Durata arestului la domiciliu. Nereglementarea termenelor pentru care poate fi dispusă în procedura de cameră preliminară şi de judecată în primă instanţă. Neconstituționalitate
17 iunie 2015 | Raluca ONUFREICIUC
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din data de 12 iunie 2015 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 361/2015 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 218-222 şi art. 241 alin. (11) lit. a) din Codul de procedură penală.
Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată într-un dosar al al Curţii de Apel Ploieşti – Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie și a vizat dispozițiile art. 218-222 și art. 241 alin. (11) lit. a) din Codul de procedură penală, referitoare la: condiţiile generale de luare a măsurii arestului la domiciliu, luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, luarea măsurii arestului la domiciliu de către judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, conţinutul măsurii arestului la domiciliu, durata arestului la domiciliu, încetarea de drept a măsurilor preventive.
Cu privire la dispozițiile art. 218-221 și art. 241 alin. (11) lit. a) din Codul de procedură penală, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate, reținând că acestea sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Cu privire la art. 222 Durata arestului la domiciliu, Curtea reține următoarele:
“Art. 222.
(1) În cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile.
(2) Arestul la domiciliu poate fi prelungit, în cursul urmăririi penale, numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile.
(3) În cazul prevăzut la alin. (2), prelungirea arestului la domiciliu poate fi dispusă de către judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
(4) Judecătorul de drepturi şi libertăţi este sesizat în vederea prelungirii măsurii de către procuror, prin propunere motivată, însoţită de dosarul cauzei, cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei acesteia.
(5) Judecătorul de drepturi şi libertăţi, sesizat potrivit alin. (4), fixează termen de soluţionare a propunerii procurorului, în camera de consiliu, mai înainte de expirarea duratei arestului la domiciliu şi dispune citarea inculpatului.
(6) Participarea procurorului este obligatorie.
(7) Judecătorul de drepturi şi libertăţi admite sau respinge propunerea procurorului prin încheiere motivată.
(8) Dosarul cauzei se restituie organului de urmărire penală, în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de formulare a contestaţiei.
(9) Durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile.
(10) Durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului în cursul urmăririi penale.
(11) Dispoziţiile art. 219 alin. (4)-(6) se aplică în mod corespunzător.”
Curtea reţine că, potrivit art. 222 din Codul de procedură penală, în cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o durată de cel mult 30 de zile, ce poate fi prelungită numai în caz de necesitate, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile. De asemenea, durata maximă a măsurii arestului la domiciliu, în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile. Curtea observă că în mod identic este reglementată şi durata măsurii arestului preventiv în cursul urmăririi penale, reglementată de art. 233 alin. (1) din Codul de procedură penală.
Cât priveşte însă măsura arestului la domiciliu, Curtea reţine că art. 220 din Codul de procedură penală prevede că judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată în faţa căreia se află cauza pot dispune, prin încheiere, arestul la domiciliu al inculpatului, la cererea motivată a procurorului sau din oficiu, neprecizându-se, însă, nici termenul şi nici durata maximă pentru care poate fi dispusă această măsură în cele două faze procesuale.
Curtea reţine că dispunerea măsurii arestului la domiciliu, în procedura de cameră preliminară şi a judecăţii în primă instanţă, fără a se reglementa cu privire la termenele pentru care poate fi dispusă şi durata maximă a acesteia, nu asigură un just echilibru între interesul public şi cel individual, întrucât această măsură poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp. Principiul proporţionalităţii, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituţie, presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. Din moment ce autorităţile publice pot recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi în lipsa unor alte soluţii, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat şi cauza care a provocat-o.
Faţă de dispoziţiile constituţionale de mai sus, Curtea constată că normele procesual penale ale art. 222 cu denumirea marginală ”Durata arestului la domiciliu”, prin faptul că nu reglementează nici termenele pentru care poate fi dispusă şi nici durata maximă a acestei măsuri în procedura de cameră preliminară şi de judecată în primă instanţă, sunt neconstituţionale, de vreme ce organele judiciare pot dispune măsura arestului la domiciliu pentru perioade nelimitate de timp, pe cale de consecinţă fiind restrâns, în mod nelimitat temporal, exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri. Aşa încât, Curtea constată că o asemenea restrângere este neconstituţională, întrucât încalcă principiul proporţionalităţii, afectând substanţa drepturilor fundamentale vizate, nerezumându-se la restrângerea exerciţiului acestora.
În principal, pentru considerentele expuse mai sus, Curtea admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 222 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
