TOP LEGAL
11 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

În ţara serviciilor ANAF inutile și a deductibilităților nedeductibile
17.06.2015 | Dan-Sebastian CHERTES


Cum vi se pare că poate fi caracterizat un răspuns din partea ANAF care conține în încheiere precizarea: „Această adresă (…) nu este opozabilă terților (inclusiv organelor de control/inspecție și a celor de soluționare a contestațiilor)”? Este sau nu este serviciul care se ocupă de întocmirea unor astfel de adrese (în speță Serviciul pentru Contribuabili) unul inutil?

Dacă eu am o nelămurire fiscală și întreb organul competent cum e corect fiscal să procedez, cât de inutil e să fac asta dacă răspunsul organului din cadrul instituției care ulterior mă și controlează sub acel aspect conține precizarea de mai sus?

Adică eu, ca Fisc, îți spun cum ar fi corect să procedezi, DAR, dacă mă răzgândesc, când te controlez, nu poți să vii să-mi arăți că am avut o altă părere cu o altă ocazie.

Dincolo de această bătaie de joc față de banul public (plătim oameni care să-și dea păreri pe care nu și le asumă), problema fiscală pusă în discuție este una care ar trebui să intereseze UNBR-ul de la conducere în jos, până la cel mai recent avocat intrat în profesie.

Problema fiscală la care am solicitat a ni se răspunde a fost următoarea:
Având în vedere dispoziţiile din art. 33 alin. 4 al Legii nr. 51/1995 privind profesia de avocat, prin care se arată că „avocatul are dreptul la recuperarea capacității de muncă în condiţiile prevăzute de Statutul profesiei de avocat”, cele din art. 226 alin. 4 din Statutul profesiei de avocat, prin care se arată că „cheltuielile cu recuperarea capacității de muncă efectuate de avocat includ, nelimitativ, costurile transportului, cazării, meselor, tratamentului de refacere etc. Toate aceste cheltuieli sunt necesare pentru exercitarea corespunzătoare a profesiei şi sunt deductibile în condiţiile legii”, precum şi cele din art. 21 Cod fiscal, privind categoriile de cheltuieli deductibile în stabilirea profitului/venitului impozabil, vă rugăm să ne comunicaţi în ce măsură cheltuielile enumerate în art. 226 alin. 4 din Statutul profesiei de avocat sunt deductibile integral sau, dacă nu sunt deductibile integral, în ce măsură sunt deductibile (există un plafon)?

Solicitarea a fost înaintată Direcției Generale de Servicii pentru Contribuabili la data de 23 ianuarie 2015, dar, numai după reiterarea ei la data de 22 mai 2015 prin e-mail, s-a primit un răspuns la aceasta.

Răspunsul ANAF, prin DGRFP Cluj-Napoca, AJFP Cluj, Biroul Servicii pentru Contribuabili, a fost următorul (a se vedea, in extenso, adresa anexată): „Urmare analizei efectuate asupra solicitării dumneavoastră, prin prisma prevederilor legale mai sus prezentate, considerăm că cheltuielile cu recuperarea capacităţii de muncă, astfel cum sunt prevăzute de art. 226 alin. 4 din Statutul profesiei de avocat, nu sunt cheltuieli deductibile din punct de vedere fiscal, deoarece acestea nu sunt efectuate în scopul realizării de venituri şi nu sunt efectuate în interesul direct al activităţii, ci pentru uzul personal al contribuabilului.

Pe scurt, muncă, muncă şi iar muncă, dacă vreţi deductibilitate.

În absurdidatea ideii de deductibilitate doar a cheltuielilor efectuate în scopul realizării de venituri, ne întrebăm dacă hârtia igienică cumpărată pentru dotarea toaletei Societăţii de avocatură ar trebui să fie o cheltuială deductibilă, având în vedere că nu este o cheltuială folosită în scopul realizării de venituri. Răspunsul ANAF nu arată decât că există două probleme de sistem:
– una la nivelul Ministerului Finanţelor, care nu a corelat prevederea din Statut cu prevederile Codului fiscal;
– una la nivelul UNBR, care a adoptat un Statut care nu tot timpul are vreo legătură cu realitatea.

La ce folos să avem un Statut care ne spune poveşti fiscale, ba chiar ne induce în eroare? Ce e de făcut?

Ce e de făcut, UNBR? Ce e de făcut, colegi avocaţi?

Dan-Sebastian Chertes
avocat SERGIU BOGDAN & ASOCIAȚII

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Au fost scrise până acum 11 de comentarii cu privire la articolul “În ţara serviciilor ANAF inutile și a deductibilităților nedeductibile”

  1. Este meritul unor institutii de stat – ANAF – de a-si permite a interpreta discretionar ori ignora texele legale mentionate privind deductibilitatea cheltuielilor cabinetelor de avocatura, in lipsa SANCTIUNII conduitei abuzive din partea instantelor de judecata, care tolereaza cu exces de zel organele fiscale…

    • Amelia FARMATHY spune:

      Când, cu ceva ani în urmă, împreună cu alţi doi judecători( iniţiativa amendării a pornit de la unul din cei doi judecători), am amendat o Casa teritorială de pensii pentru formularea, cu vădită rea-credinţă, a unor recursuri pe bandă rulantă, în condiţiile în care aveam, în problema de drept respectivă, un RIL ce făcea nu doar previzibilă, ci chiar obligatorie soluţia de respingere a tutror acestor recursuri, am văzut „buze strânse” şi auzit remarci de genul că aş împiedica accesul la justiţie, ca şi cum accesul la justiţie s-ar face oricum şi în orice condiţii, fără ca cel care şi-l asumă ca demers, să poarte vreo răspundere. Mi s-a mai replicat, în concertul de compătimire a dnei director care încasa amenzile, că ar fi „obligaţi” de Curtea de conturi să declare recurs, pentru că, la controalele tematice ale acesteia, se va scrie în Raport că nu au făcut-o, vor fi stabiliţi „vinovaţii” şi puşi să plătească.
      Dincolo de faptul că nu am înţeles ce competenţă ar avea Curtea de conturi (am avut colegi proveniţi de pe la desfiinţatele structuri jurisdicţionale ale Curţii de conturi, între timp s-au cam pensionat, şi am remarcat că aveau reale dificultăţi în înţelegerea „părţii de drept”, în afară de aspectele fiscale de prin dosare) să deceleze în materie juridică dacă era sau cazul de declarare a unei căi de atac, ce nu am priceput în acest concert de „bocitoare” pentru drepturile instituţiilor statului a fost tocmai chestiunea cu economia pe care instituţia o realiza declarând recurs. Şi aceasta pentru că, lăsând la o parte costurile instanţei cu citaţii şi alte consumabile, în aproape toate cazurile în care am aplicat amenda, intimaţii au cerut şi primit cheltuieli de jduecată. Nu mari, ce-i drept, dar… la mii de cereri repetitive, se cam adună. Şi uite aşa, pe baza unor recursuri vădit nefondate, plătea instituţia recurentă( pardon, adică dumneavoastră toţi, nu instituţia „hrănită” de la buget) nu doar diferenţele de pensie, ci şi cheltuieli de judecată în recurs, cheltuieli ce puteau fi lesne evitate dacă nu s-ar fi declarat recursurile pe care nu aveau cum să le câştige.
      În toată trebuşoara asta nu am înţeles în ruptul capului unde era „economia” pe care o verifica onor Curtea de conturi.
      Aici, mai degrabă, ar fi fost necesară o măsură de recuperare a cheltuielilor de judecată de la cei care declarau bezmetic recursuri pe bandă rulantă, dacă tot se punea problema cheltuirii eficiente a banului public.
      Aşa că, ce spuneaţi despre tolerarea abuzului nu e „extrem de departe” de adevăr, am văzut că există o tendinţă de protejare a intereselor statului (şi nu mă refer la cazurile în care legea prevede o astfel de conduită) şi această tendinţă provine din faptul că nu toţi judecătorii au înţeles că, în afara Legii, nu au alt „stăpân”, nici măcar în cel care le plăteşte lefurile.
      A fi independent, stăpân doar pe sine însuşi şi rece la ce e mai „Sus” (că tot se întreabă despre aceste chestiuni pe la promovările pentru Înalta, risc şi eu o… definiţie care m-ar „pica” cu siguranţă), în afară de obligativitatea unei remuneraţii foarte bune şi a capacităţii de a Raţiona, iar nu de a debita ce scriu sau spun alţii, ţine de curaj şi de refuzul de a te ascunde sau de a te proteja în mijlocul turmei (luaţi, vă rog, termenul în sens figurat). Problema e că e mai comodă varianta „cu grupul”.

      • Darius MARCU spune:

        Solutia amendarii pentru recursurile pe banda rulanta ar fi aplicabila si utila si in cazul recursurilor formulate de Finante in cauzele privind taxele de poluare contrare dreptului UE. Numai ca treaba tine si de curaj, asa cum spuneati.
        Cat despre spiritul de turma, nici o sansa de remediere. Studiul facut de grupul de psihologi de la Cluj, condus de Daniel David, privind psihologia poporului roman, reconfirma spriritul gregar al poporului nostru, asta dupa ce, in urma cu 100 de ani, C. Radulescu Motru constatase acelasi lucru.

      • Cred ca mi-am gasit cuvantul inainte pentru urmatorul articol de contencios fiscal:

        „Nu toţi judecătorii au înţeles că, în afara Legii, nu au alt „stăpân”, nici măcar în cel care le plăteşte lefurile”
        Amelia Farmathy

        Am permisiunea sa va citez? Oricum comentariul dumneavoastra este de nota 10 (pentru ICCJ), pentru toti cei care urmaresc sentinte venite de pe alte planete.

  2. Mihaela MAZILU-BABEL spune:

    Ce valoare juridică are o astfel de frază de exonerare de răspundere despre care menționați în partea introductivă a articolului? Adică nu suntem totuși în domeniul dreptului privat (mă gândesc), nu? Și atunci, dacă nu suntem în domeniul dreptului privat, exonerarea cică de răspundere de mai sus nu este cumva nulă? Există vreo jurisprudență cu privire la valoarea juridică a acestor „exonerări”?

    Multumesc,

  3. Mihai COSTACHE spune:

    de precizat totusi ca „stapinul ” instantelor dpdv al platii salarilor este CONTRIBAUBILUL – JUSTITIABIL si nu Statul 🙂

    pe surse, eu am auzit ca la unele tribunale presedintii de sectie contencios au trasat linia de a se acorda avantaj gazdelor – adica institutiilor publice – pirite.

    chestiunea este si mai urita la instentele de apel unde decizia devine definitiva si unde marja de protectie a institutiilor este mai mare si mai eficienta.

    dar totul depinde de judecatorul de caz, restul este can can.

  4. Amelia FARMATHY spune:

    Ar fi bine dacă, aşa cum spuneţi, s-ar conştientiza ca „stăpânul” e Contribuabilul, iar nu Statul. Numai că nu prea e cazul.
    Se mai uită ceva, şi această uitare mi se pare încă şi mai gravă, şi anume se uită de ce a apărut justiţia, în forma ei modernă, cu proceduri, cu garanţii: pentru a feri individul de abuz, pornindu-se de la ipoteza în care Statul, prin instituţiile sale, prin oamenii ce ajung vremelnic sau… mai puţin vremelnic să le conducă, se poate comporta abuziv.
    Legea nu e mai presus de oameni, cum tot aud tâmpenii de genul acesta (genul acesta de retorică e numai bun pentru a da apă la moară haosului, căci dacă legea e mai presus de om, atunci ea nu îi poate guverna raţional comportamentul, iar omul, invariabil, se va revolta, fie că o face pe Facebook, fie în stradă), ci trebuie făcută pentru oameni. Dacă oamenii nu o acceptă, dacă o percep ca fiind împotriva lor, e inutil codificată. La fel de bine poate fi impusă cu un baston pe spinare.
    Am văzut situaţii în care salariaţi neplătiţi de vreo câteva luni bune, au „îndrăznit” să se deplaseze la sediul administraţiei pentru a întreba despre soarta lor şi a familiilor lor şi, deşi anterior acelui moment se afirmase că nu sunt bani, trezindu-se cu oamenii în faţa birourilor…, a doua zi au virat salariile.
    Câteva săptămâni mai târziu, a venit răspunsul: sancţionarea celor care… îşi părăsiseră locurile de munca fără permisiunea superiorului, deplasându-se, în interiorul platformei industriale, spre administraţie.
    Am văzut şi soluţii în care, respingându-se contestaţia oamenilor aceia la avertismentul aplicat, s-a motivat că nu se poate încuraja indisciplina.
    Eu m-am gândit atunci că în acest fel contribuim, dimpotrivă, la preferarea revoltei de către oameni, în contextul în care data viitoare vor proceda la fel, poate, Doamne fereşte, şi cu ceva violentă provenită din disperarea neplăţii şi a imposibilităţii de a-şi duce traiul zilnic, convinşi fiind că, oricum, la instanţă nu vor găsi… decât disciplina care, oricât am ridica-o în slăvi ca metodă şi scop în viaţă pentru unii, nu ţine „de foame” şi nici scut împotriva disperării nu va face.
    A menţine echilibrul înseamnă mult mai mult decât a ţine coperta codului cu o manichiura perfectă.
    Ce m-a revoltat în acea perioadă, evident revoltă trăită fără deplasări pe la foruri administrative :), a fost replica: îşi puteau cere drepturile în instanţă, în condiţiile în care cei ce serveau această replică savantă, ştiau foarte bine că, din cauza numărului foarte mare de cauze, Tribunalul Bucureşti stabilea primul termen de judecată la aproximativ 9 luni – 1 an de la data înregistrării dosarului, iar soarta juridică a unor cereri de preschimbare a termenului era, eufemistic spus, incertă.
    Adică, efectiv, mureai de foame cu toate „legile” de partea ta, ca salariat neîncasator de salariu, dar trebuia să stai ca necuvântătorul în staul, să munceşti şi să nu ieşi din cuvântul „superiorului”: Ev Mediu în toată splendoarea lui.
    Când replici de o asemena manieră, ori eşti…, ori…, în ambele variante nemeritându-ţi locul în care, din întâmplare sau mai bine spus, din nefericire, ai ajuns.
    Şi, vorba dvs, restul e cancan. Trivial devine doar când nu îţi pasă, ştiind că nu te vei afla niciodată în situaţii limită.

    • Mihaela MAZILU-BABEL spune:

      Excelent comentariu!

    • De 18 ani am lucrat in propriile firme. Cred ca in aceasta perioada nu stiu daca am intarziat cu plata salariului de doua ori si nu mai mult de cateva zile. Consider ca dictonul nici paine fara munca, nici munca fara paine este de actualitate. Eu mananc in fiecare zi, deci si cel cara ma ajuta muncind in afacerea mea trebuie sa manance. O data ce nu platesc salariul, cel caruia I se cuvine este liber sa-si urmeze calea ca sa-l obtina. Eu angajatorul sunt cel care am incalcat contractul.

      Ce nu pot sa inteleg este ca la stat (de regula in contenciosul fiscal) este o lege, respectiv dreptatea este a statului, indiferent ca angajatul statului a gresit sau nu, pentru ca orice greseala inseamna o stirbire a statului. Pentru mediul privat este alta lege, respectiv daca am gresit trebuie sa platesc. Statul trebuie sa fie egal cu mine in fata Legii. Adevaratii judecatori judeca astfel, pentru ca intre mine si Dumnezeu, judecatorul este singurul care poate dispune, deci sa dispuna in frica de Dumnezeu.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate