Alexandru Ţiclea: Acordarea preavizului – condiţie de legalitate a concedierii
17 iunie 2015 | Andreea BREBU
Prof. univ. dr. Alexandru Ţiclea a publicat în Revista Română de Dreptul Muncii nr. 4/2015 articolul intitulat „Acordarea preavizului – condiţie de legalitate a concedierii”.
Decizia nr. 8/2014 a Completului competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie readuce în prim plan noţiunea de preaviz, ca o condiţie necesară pentru legalitatea măsurii de concediere. Codul muncii impune angajatului acordarea unui preaviz de minim 20 de zile lucrătoare înaintea dispunerii măsurii de concediere pentru situaţiile de necorespundere profesională, pentru motive care nu ţin de persoana salariatului sau pentru inaptitudinea fizică ori psihică a acestuia.
Preavizul reprezintă o măsură de încunoştiinţare prealabilă a angajatului, cu privire la faptul că urmează să fie concediat, nesusceptibilă de contestare la instanţa de judecată. Preavizul nu reprezintă decizia de concediere în sine, ci o avertizare a angajatului cu privire la faptul că urmează să i se aplice o astfel de măsură, scopul principal al acestuia fiind reducerea efectelor negative ale concedierii unei persoane prin oferirea posibilităţii acesteia de a-şi căuta un alt loc de muncă încă din timpul prestării activităţii la actualul angajator.
Pe perioada preavizului, angajatul îşi păstrează toate drepturile prevăzute de lege, de contractul individual de muncă, precum şi de contractul colectiv de muncă, în acest sens fiind şi opinia Curţii Constituţionale. Nefiind o măsură de natură a modifica executarea contractului individual de muncă, curgerea termenului de preaviz se suspendă de fiecare dată când intervine una din cauzele de suspendare a contractului individual de muncă, cu excepţia situaţiei în care angajatul absentează nemotivat.
Modalitatea de comunicare a preavizului nu este indicată în mod expres de legiuitor, esenţial este ca scopul preavizului să fie realizat, anume ca angajatul să ia cunoştinţă despre măsura concedierii ce urmează să i se aplice. De aceea, fiind instituit şi ca măsură de protecţie şi ca drept al salariatului, acesta nu poate renunţa la preaviz prin act unilateral sau prin acord cu angajatorul. Tocmai de aceea, în toate situaţiile indicate de lege, angajatorul este obligat să acorde preaviz tuturor angajaţilor faţă de care urmează să ia măsura concedierii, în caz contrar, neacordarea preavizului atrăgând nulitatea absolută a concedierii conform art. 78 Codul muncii.
Mai mult, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 76/2002 privind asigurările pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă, neîndeplinirea condiţiei privind acordarea preavizului constituie contravenţie şi se sancţionează cu amendă. De principiu, doar neacordarea preavizului în sine se sancţionează cu nulitatea absolută a deciziei de concediere, nu şi omiterea prevederii duratei preavizului atunci când angajatorul face dovada că acesta a fost acordat. Pe de altă parte, decizia de concediere este lovită de nulitate absolută dacă, deşi durata preavizului a fost prevăzută în mod expres, angajatul nu a beneficiat în mod efectiv de acesta.
Astfel, autorul evidenţiază importanţa acestui drept corelativ obligaţiei angajatorului pentru stabilitatea raporturilor de muncă.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
