libertatea lui. Judecătorul trebuie să fie cumpătat, echilibrat, iar extremele sau excesele să nu-şi aibă locul. Cred că aceste două experienţe diametral opuse de avocat şi procuror pe care le ştiam, le trăisem, mi-au dat echilibrul. Poate că acest echilibru de cântărire, de cumpănire a venit şi din interiorul meu ca o vocaţie, întrucât sunt născut în zodia balanţei.

Alina Matei: Cum era judecătorul când ați decis să deveniți judecător și cum îl vedeți acum?

Dumitru Virgil Diaconu: În anul 1993 am hotărât să devin judecător. Era o altă nouă provocare pe lângă experienţa de avocat şi procuror într-o lume după 1989 nesigură, cu atâtea iluzii şi deziluzii, de reconstrucţie de sisteme, fie el judiciar. Era momentul înfiinţării curţilor de apel cu multe posturi vacante, pentru că judecătorii de la tribunal erau transferaţi la curţile de apel.

Atunci judecătorul era văzut ca un funcţionar public, desigur cu un statut social mai aparte, deseori ignorat de patron – era vremea lor – de guvernanţi. Credeam totuşi că va veni vremea ca judecătorul să fie în prim plan, „mai sus” decât procurorul, întrucât acesta este statutul său într-un stat de drept.

Au trebuit să vină aceşti ultimi ani şi mai ales acest an 2015 pentru ca lumea să perceapă rolul imens pe care-l are justiţia în edificarea statului de drept – nu zic cuvinte mari – ce încă se clatină spre stânga, spre dreapta, fără a-şi asigura suficientă verticalitate.

Şi totuşi, nici astăzi judecătorul nu este în prim plan, aşa cum mi-am dorit. Este procurorul. Am respectul cuvenit faţă de procurori, dar nu trebuie să uite că ei doar propun soluţii, iar judecătorul dă verdictele. De aceea judecătorul de astăzi trebuie să se impună el pe prim plan – într-o competiţie generoasă de idei, de atitudini, de statut – prin soluţiile date, astfel încât, de pildă, măsura arestării pe care judecătorul o ia şi de care răspunde – procurorul numai propune şi nici nu răspunde – să nu devină în percepţia publică ca regulă, ci numai ca excepţie, aşa cum Constituţia şi legea o prevede.

Alina Matei: Dar tinerele generații de judecători cum sunt? Sunt mai atenți la imaginea lor decât la cea a Justiției?

Dumitru Virgil Diaconu: Am un mare respect către tânăra generaţie. Ştiu cât de greu se intră la INM. Aici este „vârful” justiţiei. Sunt tineri cu pregătire profesională şi atitudine morală de excepţie. Lipseşte însă experienţa, maturitatea. Orgoliul nu ţine de înţelepciune. Cu tact pot să „pui la punct” un avocat sau procuror care-şi depăşeşte limitele sau care este chiar „depăşit”.

Poate că un început de carieră pentru un tânăr judecător în complet colegial – cum era odată – cu un alt judecător cu experienţă, în vârstă ar fi cea mai bună soluţie. Ar avea fiecare de învăţat: cel tânăr de la cel mai în vârstă, cel în vârstă de la cel tânăr. Ar fi în interesul sistemului judiciar. Ar fi „puntea” ce creează echilibrul dintre tânăra generaţie şi mai vârstnica generaţie ce ar tempera „conflictul” între generaţii, ca de altfel firesc în orice sistem, fie el judiciar. Poate că în acest mod imaginea lor de a ieşi în relief, firească la orice început de profesie, la care unii tineri judecători ţin foarte mult, s-ar asambla mai mult imaginii justiţiei, pentru că o imagine colectivă a unei justiţii profesioniste şi echilibrate ce nu trebuie nicicând să abdice de la regulile de solemnitate în sala de judecată, este un câştig imens, mai ales pentru un tânăr judecător care nu se poate disocia de această imagine – dacă e mai puţin bună – ci numai identifica cu ea.

Alina Matei: Ați ocupat funcții de conducere de-a lungul carierei. Funcțiile de conducere fac să ricoșezi oarecum de la exercitarea profesiei de judecător și să te ocupi de aspecte administrative, de menținere a unor bune relații între judecători, de relații instituționale cu barouri, CSM, ministere, și tot felul de alte activități prevăzute de legi, coduri și regulamente. Dar toți președinții, vicepreședinții au fost și sunt judecători. Concursul pentru funcțiile de conducere acoperă nevoile din instanțe?

Dumitru Virgil Diaconu: Da. Am ocupat toate funcţiile posibile la nivelul Curţii de Apel Piteşti, cum sunt cele de vicepreşedinte şi preşedinte. Am avut şi „tentativa”, ca să spun aşa, de a merge la Bucureşti, acolo unde se dă ora exactă, cum se zice, în orice domeniu, fie el al justiţiei, dar n-am făcut-o cu insistenţă, pentru că nu a dorit familia. Aş menţiona totuşi că am observat că o atare insistenţă însemna „dependenţă” de altcineva, de recomandare, de altele şi cum eu voiam să rămân numai şi numai independent – era spre liniştea mea şi a profesiei mele –, am hotărât să rămân la dosarul meu şi la cursul meu, la instanţă, respectiv la catedră şi nimic mai mult. Cât priveşte funcţiile de conducere administrative despre care vorbiţi, într-adevăr, ele îţi iau mult timp, cel mai mare timp, ocupându-te de problemele curente de organizare şi funcţionare a instanţei sau de întocmiri de propuneri de modificare de legi, de regulamente, de coduri trimise, dar neluate în seamă, ocupându-te, de asemenea, de întreţinerea unor relaţii de colaborare între instituţii şi bune relaţii între colegii judecători, fiecare cu personalitatea lui, cu grupul lui, cu afinităţile lui, dar şi cu animozităţile lui. Ulterior, mi-am dat seama totuşi că nu trebuie să-ţi fie indiferent cine te conduce. De aceea, sfatul meu pentru tineri este să participe la aceste concursuri, o astfel de experienţă fiindu-le necesară pentru înţelegerea şi poziţionarea unui magistrat în sistem şi desigur este o experienţă benefică ce o completează pe cea de judecător de scaun, aceasta din urmă fiind cea mai frumoasă, responsabilă şi respectabilă funcţie din sistemul judiciar.

Este adevărat că acest concurs pentru funcţii de conducere nu acoperă nevoile din sistemul judiciar, pentru că nu mai are în opinia mea atracţia necesară. Personal, sunt pentru înlăturarea modalităţii de accedere într-o funcţie de conducere a concursurilor care înseamnă timp, stres, antrenări de resurse materiale şi umane deosebite, fiind adeptul exercitării unei astfel de funcţii de conducere de către colegiul de conducere – am fost membru în colegiul de conducere tot timpul fie în calitate de conducător de instanţă, fie în calitate de judecător de scaun – funcţie care să revină prin rotaţie la un interval de timp de un an, cum este de pildă la CSM, sau la alt interval de timp. În opinia mea,vocea magistraţilor – am fost preşedintele filialei AMR Argeş mulţi ani – este cea mai avizată voce pentru a desemna un preşedinte de instanţă, ei, magistraţii, ştiind cel mai bine cine să le fi preşedintele care să reprezinte interesele lor şi ale instanţei din care fac parte.

Alina Matei: Când ați fost în vizită de lucru la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, ce v-a impresionat? Care a fost efectul asupra dumneavoastră, ca judecător, a acestei vizite?

Dumitru Virgil Diaconu: Îmi doream această vizită mult. De ce? Simplu. Aplicam de atâtea ori deciziile Curţii Europene de la Strasbourg, vorbeam de atâtea ori studenţilor despre Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg încât simţeam nevoia cel puţin să văd pulsul ei, greutatea ei ce mă „apăsa” din când în când. Efectul pentru mine a fost acela de a învăţa, mai ales de a mă adapta la modul de a gândi o soluţie în justiţie, nu într-un spirit naţional pe care mereu îl aveam cu mine, dar şi într-un profund spirit european care să-l completeze sau de ce nu să-l înlăture pe cel naţional atunci când era cazul.

Cred că oricărui judecător trebuie să-i vină rândul – sunt binevenite eforturile INM în acest sens – să viziteze instituţiile judiciare europene nu numai de Strasbourg, dar şi de la Bruxelles şi Luxemburg. E o altă lume, un alt ritm, o altă gândire ce o poate completa benefic pe a judecătorului de caz sau a profesorului de curs.

Alina Matei: Specializarea dumneavoastră ca judecător a fost Dreptul penal. Un judecător de la Secția penală este altfel decât unul de la Secția civilă? La urma urmei, judecătorul de penal poate încuviința ascultarea convorbirilor telefonice ale unui coleg… Colegul îți poate fi amic, prieten, sau dimpotrivă, să fi fost tensiuni, divergențe, animozități…

Dumitru Virgil Diaconu: Într-adevăr, am peste 20 de ani de judecător în materie penală, o materie atât de sensibilă pentru drepturile şi libertăţile fundamentale ale unui cetăţean. Ştiţi ce nu se ştie de către publicul larg? Că justiţia penală aflată astăzi în prim planul televiziunilor şi a mass-mediei este aproximativ 20% din justiţie, 80% fiind justiţie civilă. Şi colegii mei, foştii mei colegi de la civil sunt la fel ca şi cei de la penal sufocaţi, striviţi de dosare cărora cu greu le mai pot face faţă, care muncesc atât de mult şi despre care se vorbeşte atât de puţin. Justiţia dacă merge bine astăzi este datoare mai puţin „şefilor” săi, ci este datoare în primul rând colegilor judecători anonimi din civil, în sensul larg al cuvântului, din penal, care tăcuţi, prea tăcuţi, sufocaţi, prea sufocaţi de dosare, nu mai au timp nici pentru ei sau familiile lor, nu mai au timp de a ieşi în faţă. Funcţia de judecător este o funcţie discretă, aşezată, nobilă, dar şi de sacrificiu. Sigur e necesar să-ţi îndeplineşti atribuţia ta de a cerceta, de a judeca şi cu reţinere firească, cu strângere de inimă poţi să încuviinţezi ascultarea convorbirilor telefonice ale unui coleg şi eu ştiu ce mai poate „ieşi” din această ascultare. Nu voi înţelege niciodată modificarea textelor legale ca eu, judecător de la curte, să arestez un coleg de la civil sau de la penal. Unde mai este imparţialitatea sau aparenţa imparţialităţii reclamată de CEDO? Dar a fost dată o lege şi Codul a menţinut-o, de încărcare a curţilor de apel şi cu astfel de cauze, curţi care în sistemul judiciar de astăzi sunt cele mai aglomerate, încercate şi cu cea mai mare răspundere pentru că majoritate covârşitoare a proceselor fie civile, fie penale sfârşesc aici, hotărârile rămânând definitive. Aici, la curţile de apel, se dă verdictul definitiv, o parte câştigă şi alta pierde. Aici trebuie judecători cât mai mulţi pentru a avea fiecare dosare de judecat cât mai puţine, aceasta fiind garanţia unei calităţi a actului de justiţie. Calitate şi nu cantitate.

Alina Matei: Există aspecte dăunătoare în Codul penal și de procedură penală sau în alte reglementări pentru judecători?

Dumitru Virgil Diaconu: V-am spus unele înainte, sunt şi altele. De pildă, e greu să înţelegi ca practician al dreptului cum de s-a acceptat prevederea din Codul penal în sensul să se aplice pedeapsa cea mai grea şi să se adauge obligatoriu un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse la care s-a orientat judecătorul. Bine, într-un fel, că nu mai sunt judecător astăzi. De ce? Îmi vine în minte o situaţie. Când m-am transferat de la Judecătoria Drăgăşani la Tribunalul Argeş, am avut un caz în care un inculpat sustrăsese în aceeaşi perioadă pe timp de noapte peste 51 de ştergătoare de parbrize, dacă nu mă înşel, de la maşini diferite staţionate în parcări. I-am dat o pedeapsă adecvată, din câte îmi amintesc. alături de un coleg al meu pe care l-am mai temperat, pentru că şi lui i se furaseră ştergătoarele, cu suspendare.

Acum, după Codul de astăzi, după câte ştiu, furtul calificat se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani. Dacă îi aplic şi circumstanţe atenuante potrivit cărora limitele de pedeapsă se reduc cu o treime, urmează să mă orientez la pedeapsa minimă de 8 luni. Un calcul simplu şi lesne de făcut. Judecătorul aplică pedeapsa de 8 luni pentru unul din cele 51 de cazuri, iar pentru celelalte alte infracţiuni în concurs – e aceeaşi rezoluţie, dar subiecţii pasivi sunt diferiţi – urmează a aplica câte 8 luni pentru fiecare. Conform textului actual, judecătorul urmează a adăuga la pedeapsa cea mai grea de 8 luni stabilită într-un caz o treime din totalul pedepselor pentru celelalte infracţiuni, care este de 400 de luni, fiind un calcul simplu rezultat din înmulţirea numărului de cazuri, 50, cu 8 luni fiecare. Mai exact, urmează să i se aplice peste 30 de ani de închisoare. Cum poţi să pronunţi o pedeapsă de peste 30 de ani de închisoare – de altfel ea trebuie redusă la 30 de ani de închisoare cât este limita maximă specială prevăzută de lege – pentru cel care a sustras ştergătoare de parbrize fie ele, e adevărat, multe? De altfel, pentru un omor săvârşit împotriva a două sau mai multor persoane legea prevede maxim 25 de ani. Cum este posibil? Un asemenea caz dăunează judecătorului – m-aţi întrebat ce prevedere dăunează judecătorului – pentru că el e marcat, nu are linişte, un asemenea caz îl domină, îl apasă, el trebuie să aplice legea şi vede că această lege nu e bună. Soluţia: trebuie schimbată legea. Cum? În locul expresiei „se adaugă” un spor de o treime este suficientă o altă expresie: „se poate adăuga”. Şi atunci judecătorul este împăcat şi cu sine şi cu legea. Aceasta este o modificare de substanţă, altele, de care tot aud, pot fi modificări mai mult de nuanţă.

Alina Matei: Ce greșeli legate de etică, deontologie pot face judecătorii?

Dumitru Virgil Diaconu: Destul de uşor judecătorul poate să cadă sub incidenţa, de pildă, a abaterii disciplinare, nu a sancţiunii disciplinare. Ştiu astfel că, potrivit Codului deontologic, un judecător nu-şi poate exprima părerea cu privire la probitatea profesională şi morală a colegilor lor. În acest sens, o exprimare imprudentă sau tendenţioasă făcută de un coleg sau un conducător de instanţă poate să însemne o abatere disciplinară. Aş mai adăuga ceva. Etica, deontologia vizează nu numai relaţiile dintre judecători, dar şi dintre judecător şi prietenii săi, e adevărat, extremi de puţini, din publicul mai larg, într-un context firesc de convieţuire, de comunicare. Mi-aş permite cu referire la astfel de relaţii cu oamenii din jur, să aduc în atenţie un proverb japonez: „Darul cel mai scump este darul gratuit”. E bine să nu se uite acest lucru.

Alina Matei: Ce frământări îi frământă pe judecători? Întrebarea m-a inspirat din cartea dumneavoastră, ”Frământările unui judecător”.

Dumitru Virgil Diaconu: Îmi pare bine că-mi aduceţi aminte de cartea mea şi vă mulţumesc dvs. şi Editurii Universul juridic pentru publicarea acestei cărţi, „Frământările unui judecător”. Sunt multe frământări ce se identifică cu toate frământările foştilor mei colegi judecători. Am scris articole din ea atunci când mă apăsa o situaţie sau alta pe mine, pe colegii mei de birou sau de instanţă, unde discutam deseori despre problemele acute ale unui sistem judiciar în transformare, pe care l-am slujit cu devoţiune şi de care încă nu mă pot despărţi. Am crezut că poate avea un ecou. Nu ştiu. Eu mi-am făcut datoria. Este o carte „mică” atât de actuală, dar cu atât de multe frământări privind, de pildă, reforma fără oameni şi fără bani, conform dictonului „La Coduri noi, tot noi”, cu referire la răspunderea judecătorului în titlul „Judecarea judecătorului”, în care arătam că dacă judecătorului îi va tremura mâna să scrie o soluţie fiindu-i teamă de a greşi s-a ”dus” toată independenţa lui, la refrenul tot mai auzit chiar şi la mai tinerii colegi „câţi ani mai am până la pensie” sau cu referire la altele dintre aceste titluri cu privire, de exemplu, la justiţia televizată de astăzi „Numai judecător să nu fii” sau la aducerea în discuţie a înregistrărilor convorbirilor telefonice atât de frecvente astăzi, sub titlul „De ce vorbim în şoaptă”.

Alina Matei: Pe studenții de la Universitatea din Pitești cum îi învățați să studieze Dreptul?

Dumitru Virgil Diaconu: Cariera universitară mi-a complinit cariera judiciară. Am fost la început învăţător, acum sunt profesor universitar. Mi-a plăcut să predau, altfel nu rezistam să am 30 de ani de justiţie şi 20 de ani de carieră universitară. Studenţii au nevoie să studieze dreptul nu mecanic, să memoreze textul, ci trebuie să-i înţeleagă conţinutul, relaţionarea cu alte texte. De la practică la teorie este deviza mea ca profesor, nu invers,

Alina Matei: Cum înțeleg judecătorii succesul în profesie?

Dumitru Virgil Diaconu: Succesul în profesie este dat în primul rând de calitatea muncii tale, mai exact de calitatea soluţiilor date, de motivarea lor. Motivarea unei soluţii este cartea de vizită a unui judecător. Este cea mai grea şi împovărătoare ca timp, ca pregătire, ca implicare. Ea trebuie să fie „oglinda” muncii tale în care să te uiţi cu grijă în fiecare zi.

Alina Matei: Spre ce vă îndreptați acum? Ce proiecte vă dau târcoale?

Dumitru Virgil Diaconu: De fiecare dată mi-am propus câte ceva, n-am reuşit încă să n-am proiecte. Probabil că mă voi dedica mai mult carierei universitare. Voi mai scrie câte un articol, fie el pe JURIDICE.ro sub denumirea ce-mi aparţine „Punctul pe I”, fie câte o carte. Mă frământă atât de mult măsurile preventive aflate azi în prim plan. Vreau să ştiu totul, să ştiu cât mai mult despre cât mai puţin. M-aş bucura – promisiunea publică obligă – ca la finele a doi ani de la intrarea în vigoare a Codului de procedură penală să „strâng” într-o carte totul sau aproape totul ce s-a scris despre măsurile preventive. Poate va fi un ajutor şi pentru foştii mei colegi judecători în penal care desigur nu au la dispoziţie ca şi mine timpul liber ce-l am la îndemână eu astăzi. Sau mă gândesc deseori să „termin” cu ce am început, cu meseria de avocat. Este mult mai uşor, ca răspundere, să aperi decât să acuzi, sau mai ales să judeci. Dar ceea ce pare mai uşor este deseori atât de greu. Voi vedea.

Alina Matei: Un mesaj, vă rog, pentru utilizatorii JURIDICE.ro

Dumitru Virgil Diaconu: Mereu să fie alături de dumneavoastră. Să nu vă părăsească, pentru că nici dumneavoastră nu-i părăsiţi.

Alina Matei: Vă mulțumesc pentru că ați stat de vorbă cu mine.

Dumitru Virgil Diaconu: Şi eu vă mulţumesc tare mult.

PLATINUM+
PLATINUM Signature       

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                                

VIDEO STANDARD
Aflaţi mai mult despre , , , , , , , ,

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici.
JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului.

Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!












Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
 Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill

Lex Discipulo Laus

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.