Furtul calificat săvârșit prin violarea sediului profesional
17 iunie 2015 | Alexandra LĂNCRĂNJAN, Radu SLĂVOIU
Considerații introductive
Sub imperiul Codului penal din 1969, doctrina și practica judiciară s-au confruntat cu o problemă de previzibilitate şi constanţă a hotărârilor şi opiniilor în cazul încadrării juridice a faptei de furt, respectiv tâlhărie, în cazul în care acestea s-au comis în urma pătrunderii fără drept într-un domiciliu. Unele instanțe au optat pentru reţinerea unui concurs de infracţiuni în timp ce, în situaţii similare, altele au reţinut că furtul absoarbe violarea de domiciliu, fiind vorba de o singură infracţiune.
Prin intrarea în vigoare a noului Cod penal s-a adoptat soluția legislativă a unei singure infracțiuni, complexe, prin incriminarea distinctă a unei forme agravante de furt şi tâlhărie, atunci când acestea sunt comise prin violarea domiciliului sau sediului profesional (art. 229 alin. 2 lit. b) C. pen., respectiv art. 234 alin. 1 lit. f) C. pen.).
Deşi a fost soluţionată dilema juridică a furtului care absoarbe violarea de domiciliu, noua reglementare a creat mediul optim pentru continuarea practicii neunitare, de această dată nu prin alegerea numărului de infracţiuni, ci prin determinarea situaţiilor în care agravanta este incidentă în cazuri concrete. S-au observat două curente de gândire: calificarea oricărei infracţiuni de furt dintr-un sediu al persoanei juridice ca furt calificat, respectiv calificarea aceleiaşi acţiuni ca furt calificat în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei şi funcţionalitatea spaţiului utilizat de persoana juridică.
În acest sens, ni s-au părut relevante două hotărâri recente ale instanţelor, care denotă tocmai această scindare a practicii, o opinie unitară fiind deosebit de importantă raportat la frecvenţa comiterii acestui tip de infracţiune şi la diferenţele semnificative în ceea ce priveşte consecinţele pe care încadrarea faptei le poate avea asupra regimului sancţionator.
În prima dintre cauze, inculpații au fost trimiși în judecată, întrucât, printre altele, au pătruns pe timp de noapte, prin efracție, într-o magazie aparținând unei societăți comerciale, unde funcționa o moară, și au sustras din interior 3 motoare electrice, două cuve de malaxor și mai multe bare metalice. Procurorul a încadrat fapta în dispozițiile art. 228 alin. 1 și art. 229 alin. 1 lit. b) si d) C. pen., așadar fără a reține că furtul s-ar fi fost comis prin violare de sediu profesional, însă prima instanță a schimbat încadrarea juridică, adăugând și această agravantă, și i-a condamnat pe inculpați[1]. Instanța de apel a admis apelurile declarate în cauză, a desființat în parte sentința apelată, a înlăturat varianta de agravare în discuție și a condamnat pe inculpați pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat prevăzută de art. 228 alin. 1 și art. 229 alin. 1 lit. b) si d) C. pen.[2].
În cea de-a doua cauză, s-a reținut că, în noaptea de 31 octombrie – 1 noiembrie 2014, în jurul orelor 02:00, inculpatul s-a deplasat în cartier pentru a face rost de băutură. Întrucât nu a reușit să împrumute bani în acest scop, s-a deplasat la magazinul alimentar aparținând S.C. … S.R.L., situat în apropierea locuinței sale, unde, constatând că magazinul este închis, a încercat să forțeze ușa de acces, fără însă a reuși să o deschidă. Ulterior, folosindu-se de o piatră găsită pe terasa magazinului, a spart geamul de lângă ușa de acces și a pătruns în interior, sustrăgând mai multe pachete de țigări și o sumă de bani de sub tejghea, după care a părăsit locul faptei. A fost condamnat pentru furt calificat prin violarea sediului profesional, instanța motivând reținerea formei agravate prin aceea că inculpatul a pătruns în incinta sediului persoanei vătămate în lipsa autorizării accesului[3]. Soluția a fost menținută în apel[4].
În faţa practicii neunitare, în mod rezonabil se pune întrebarea dacă este corectă reținerea agravantei prevăzută de art. 229 alin. 2 lit. b) C. pen. în cele două situații sau dacă, deşi aparent în contradicţie, cele două hotărâri privesc situaţii distincte şi diferenţa de încadrare juridică este justificată. Deoarece aspectele privitoare la acţiunea de sustragere nu pun probleme juridice, răspunsul poate fi identificat prin analizarea elementului de agravare, respectiv violarea sediului.
Incriminarea
Violarea sediului profesional este prevăzută de art. 225 C. pen.:
”(1) Pătrunderea fără drept, în orice mod, în oricare dintre sediile unde o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea profesională ori refuzul de a le părăsi la cererea persoanei îndreptăţite se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) În cazul în care fapta este săvârşită de o persoană înarmată, în timpul nopţii ori prin folosire de calităţi mincinoase, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
(3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Sediul este un atribut menit să situeze o anumită entitate în spațiu. Poate aparține unei societăți, grup de interes economic, organizație cooperatistă, regie autonomă, companie națională, asociație, fundație, organizație nonguvernamentală, partid politic, autoritate sau instituție publică.
Însă, legea penală nu are în vedere conceptul de ”sediu” în sens comercial[5], ci ca loc în care o persoană fizică muncește. Prin urmare, poate fi vorba despre un birou sau o încăpere situate fie la sediul social, fie la sediul filialei, sucursalei, agenției, punctului de lucru sau a reprezentanței, fiind irelevant dacă respectiva organizație are sau nu personalitate juridică.
Constituie infracțiune și pătrunderea fără drept sau refuzul de a părăsi locul unde își desfășoară activitatea persoana fizică autorizată, titularul întreprinderii individuale, întreprinderea familială și, în general, orice profesionist[6]. Sunt protejate în egală măsură sediile liberilor profesioniști (biroul de avocatură, cabinetul notarului public, cel al medicului sau psihologului, cabinetul unui consultant financiar).
La prima vedere, lucrurile sunt clare. S-ar părea că ori de câte ori acțiunea de furt se comite în urma unei acces neautorizat în sediul în care o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară activitatea profesională, sau ca urmare a refuzului de a le părăsi la cererea celui îndreptăţit, instanțele trebuie să rețină furtul calificat.
Considerăm însă, pentru argumentele pe care le vom prezenta în cele ce urmează, că o asemenea soluție este în realitatea netemeinică.
Rațiunea incriminării
Infracțiunea de violarea sediului profesional a fost introdusă în legislația noastră pentru a da eficiență jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că sediul persoanei juridice, precum și sediul profesional al persoanei fizice se bucură de protecția conferită de art. 8 din Convenție.
În sens european, noțiunea de ”domiciliu” este mai largă decât cea din legislația națională, incluzând şi locul unde se derulează activitatea profesională a individului, putând fi vorba chiar despre cabinetul unui avocat sau de sediile şi agenţiile unei societăţi comerciale (de altfel, Curtea a subliniat că stabilirea unor distincţii precise între noțiunea de domiciliu și cea de local profesional ar putea cauza neplăceri, căci o persoană poate desfăşura „acasă” activităţi legate de o profesie sau de comerţ, iar la birou activităţi de ordin personal)[7].
Incriminarea se regăsește în Capitolul IX din Titlul I al Părții speciale a Codului penal, intitulat ”Infracțiuni care aduc atingere domiciliului și vieții private”. Așadar, ea este menită să constituie tot o formă de protecție a vieții noastre private, iar nu a activității economice.
Legiuitorul ia în considerare că, în bună măsură, ne expunem intimitatea și la locul de muncă, astfel că intruziunea unor persoane nedorite într-un asemenea spațiu ne poate leza. Spre exemplu, în birourile în care muncim, ne ținem fotografii cu membrii de familie sau diverse obiecte de îmbrăcăminte ori de uz personal (spre exemplu, un costum, un aparat de bărbierit) necesare în cazul anumitor evenimente profesionale. În unele instituții publice, sunt birouri astfel concepute încât să asigure un loc de odihnă, sub forma unei camere anexă.
Este o realitate așadar că fiecare dintre noi ”personalizăm” spațiul în care lucrăm, mai ales că ne petrecem cea mai mare parte din timpul unei zile la locul de muncă.
Violarea sediului profesional reprezintă prin urmare o incriminare în oglindă a violării de domiciliu[8], singura deosebire fiind locul asupra căruia se răsfrânge activitatea infracțională.
Precizarea esențială este așadar aceea că, prin sancționarea infracțiunii de care discutăm, legea penală nu protejează activitatea profesională în cadrul societății sau a instituției publice, ci intimitatea persoanei fizice la locul său de muncă. Prin comiterea acestei fapte nu se aduce atingere unor drepturi ale persoanei juridice care are în folosință un anumit spațiu cu titlul de local profesional, aceasta nefiind subiect pasiv – așa cum se susține în unele opinii[9] – întrucât nu poate fi asociată conceptului de intimitate. În realitate, victima este persoana fizică ce lucrează în sediul violat (”salariatul” sau ”angajatul”, în sens larg). Tocmai de aceea, apreciem că infracțiunea subzistă chiar în caz de pătrundere neautorizată într-un sediu nedeclarat al unei societăți, căci viața privată a individului nu depinde de respectarea sau nu a cerințelor de înmatriculare sau înregistrare a sediului.
Că viața privată a persoanei fizice este ceea ce legea penală protejează rezultă, cu claritate, nu numai din plasarea violării sediului profesional în rândul infracțiunilor ce aduc atingere domiciliului și vieții private, dar și din modul în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului privește problema ”domiciliului profesional”. Astfel, într-o cauză – considerăm noi relevantă – s-a decis că o exploatare agricolă specializată în creşterea porcilor, adăpostind câteva sute de animale, nu se bucură, nici măcar prin extensie, de protecția instituită prin art. 8 din Convenție. În cauză, reclamanții (proprietarii exploatării) au învederat că ar fi fost încălcate prevederile art. 8 din Convenție, întrucât serviciile veterinare au efectuat, fără consimțământul lor, o inspecție în localul exploatării cu scopul de a realiza un recensământ al animalelor. Inspectorii nu au pătruns nici în locuințele reclamanților, nici în birourile acestora (separate de localul exploatării), nici în clădirile administrative, ci exclusiv în imobilele care adăposteau animalele, cu scopul de a le număra. Curtea a amintit că noțiunea de ”domiciliu” în sensul art. 8 din Convenţie face obiectul unei concepții extensive și poate viza și localurile profesionale, însă, în speță, exploatarea agricolă specializată în creșterea porcilor nu poate fi asimilată unui loc în care reclamanții își derulau viața cotidiană, exprimându-și intimitatea[10].
Din cele de mai sus reiese, pe de o parte, că în cazul violării sediului profesional victima nu poate fi decât o persoană fizică, nu și una juridică, iar pe de altă parte, că nu constituie infracțiune pătrunderea în orice local profesional folosit de o persoană juridică, ci numai în acele spații în care angajații ei își desfășoară activitatea și își exprimă intimitatea.
Locul de muncă protejat, în care se realizează accesul ilicit, trebuie să fie ”personalizat”, să păstreze ceva comun cu viața privată și libertatea individuală a victimei, cu alte cuvinte aceasta să-i fi imprimat din intimitatea sa[11].
Spre deosebire de domiciliu, care este un spațiu afectat în principal și prioritar vieții private a individului, locul de muncă are cu precădere o altă destinație.
Sub acest aspect credem că nu orice pătrundere fără drept într-un loc în care se desfășoară o activitate profesională este aptă a întruni elementele constitutive ale violării sediului profesional, fiind necesar a se cerceta dacă respectivul spațiu ”ascunde” și ceva din intimitatea victimei. Spre exemplu, nu constituie infracțiune fapta de a intra într-un depozit de materiale de construcții, într-o hală cu alimente, într-o fermă zootehnică, într-un abator, pe un șantier naval ori într-o carieră de exploatare a minereurilor, chiar dacă aici muncesc diferite persoane, fiind greu de crezut că prin natura lor asemenea locuri ar putea căpăta conotații legate de viață privată a vreunui individ. De asemenea, infracțiunea este mai greu de întâlnit în cazul pătrunderii neautorizate sau refuzului de a părăsi locul împrejmuit ce ține de sediul profesional[12] (se exemplifică cu situația unei persoane ce trece prin curtea sediului unei societăți în scopul de a ajunge mai rapid la o stație de autobuz – faptă care, în principiu, nu constituie infracțiune, fiind evident că nu se lezează intimitatea nimănui[13]).
În schimb, are mai degrabă caracter penal pătrunderea fără drept într-un birou, cabinet particular, cancelaria unei unități de învățământ, vestiarul unei echipe sportive.
Considerăm că nu reprezintă infracțiune intrarea neautorizată (spre exemplu, în afara programului de lucru) în spații profesionale în care accesul publicului este în general permis, cum ar fi în incinta unor magazine, unități bancare, puncte de plată a facturilor la utilități, localuri de alimentație publică, biblioteci publice, teatre, lăcașe de cult. Însuși faptul că aceste spații sunt deschise în general publicului se opune, în principiu, calificării lor ca locuri private.
Sunt clădiri în care se găsesc atât spații în care se lucrează cu publicul, cât și birouri în care accesul clienților este interzis. Spre exemplu, în sediile băncilor sau în cabinetele notariale există încăperi în care cei interesați de efectuarea de operațiuni au acces neîngrădit, cât și spații în care nu au dreptul să intre decât cu acordul personalului unității ori chiar deloc. De asemenea, teatrul este un spațiu destinat publicului, dar, în același timp, în incinta sa sunt plasate și cabinele actorilor, după cum în imobilul unde funcționează un restaurant sunt amenajate și spații unde personalul (chelneri, ospătari, bucătari) se schimbă sau își lasă hainele. În asemenea situații, apreciem că violarea sediului profesional se poate reține numai în raport cu încăperile în care intrarea este în general restricționată chiar și în perioada în care localul este deschis publicului, nu și în raport cu celelalte. În același sens s-a exprimat și practica judiciară, considerându-se că sediul unui birou notarial este un spațiu destinat desfășurării unei activități publice și deschis publicului în timpul programului de funcționare[14].
Concluzii
Având în vedere elementele proprii infracţiunii de violare a sediului profesional şi valorile sociale protejate prin noua incriminare, considerăm că este corectă opinia instanţelor de a aprecia în concret situaţia de fapt şi de a nu aplica în mod automat agravanta ori de câte ori furtul este comis într-un spaţiu ce aparţine unei persoane juridice sau unei alte entităţi ce desfăşoară o activitate comercială sau liberală.
Un prim argument care validează această opinie este însăşi raţiunea incriminării: ceea ce face mai grav furtul prin violarea de sediu profesional nu este împrejurarea că se sustrag bunuri dintr-un spațiu unde activează o persoană juridică, ci împrejurarea că este vătămată – în măsura în care se manifestă – intimitatea salariaților la locul lor de muncă. Întrucât nu toate locurile în care muncim permit manifestări de viață privată, apreciem pe cale de consecință că nu întotdeauna un furt comis dintr-un sediu profesional devine calificat.
Un alt argument în susţinerea acestei opinii este modul de redactare a textului de la art. 229 alin. (2) lit. b) C. pen., în sensul trimiterii la denumirile marginale ale infracţiunilor de violare de domiciliu şi violarea sediului profesional. În acest mod, legiuitorul indică faptul că ceea ce doctrina şi jurisprudenţa dezvoltă în privința infracţiunilor ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private trebuie avut în vedere, în mod consecvent, şi în cazul în care aceste fapte devin elemente de agravare a răspunderii penale prin raportare la o altă infracţiune de bază. Considerăm că în cazul în care, în materia furtului calificat, legiuitorul ar fi dorit aplicarea automată a circumstanţei agravante, prin simpla raportare la deţinerea unui imobil de către o persoană juridică sau la calificarea unui spaţiu ca sediu din punct de vedere comercial, ar fi utilizat o altă sintagmă precum ”orice pătrundere în spaţiile deţinute de o persoană juridică”.
Raportarea la calificarea juridică a sediului poate crea şi alte probleme în practică, putându-ne imagina un furt comis într-un sediu nedeclarat al persoanei juridice. În acest caz, prin aplicarea formalistă a conceptului de ”violarea sediului profesional” nu am putea reţine agravanta, deoarece imobilul nu era în mod formal recunoscut ca sediu, chiar dacă în incintă se aflau birourile angajaților.
Un ultim argument în susţinerea tezei este modalitatea în care am aplica agravanta atunci când discutăm de sediul profesional în contrast cu domiciliul persoanei fizice. În cazul persoanei fizice, jurisprudenţa este constantă în ceea ce priveşte aprecierea în concret a destinaţiei şi funcţionalităţii imobilului, simpla deţinere sau existenţa unui titlu asupra bunului nefiind suficiente pentru aplicarea agravantei. Atunci când discutăm de profesionişti, a considera că furtul este calificat ori de câte ori se pătrunde în orice sediu profesional înseamnă a transforma aproape orice furt de la o persoană juridică într-unul calificat. S-ar institui astfel o prezumţie absolută că pătrunderea în sediul unei persoane juridice încalcă automat un interes ce ţine de viaţa privată a unei persoane, chiar şi în cazul în care este vorba de o unitate în care sunt depozitate bunuri fără valoare personală sau intimă, precum o magazie de materii prime. În acest mod am ajunge să protejăm sediul profesional la un nivel mai ridicat decât domiciliul persoanei fizice, într-o materie care vizează în mod esenţial individul şi viaţa privată a acestuia.
Raportat la hotărârile enunţate anterior, considerăm discutabilă reţinerea agravantei, deoarece, chiar dacă faptele s-au săvârșit ca urmare a pătrunderii inculpaților în imobile sedii ale unor persoane juridice, fiind vorba de o magazie în care funcționa o moară și, respectiv, de un magazin alimentar (spațiu destinat publicului prin însăși menirea sa – comercializarea de produse), este greu de presupus că a fost lezată viața privată, intimitatea vreunei persoane fizice care lucra sau deţinea aceste locuri.
[1] Judedcătoria Caracal, sentința penală nr. 104/2014.
[2] Curtea de Apel Craiova, Secția penală și pentru cauze cu minori, decizia nr. 1045/2014.
[3] Judecătoria Sector 5 București, Secția I penală, sentința penală nr. 78/2015 (nepublicată).
[4] Curtea de Apel București, secția I penală, decizia nr. 321/A/2015 (nepublicată).
[5] Potrivit art. 227 C. civ., ”sediul persoanei juridice se stabilește potrivit actului de constituire sau statutului. În funcție de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentantele sale teritoriale și punctele de lucru”.
[6] Potrivit art. 3 alin. 2-3 C. civ.: ”Sunt considerați profesioniști toți cei care exploatează o întreprindere.
Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ”.
[7] CEDO, hotărârea din 16 decembrie 1992 în cauza Niemietz contra Germaniei; CEDO, hotărârea din 25 martie 1998 în cauza Kopp contra Elveţiei; CEDO, hotărârea din 16 aprilie 2002 în cauza Société Colas Est ş.a. contra Franţei; CEDO, hotărârea din 13 noiembrie 2003 în cauza Elci ş.a. contra Turciei; CEDO, hotărârea din 28 aprilie 2005 în cauza Buck contra Germaniei; CEDO, hotărârea din 27 septembrie 2005 în cauza Petri Sallinen ş.a. contra Finlandei; CEDO, hotărârea din 16 octombrie 2007 în cauza Wieser and Bicos Beteiligungen Gmbh contra Austriei; CEDO, hotărârea din 7 octombrie 2008 în cauza Mancevschi contra Moldovei.
[8] N. Neagu în Noul Cod penal comentat, Ed. Universul Juridic, București, 2012, vol. II, p. 206.
[9] M. Udroiu, Drept penal. Partea specială. Noul Cod penal, Ed. C. H. Beck, București, 2014, p. 180; P. Dungan, T. Medeanu, V. Pașca, Manual de drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 243.
[10] CEDO, hotărârea din 6 septembrie 2005 în cauza Leveau şi Fillon contra Franţei.
[11] V. Dongoroz în Codul penal Carol al II-lea adnotat, Ed. Librăriei Socec, București, 1937, vol. III, p. 263.
[12] M. Udroiu, op. cit., p. 142.
[13] O teoretizare cu valoare de regulă nu este însă posibilă, situația urmând a fi apreciată de la caz la caz. Spre exemplu, există companii care au amenajate în curte locuri de agrement pentru angajați (teren de sport, piscină etc.), caz în care pătrunderea intenționată a unui intrus are caracter penal.
[14] ICCJ, Secția penală, decizia nr. 239/2010.
Procuror Alexandra Lăncrănjan
Asist. univ. drd. Radu Slăvoiu
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
