Ce rămâne din arestul la domiciliu după neconstituționalitatea art. 222 din NCPP?

* a se vedea și dezbaterea juridică Arestarea [DEZBATERI.JURIDICE]

La data de 12 iunie 2015, a fost publicată în Monitorul Oficial al României Decizia Curții Constituționale nr. 361/2015, prin care art. 222 al Codului de procedură penală a fost declarat neconstituțional în totalitate. Potrivit art. 31 alin. 3 din Legea nr. 47/1992[1], precum și art. 147 alin. 1 din Constituția României, “dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare constatate ca fiind neconstituţionale îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pune de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.”

Prin urmare, începând cu ziua de 12 iunie 2015, dispoziția legală mai sus amintită este suspendată de drept, neavând așadar aplicabilitate. În finalul considerentelor Deciziei, Curtea admite implicit că situația ieșirii din vigoare a dispoziției legale ar fi una cu consecințe serioase și recomandă Executivului sau Parlamentului să remedieze viciul de constituționalitate, între momentul pronunțării (7 mai 2015) și cel al publicării[2]. De fapt, Curtea, interpretând propria Decizie, indică remediul neconstituționalității – introducerea prin lege, până la momentul publicării Deciziei, a duratei maxime a măsurii preventive în fazele procesuale arătate.

Motivații probabil mai mult de ordin politic sau doar o regretabilă indiferență au făcut ca o simplă ordonanță de urgență cu un articol unic să nu fie promovată în perioada amintită, ducând firesc la suspendarea normei și la lipsirea de efecte a unei instituții procesual penale eficientă până în acest moment, în special ca o alternativă la arestul în regim de detenție, cu consecințe practice dintre cele mai neplăcute.

Revenind la motivele care au condus instanța de contencios constituțional să concluzioneze că art. 222 CPP nu este în acord cu Legea fundamentală, Curtea arată, făcând trimitere la jurisprudența CEDO în aplicarea art. 5 din Convenție, că arestul la domiciliu este considerat o privare de libertate[3]. Curtea reţine că “ingerinţa generată de măsura arestului la domiciliu vizează drepturi fundamentale, respectiv dreptul la libertate individuală, libera circulaţie, viaţa intimă, familială şi privată, dreptul la învăţătură şi munca şi protecţia socială a muncii, este reglementată prin lege, respectiv art. 218-222 din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfăşurarea instrucţiei penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii în primă instanţă, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept.”

Instanța mai susține că ingerinţa analizată nu este însă proporţională cu cauza care a determinat-o, aşa încât reţine că “dispunerea măsurii arestului la domiciliu, în procedura de cameră preliminară şi a judecăţii în primă instanţă, fără a se reglementa cu privire la termenele pentru care poate fi dispusă şi durata maximă a acesteia, nu asigură un just echilibru între interesul public şi cel individual, întrucât această măsură poate fi dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp. Principiul proporţionalităţii, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituţie, presupune caracterul excepţional al restrângerilor exerciţiului drepturilor sau libertăţilor fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, şi caracterul lor temporar. Din moment ce autorităţile publice pot recurge la restrângerea exerciţiului unor drepturi în lipsa unor alte soluţii, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă să înceteze de îndată ce a încetat şi cauza care a provocat-o.”

Se face trimitere la Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014[4] care a stabilit că prevederile art. 211-217 privitoare la controlul judiciar sunt neconstituționale. De această dată se pare că Executivul a fost mai prompt, neașteptând ieșirea din vigoare a normei, adoptând, la data de 10 decembrie 2014, OUG nr. 82[5], prin care a remediat lipsa duratei maxime a controlului judiciar și procedura menținerii acestuia.

Faţă de dispoziţiile constituţionale la care s-a făcut referire, Curtea a constatat că normele procesual penale ale art. 222 cu denumirea marginală ”Durata arestului la domiciliu”, prin faptul că nu reglementează nici termenele pentru care poate fi dispusă şi nici durata maximă a acestei măsuri în procedura de cameră preliminară şi de judecată în primă instanţă, sunt neconstituţionale, de vreme ce organele judiciare pot dispune măsura arestului la domiciliu pentru perioade nelimitate de timp în aceste faze procesuale, pe cale de consecinţă fiind restrâns, în mod nelimitat temporal, exerciţiul drepturilor şi libertăţilor fundamentale vizate de conţinutul acestei măsuri. Curtea a mai constatat că o asemenea restrângere este neconstituţională, întrucât încalcă principiul proporţionalităţii, afectând substanţa drepturilor fundamentale vizate, nerezumându-se la restrângerea exerciţiului acestora.

În realitate, art. 222 a fost declarat neconstituțional în integralitate doar pentru că legea a omis să prevadă durata maximă a măsurii preventive în cursul procedurii camerei preliminare și a judecății. Prin similitudinile măsurii cu arestul preventiv, este lesne de dedus că durata maximă admisibilă ar fi cea prevăzută de art. 239 CPP (jumătate din maximul pedepsei prevăzută de lege pentru infracțiunea de care inculpatul este acuzat, dar nu mai mult de 5 ani). Cum însă interpretarea prin analogie este străină procedurii penale, aspect de altfel firesc, fiecare măsură preventivă trebuie să aibă o dispoziție specifică privind durata maximă pe care poate fi luată.

Deși probabil și-ar fi dorit să evite ieșirea din vigoare a art. 222 CPP, Curții i-a fost imposibil în situația dată să nuanțeze în dispozitiv formularea, așa cum a făcut în unele Decizii recente (decizii interpretative), prin exprimări de genul „dispoziția este neconstituțională în măsura în care (nu) prevede…”. Chiar în acest caz, art. 222 oricum era neconstituțional în întregime, tocmai pentru că nu prevedea durata maximă din timpul judecății a măsurii preventive[6].

Așa cum arătam în cele de mai sus, consecințele practice ale suspendării art. 222 CPP sunt unele serioase și impun o analiză distinctă. Articolul arătat cuprinde dispoziții procedurale de esența măsurii preventive, privitoare la:
– durata maximă pentru care poate fi luată inițial în cursul urmăririi penale (30 zile);
– procedura prelungirii și durata pentru care poate fi prelungită în cursul urmăririi penale (30 zile);
– durata maximă a măsurii în urmărirea penală (180 zile);
– posibilitatea cumulului arestului preventiv cu arestul la domiciliu (180+180 zile) în timpul urmăririi penale;
– norma de trimitere privind prezența inculpatului și asistența juridică.

Dispozițiile art. 219 CPP, care prevăd procedura de luare a măsurii arestului domiciliar în cursul urmăririi penale nu prevăd termenul pentru care se poate dispune măsura. Raportarea instanței se făcea la art. 222 alin. 1 CPP, care prevedea durata de 30 de zile. La fel se întâmpla când, sesizat fiind de procuror cu luarea măsurii arestului preventiv, judecătorul de drepturi și libertăți respingea propunerea și dispunea luarea măsurii mai ușoare a arestului la domiciliu. În cazurile acestea, din lipsă de normă legală de raportare privind durata, măsura nu mai poate fi luată nici ca măsură propusă, nici ca măsură alternativă, dispunerea acesteia sine die fiind inacceptabilă, prin arbitrariul duratei sale.

La fel pare a fi situația și dacă față de o persoană aflată în arest la domiciliu în cursul urmăririi penale se formulează un referat cu propunere de prelungire a măsurii. Neexistând o normă generală, prelungirea se întemeia pe art. 222 alin. 2-8 CPP, care, însă, din 12 iunie 2015 este suspendat și nu poate fi aplicat. Un astfel de referat nu ar putea fi formulat, neavând bază legală, iar dacă ar fi formulat se impune respingerea propunerii, iar măsura preventivă ar înceta de drept la data expirării termenului dispus înainte de data arătată. Analizând oportunitatea unei alte măsuri, chiar din oficiu, judecătorul poate, odată cu respingerea, să opteze pentru controlul judiciar.

O altă situație ce se poate ivi în practică este cea în care, după publicarea Deciziei Curții, un inculpat aflat în arest preventiv în cursul urmăririi penale solicită judecătorului, în baza art. 242 CPP, înlocuirea acestuia cu măsura preventivă mai ușoară, arestul la domiciliu. În acest caz se impune o nouă diferențiere, după cum persoana solicită înlocuirea prin cerere distinctă, în interiorul celor 30 de zile de arest preventiv, sau odată cu soluționarea referatului de prelungire a măsurii. În primul caz, dată fiind absența normei legale, opinăm că măsura ar putea fi înlocuită, însă doar pentru termenul rămas din cele 30 de zile. În al doilea caz se pare că nu ar putea opera înlocuirea cu arestul la domiciliu, cererea impunându-se a fi respinsă. Desigur că în ambele cazuri, obligată fiind de dispozițiile legale și de jurisprudența CEDO să analizeze din oficiu oportunitatea înlocuirii cu o măsură mai ușoară, chiar în lipsa solicitării exprese, instanța poate dispune măsura mai ușoară a controlului judiciar. Chiar dacă instanța nu va înlocui arestul preventiv cu controlul judiciar, după încetarea de drept a acestuia, procurorul are posibilitatea să impună măsura prevăzută de art. 211 CPP.

În ceea ce privește procedura de cameră preliminară, art. 220 a rămas în vigoare. Cu toate acestea, se poate observa că norma, la fel ca art. 219, nu prevede durata pe care se dispune măsura, raportarea impunându-se a fi făcută la art. 222. Acesta din urmă fiind abrogat, lipsa prevederii termenului pentru luare face lipsită de efecte dispoziția, astfel că aceasta este evident inaplicabilă.

Referitor la verificarea stării de arest domiciliar în camera preliminară, deși art. 207 alin. 6 prevede termenele de 30 de zile, tocmai motivarea Curții și lipsa duratei maxime, odată cu sesizarea instanței prin rechizitoriu, fac ca o asemenea menținere, chiar din 30 în 30 de zile, dar fără o plafonare maximă, să fie una arbitrară.

Același raționament ar trebui avut în vedere și după începerea judecății, măsura preventivă nemaiputând fi luată, din lipsa prevederii unui termen și nemaiputând fi menținută, datorită neprevederii maximului duratei măsurii.

În cursul camerei preliminare ori a judecății, o cerere de înlocuire a arestului la domiciliu, formulată în temeiul art. 242 CPP pare admisibilă din punct de vedere procedural. Presupunând că o persoană se află în faza judecății, arestul preventiv (în detenție) fiind menținut prin încheiere pentru 60 de zile (în baza art. 208 CPP), spre exemplu de la 10 iunie 2015 la 8 august 2015, o cerere de înlocuire admisă la data de 20 iunie 2015 ar impune arestul domiciliar doar pe aceeași durată, ulterior acesta nemaiputând fi menținut. Înlocuirea ar fi posibilă, pentru că măsura mai ușoară s-ar suprapune pe termenul rămas al măsurii mai aspre, nefiind dispusă pentru un termen distinct. Fiind mai puțin restrictivă, s-ar putea argumenta că nu încalcă drepturile prevăzute de Constituție și CEDO. La fel, un argument ar putea fi acela că discutăm de înlocuire, nu de luare, cele două fiind noțiuni diferite. Unele argumente contrare pot fi și ele primite, în sensul respingerii cererii sau înlocuirii arestului preventiv direct cu controlul judiciar. Argumentele în ambele sensuri sunt valabile și în cazul formulării cererii de înlocuire în cursul urmăririi penale (vezi supra).

Este evident că măsurile de arest la domiciliu aflate în ființă la data publicării Deciziei nr. 361/2015 nu încetează de drept la acea dată, ele fiind luate/prelungite/menținute legal la momentul inițial. Dispozițiile procesual penale se aplică pe timpul aflării în vigoare și nu li se aplică principiul mitior lex. Mai mult decât atât, deciziile Curții Constituționale se aplică numai pentru viitor. O cerere de înlocuire a arestului domiciliar cu controlul judiciar poate fi admisă sau respinsă, în funcție de circumstanțele concrete și de criteriile luării măsurilor preventive. La momentul expirării termenelor acestora, ele vor înceta de drept, o cerere de prelungire a acestora sau o menținere nefiind admisibilă.

Concluzionând, declararea neconstituționalității art. 222 CPP bulversează, cel puțin pentru o perioadă de timp, noua instituție a arestului la domiciliu, utilă în majoritatea situațiilor, mai ales privită ca o alternativă a arestului preventiv. Lipsirea de esență a arestului la domiciliu privează în acest moment persoanele aflate în arest preventiv de alternativa mai ușoară, deschizând posibilitatea pentru instanțe să mențină arestul în detenție perioade mai lungi de timp, în lipsa măsurii intermediare, decât să apeleze la controlul judiciar. Lipsa intervenției legislative la mai mult de o lună de la pronunțarea Curți Constituționale este regretabilă și se înscrie în nota multiplelor erori și omisiuni din noul Cod procedural, în general, și din materia măsurilor preventive, în special.

[1] Legea privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată în Monitorul Oficial cu numărul 807 din data de 3 decembrie 2010.
[2] “Curtea reţine că remedierea deficienţei de reglementare constatate prin prezenta decizie până la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, determină înlăturarea viciului de neconstituţionalitate şi menţinerea în fondul activ al legislaţiei a dispoziţiilor art. 222 din Codul de procedură penală, împreună cu corectivele aduse în sensul arătat prin prezenta decizie”.
[3] Pentru o analiză a caracterului privativ sau restrictiv al arestului preventiv, a se vedea aici.
[4] Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 33 din data de 15 ianuarie 2015.
[5] Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 911 din data de 15 decembrie 2014.
[6] În tot mai multe decizii, Curtea evită să constate neconstituţionalitatea dispoziţiilor de lege criticate şi încearcă să stabilească un înţeles al normei conform cu Constituţia, pronunţarea unei decizii extreme constituind o sancţiune de ultimă instanţă.

Avocat Adrian Stan
Baroul Timiș

Citeşte mai mult despre Adrian STAN, arest la domiciliu, arest preventiv, control judiciar, Curtea Constituţională a României, exceptie de neconstitutionalitate admisa, judecător de cameră preliminară, masuri privative de libertate, noul Cod de procedura penala! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn  WhatsApp  Threads  Google News 

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.