Ministerul Public ref. competenţa de soluţionare a acţiunilor promovate de direcțiile generale de asistenţă socială şi protecție a copilului
19 iunie 2015 | Andrei PAP
Ministerul Public a formulat joi, 18 iunie 2015, un punct de vedere în problema de drept care formează obiectul dosarului nr. 8/2015 al Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii privind: „Interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. f) şi art. 10 din Legea nr. 554/2004, respectiv art. 94 şi art. 95 din Codul de procedură civilă cu referire la stabilirea naturii şi a competenței de soluționare a cauzelor având ca obiect acțiuni în pretenții prin care se solicită de către o direcție generală de asistenţă socială şi protecție a copilului obligarea unui consiliu județean sau local ori a unei direcții de asistenţă socială şi protecție a copilului la suportarea cheltuielilor de întreținere pentru persoanele care beneficiază de măsuri de protecţie prevăzute de Legea nr. 448/2006 şi Legea nr. 272/2004”, cu termen de judecată la data de 22 iunie 2015.
Optica jurisprudenţială
Potrivit actului de sesizare reprezentat de recursul în interesul legii declarat de Colegiul de Conducere al Curții de Apel Constanța, în această problemă de drept s-au conturat două orientări de jurisprudență, astfel:
1. Într-o primă opinie, s-a considerat că aceste litigii au o natură civilă, iar competența de soluționare aparține, în funcție de valoarea pretențiilor, judecătoriei sau tribunalului, ca instanțe de drept comun.
În motivările hotărârilor pronunțate în soluționarea conflictelor de competență s-a reținut că cererile de chemare în judecată au un obiect patrimonial, nefiind precedate de acțiuni în contencios administrativ pentru anularea unui act administrativ sau pentru contestarea refuzului nejustificat al uneia dintre părți, de soluționare în termenul legal a unei cereri, pentru recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim.
Prevederile art. 54 din Legea nr. 448/2006 şi art. 34 din Normele metodologice de aplicare a acestei legi, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 268/2007, invocate prin cererile de chemare în judecată nu fac trimitere la competența instanțelor de contencios administrativ.
Competența acestor instanțe nu poate fi atrasă, chiar dacă litigiul se poartă între două autorități publice cu statut de instituții bugetare, întrucât această competență este specială şi intervine doar în cazurile şi condițiile expres prevăzute de lege.
Competența instanțelor de contencios administrativ este expresă şi limitativă doar în ipotezele prevăzute de art. 10 şi art. 11 din Normele metodologice de aplicare a prevederilor Legii nr. 448/2006 aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 268/2007, modificată şi completată care se referă exclusiv la neemiterea, în termenul de 30 de zile a deciziei ori aprobării de plată pentru dispozitivele medicale solicitate de persoanele cu handicap şi la nerezolvarea favorabilă a cererii de reducere cu 50% a taxelor pentru cazare şi masă formulată de studentul cu handicap grav sau accentuat.
Per a contrario, în toate celelalte litigii izvorâte din aplicarea Legii nr. 448/2006 privind protecția şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap, competența aparține instanțelor de drept comun (judecătorii sau tribunale), fiind partajată prin raportare la criteriul valoric, reprezentat de cuantumul pretențiilor.
Pentru exemplificarea acestei orientări de jurisprudență sunt anexate sesizării formulate şi hotărâri judecătorești prin care instanțele, fără a statua expres asupra naturii juridice a litigiului şi asupra competenței materiale, au soluționat aceste cauze ca litigii civile.
2. În cea de-a doua orientare a jurisprudenței se consideră că aceste cauze sunt litigii de contencios administrativ, iar competența de soluționare în primă instanță aparține tribunalelor.
În motivarea hotărârilor judecătorești anexate sesizării de recurs în interesul legii s-a reținut că litigiile deduse judecății în care sunt părți două instituții aparținând sferei autorităţilor publice nu îmbracă forma clasică a acțiunilor în pretenții, întrucât izvorul obligațional al creanței pretinse nu reprezintă o convenție sau un fapt juridic civil, ci însăși legea, prin normele referitoare la finanțarea asistenței sociale, norme care statuează asupra obligațiilor financiare ale autorităţilor locale în acest domeniu.
Raportul juridic litigios este unul de contencios administrativ, astfel cum este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004.
Astfel, toate părțile aflate în litigiu sunt autorități publice, iar conflictul s-a născut din refuzul unei autorități a administrației publice locale de a soluționa în termenul legal o cerere referitoare la un drept de care se prevalează reclamanta referitor la plata unor sume de bani în temeiul unor acte normative ce reglementează domeniul său de activitate (Legea nr. 272/2004 privind protecția şi promovarea drepturilor copilului, Legea nr. 47/2006 privind sistemul național de asistenţă socială şi Legea nr. 292/2011 privind asistența socială), ca urmare a unor prestații sociale efectuate pentru persoane care își au domiciliul pe raza unei alte unități administrativ-teritoriale.
Această orientare s-a fundamentat pe modalitatea de înființare şi organizare a serviciilor publice de asistenţă socială, sub forma direcțiilor generale de asistenţă socială, în subordinea consiliilor județene şi de finanțare a acestor servicii din fondurile alocate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, potrivit art. 32 alin. (1) lit. c), art. 37 şi art. 40 alin. (1) din Legea nr. 47/2006 şi, respectiv, art. 112 alin. (1) lit. i) şi alin. (3) lit. k) din Legea nr. 292/2011.
Din aceste perspective, s-a considerat că obiectul raportului juridic dedus judecății este reprezentat de obligația pârâtului de a emite o hotărâre prin care să se stabilească contribuția colectivității la finanțarea activităților de protecție a persoanelor defavorizate, deci de a emite un act administrativ, iar conținutul raportului juridic îl formează drepturile şi obligațiile subiectelor acestui raport a cărui particularitate este dată de faptul că reprezintă, în același timp, o obligație legală pentru autoritățile publice, părți ale raportului juridic astfel creat.
S-a considerat şi că natura juridică a litigiului, de contencios administrativ, este dată de obiectul cererii de chemare în judecată – refuzul nejustificat al autorităţii publice pârâte de soluționare a unei cereri referitoare la un drept pretins de autoritatea publică reclamantă sau de a executa un act administrativ, ceea ce în sensul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, constituie un act administrativ asimilat.
Așadar, prin aplicarea art. 10 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, raportat la nivelul autorităţii pârâte, competența de soluționare în primă instanță a acestor cauze aparține tribunalului, ca instanță de contencios administrativ.
Procurorul General al României apreciază că cea de-a doua orientare a jurisprudenței este în litera şi spiritul legii.
:: Punctul de vedere al Ministerului Public
Andrei Pap
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
