Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

Câteva considerații cu privire la procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri
25.06.2015 | Lidia BARAC

Codul de procedură penală român[1] consacră procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri în Capitolul VII al Titlului IV, intitulat Proceduri speciale (art. 538-542 C. proc. pen.). Norme similare identificăm și în Codul de procedură penală anterior[2], procedura în discuție fiind considerată de asemenea o procedură specială (Titlul IV, Capitolul IV – art. 504-507).

Dreptul la repararea pagubei materiale sau a daunei morale a făcut obiectul vechiului Cod, fiind reglementat și în noul Cod în mod diferențiat, după cum ne aflăm fie în prezența unei erori judiciare, fie în prezența unor cazuri de privare nelegală de libertate, fie în alte cazuri, expres prevăzute de lege.

În demersul de față vom analiza, în principal, primele două ipoteze, cuprinse în dispozițiile art. 538 C. proc. pen., cu corespondent în dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. anterior, respectiv în dispozițiile art. 539 C. proc. pen., cu corespondent în dispozițiile art. 504 alin. (2) și (3) C. proc. pen. anterior.

O analiză atentă a dispozițiilor legale menționate pune în evidență faptul că legislația română este compatibilă cu prevederile Convenției europene a drepturilor omului[3] și protocoalele sale adiționale.

I. Astfel, în cuprinsul dispozițiilor art. 3 din Protocolul nr. 7, adițional la Convenție[4] este reglementat dreptul la reparațiune pentru prejudiciile derivate din erori judiciare, după cum urmează:
„Atunci când condamnarea penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată grațierea pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedește că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pagubă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepția cazului în care se dovedește că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este acestuia imputabilă în tot sau în parte”.

În mod similar, dispozițiile art. 538 C. proc. pen. român prevăd: „(1) Persoana care a fost condamnată definitiv, indiferent dacă pedeapsa aplicată sau măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite în cazul în care, în urma rejudecării cauzei după anularea sau desfiinţarea hotărârii de condamnare pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în cazul redeschiderii procesului penal cu privire la condamnatul judecat în lipsă, dacă după rejudecare s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare.
(3) Persoana prevăzută la alin. (1) şi persoana prevăzută la alin. (2) nu vor fi îndreptăţite să ceară repararea de către stat a pagubei suferite dacă, prin declaraţii mincinoase ori în orice alt fel, au determinat condamnarea, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel.
(4) Nu este îndreptăţită la repararea pagubei nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit”.

În articolul 5 paragraful 5 din Convenție este reglementat dreptul la reparațiune pentru prejudicii derivate din detenția nelegală, după cum urmează: „Orice persoană care este victima unei arestări sau a unei dețineri în condiții contrare dispozițiilor acestui articol are dreptul la reparații”.

În mod simetric, dispoziţiile art. 9 C. proc. pen., care consacră acelaşi drept, şi anume dreptul la libertate şi siguranţă, în alin. (5) reglementează dreptul la reparaţiune, după cum urmează:
Art. 9 alin. (5) „Orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege”.

În mod similar, dispozițiile art. 539 C. proc. pen. român prevăd că „(1) Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost privată nelegal de libertate.
(2) Privarea nelegală de libertate trebuie să fie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului, prin încheierea definitivă a judecătorului de drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de cameră preliminară, precum şi prin încheierea definitivă sau hotărârea definitivă a instanţei de judecată învestită cu judecarea cauzei”.

Observăm că această normă este o aplicaţie particulară, specială a dreptului consacrat în alin. (5) al art. 9 C. proc. pen., în sensul că reglementează exclusiv dreptul la reparaţiune pentru prejudiciile derivate din privarea nelegală de libertate săvârşită în cursul procesului penal, independent de modul în care se finalizează procesul (prin achitare sau condamnare).

O analiză asupra normelor interne și europene care reglementează dreptul la reparațiune pentru prejudiciile produse prin erori judiciare pun în evidență conținutul conceptului de eroare judiciară, în sens juridic.

Astfel, suntem în prezența unei erori judiciare ori de câte ori o persoană a fost condamnată definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală, ca infracțiune, indiferent dacă pedeapsa aplicată ori măsura educativă privativă de libertate a fost sau nu pusă în executare, sub condiția ca o asemenea hotărâre să fie ulterior desființată sau anulată – prin intermediul căilor extraordinare de atac (precum revizuirea), iar în rejudecare să se pronunțe o hotărâre definitivă de achitare a persoanei în cauză, pentru un fapt nou sau recent descoperit, care dovedește că s-a produs o eroare judiciară. Totodată, normele impun pentru nașterea dreptului la reparațiune în caz de eroare judiciară ca persoana în cauză să nu își fi determinat condamnarea prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, în afara cazurilor în care a fost obligată să procedeze astfel, pe de o parte, iar, pe de altă parte, normele impun ca persoanei condamnate să nu-i fie imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit, care dovedește eroarea judiciară[5].

Observăm că principala condiție de fond de natură a activa dispozițiile art. 538 C. proc. pen., respectiv dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție vizează preexistența unei hotărâri definitive de condamnare. Normele în discuție nu se aplică în cazul dispunerii încetării urmăririi penale sau în cazul achitării persoanei trimise în judecată penală, indiferent dacă această din urmă soluție a fost pronunțată în primă instanță prin hotărâre rămasă definitivă (de ex. prin neapelare) sau în în apel, sens în care a statuat și Curtea Europeană de la Strasbourg[6].

Aceeași Curte a statuat că dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7, (cu corespondent în dispozițiile art. 538 C. proc. pen. român) nu-și găsesc aplicarea atunci când hotărârea de condamnare nu a fost desființată/anulată pentru „descoperirea de fapte noi”, ci pentru o nouă calificare a faptelor făcută de instanța superioară, pe baza probelor existente la dosar[7]. În acest fel este subliniată cea de a doua condiție care caracterizează eroarea judiciară vizată de dispozițiile art. 538 C. proc. pen.

Cerința care caracterizează faptul nou sau recent descoperit, constând în aptitudinea acestuia de a demonstra eroarea judiciară este subliniată în doctrina europeană[8], potrivit cu care „când anularea/desființarea hotărârii de condamnare s-a întemeiat pe alte motive, spre exemplu, pe o greșită interpretare a legii sau pe motive umanitare, persoana în cauză nu poate invoca dreptul la indemnizare, garantat de art. 3 din Protocolul nr. 7, cu corespondent în dispozițiile art. 538 C. proc. pen.

În mod corespunzător, considerăm că dreptul la reparațiune garantat de art. 3 din Protocolul nr. 7 adițional la Convenție, reglementat și în art. 538 C. proc. pen. nu se naște nici în cazul admiterii unei contestații în anulare pentru motivele prevăzute de Codul de procedură penală, cu consecința anulării hotărârii definitive de condamnare, urmată de achitarea definitivă a inculpatului în rejudecare, întrucât între motivele prevăzute de lege pentru declanșarea căii de atac a contestației în anulare nu figurează „descoperirea unui fapt nou ori un fapt recent descoperit, apt să demonstreze o eroare judiciară”, un asemenea motiv fiind reglementat ca motiv de revizuire [art. 452 cu referire la art. 453 lit. a) C. proc. pen.].

În sfârșit, art. 3 din Protocolul nr. 7 nu recunoaște niciun drept la indemnizare în situația în care se probează că nerelevarea faptului necunoscut la momentul pronunțării condamnării este imputabilă în tot sau în parte însăși persoanei condamnate[9].

Cât privește natura procedurii ce urmează a fi urmată pentru a se stabili existența erorii judiciare care deschide dreptul victimei la indemnizare, aceste aspect ține de legislația și de practica existentă sau care trebuie să existe în fiecare stat contractant[10].

În România, o hotărâre definitivă de condamnare nu poate fi desființată decât prin intermediul căilor extraordinare de atac, respectiv prin revizuirea reglementată în cuprinsul dispozițiilor art. 452-453 lit. a) C. proc. pen., cu referire la art. 460-461 C. proc. pen., aceste din urmă dispoziții legale conținând norme particulare privind rejudecarea cauzei, ca efect al admiterii cererii de revizuire.

În raport cu cele mai sus prezentate, observăm că semnificația juridică a conceptului de eroare judiciară diferă de înțelesul atribuit acestei sintagme, în limbajul comun, căci, de exemplu, în limbajul comun, deseori se susține că, dacă o persoană a fost condamnată penal în primă instanță, însă a fost achitată în calea de atac, hotărârea de achitare fiind definitivă, s-ar fi produs o „eroare judiciară” (?!).

În măsura în care conceptului de eroare judiciară nu i se modifică conținutul său juridic, astfel cum deja s-a arătat, constatăm că pentru atragerea răspunderii statului, ca efect al achitării definitive, în rejudecare, a persoanei condamnată inițial definitiv nu contează temeiul achitării acesteia, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin Decizia nr. 45/1998[11], în raport cu temeiurile de achitare prevăzute de Codul de procedură penală în art. 16 C. proc. pen. în vigoare (art. 11 C. proc. pen. anterior).

II. Cât privește ce-a de a doua ipoteză, obiect al studiului de față, reglementată în cuprinsul dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., constatăm că legiuitorul român a reglementat un drept la despăgubire pentru prejudiciul material, respectiv daunele morale, în caz de privare nelegală de libertate săvârşită în cursul procesului penal. În acest fel s-a înțeles ca, în anumite condiții, expres prevăzute de lege, să fie dezdăunat și cel care a fost definitiv achitat sau condamnat prin hotărâre judecătorească pronunțată în cursul procesului penal în care persoana în cauză are calitatea de inculpat.

Norma în discuție se află în strânsă corelare cu art. 5 din Convenție, care consacră dreptul la libertate și la siguranță, care odată încălcat atrage aplicarea art. 5 paragraf 5 din Convenție, precum şi cu art. 9 C. proc. pen., care redă în tocmai conţinutul art. 5 din Convenţie.

Dispozițiile art. 5 paragraf 5 garantează un drept executoriu la reparație numai victimelor unei arestări sau ale unei detenții în condiții contrare art. 5[12] paragraf 1-4, motiv pentru care redăm conținutul dispozițiilor art. 5 din Convenție:
1. Orice persoană are dreptul la libertate și siguranță. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri și în conformitate cu căile legale:
a. dacă este reținut legal în urma condamnării sale de către un tribunal competent;
b. dacă a făcut obiectul unei arestări sau al unei detenții legale pentru nesupunerea la o hotărâre pronunţată, conform legii, de către un tribunal ori în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege;
c. dacă aceasta a fost reținută sau deținută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a o bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a se crede în necesitatea de a o împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia;
d. dacă este vorba de o detenţiune legală a unui minor, hotărâtă pentru educaţia sa supravegheată sau despre deținerea legală a unei persoane, în vederea aducerii sale în faţa autorităţii competente;
e. dacă este vorba despre deținerea legală a unei persoane susceptibile să transmită o boală contagioasă, a unui alienat, a unui alcoolic, a unui toxicoman sau a unui vagabond;
f. dacă este vorba despre arestarea sau deținerea legală unei persoane pentru a o împiedica să pătrundă în mod nelegal pe un teritoriu sau împotriva căreia se află în curs o procedură de expulzare ori de extrădare.
2. Orice persoană trebuie să fie informată, în termenul cel mai scurt şi într-o limbă pe care o înţelege, asupra motivelor arestării sale și asupra oricărei acuzații aduse împotriva sa.
3. Orice persoană arestată sau deţinută în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea celui interesat la judecată.
4. Orice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau detenţie are dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca, acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deținerii sale şi să dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegală”.

Totodată, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat că statelor contractante nu le este interzisă condiționarea acordării unei indemnizații, în situația dată, dovezii ce trebuie făcută de cel interesat a suferirii unui prejudiciu rezultat din această încălcare, întrucât, în domeniul art. 5 paragraf 5 calitatea de victimă este de conceput chiar în absența unui prejudiciu, dar nu există obligația de reparare, fără să existe prejudiciu material sau moral ce are a fi reparat[13].

Pentru edificare cu privire la conţinutul art. 5 din Convenţie, redăm conţinutul art. 9 C. proc. pen., după cum urmează:
 „Dreptul la libertate şi siguranţă
(1) În cursul procesului penal este garantat dreptul oricărei persoane la libertate şi siguranţă.
(2) Orice măsură privativă sau restrictivă de libertate se dispune în mod excepţional şi doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
(3) Orice persoană arestată are dreptul de a fi informată în cel mai scurt timp şi într-o limbă pe care o înţelege asupra motivelor arestării sale şi are dreptul de a formula contestaţie împotriva dispunerii măsurii.
(4) Atunci când se constată că o măsură privativă sau restrictivă de libertate a fost dispusă în mod nelegal, organele judiciare competente au obligaţia de a dispune revocarea măsurii şi, după caz, punerea în libertate a celui reţinut sau arestat.
(5) Orice persoană faţă de care s-a dispus în mod nelegal, în cursul procesului penal, o măsură privativă de libertate are dreptul la repararea pagubei suferite, în condiţiile prevăzute de lege”.

Observăm că exigențele dispozițiilor art. 5 condiționează dreptul la reparațiune de absența unei baze legale în dreptul intern, care să legitimeze detenția/arestarea în discuție, pe de o parte, iar, pe de altă parte, de necesitatea stabilirii unei detenții ilegale, din perspectiva dispozițiilor art. 5 paragrafele 1-4, care consacră detenția legitimă. În acest context, dispozițiile art. 5 paragraf 5 sunt considerate că reprezintă o regulă de fond, ceea ce înseamnă că Curtea Europeană, respectiv instanțele naționale pot constata deopotrivă încălcarea a mai multor paragrafe ale art. 5 (paragrafele 1-4), caz în care Curtea, respectiv instanțele naționale sunt abilitate să acorde și alte reparațiuni, nu doar reparațiunea vizată de regula de fond, înscrisă în art. 5 paragraf 5 din Convenție. Astfel, într-o speță s-a constatat atât încălcarea art. 5 paragraf 1 (arestarea fără existența unor rațiuni plauzibile că s-ar sustrage urmăririi penale, după comiterea unei infracțiuni) și, deopotrivă, încălcarea dispozițiilor art. 5 paragraf 3 (deținerea a fost ordonată de o persoană care nu avea calitatea de „magistrat”, în sensul Convenției, și că nu a fost condusă „de îndată” în fața unui asemenea magistrat), precum și încălcarea art. 5 paragraf 4 (deoarece tribunalul nu a statuat într-un termen scurt cu privire la legalitatea deținerii sale), dar și a art. 5 paragraf 5 (pentru a nu fi obținut reparație pentru detenție ilegală în dreptul intern), suma acordată petentului cu titlu de despăgubiri fiind una globală, însă cu temeiuri juridice diferite[14], dar care se integrează dispozițiilor art. 5 din Convenție și susțin protejarea dreptului la libertate și siguranță ca drept fundamental al omului.

Exigenţele mai sus menţionate caracterizează şi aplicarea dispoziţiilor art. 9 C. proc. pen.

Evaluând jurisprudența CEDO în materie, constatăm că în toate cazurile circumstanțele cauzei judiciare sunt extrem de relevante pentru aprecierea caracterului ilegal al detenției/arestării unei persoane, cu consecința activării dreptului la despăgubiri. Astfel, într-o speță[15], Curtea a apreciat că nu sunt întrunite dispozițiile art. 5 paragraf 1 din Convenție din moment ce bănuielile în sensul că reclamantul a comis o infracțiune au fost plauzibile. În schimb, în aceeași speță, Curtea a reținut încălcarea prevederilor art. 5 paragraf 3, deoarece persoana în cauză a fost reținută de poliție timp de 6 zile și 13 ore, fără a fi adusă de îndată în fața unui judecător, după care a fost eliberată.

Doctrina relevantă în materie a sesizat că în întreaga sa activitate în aplicarea art. 5 din Convenție, Curtea Europeană, în procedura sa, nu verifică „nimic altceva decât legalitatea deținerii/arestării”.

Cu alte cuvinte, Curtea nu măsoară temeinicia/netemeinicia măsurii privative de libertate, respectiv ansamblul elementelor cauzei apreciate într-un anume fel de către tribunal, căci asemenea aprecieri pot fi justificate inclusiv de unele considerații de oportunitate ale autorității naționale judiciare care dispune luarea măsurii preventive în cadrul unui proces penal[16].

În același sens, într-o altă speță, Curtea a declarat că nu este competentă să se pronunțe asupra temeiniciei duratei unei detenții sau a oricărei alte pedepse aplicate unei persoane, după condamnarea sa de către un tribunal competent[17].

Nelegalitatea detenției preventive poate fi constatată și în cazul în care în dreptul intern este prevăzut controlul periodic al legalității detenției, iar acesta nu s-a realizat[18].

Lunga detenție preventivă” a fost considerată, de asemenea, ca un caz de detenție ilegală în raport cu gravitatea infracțiunii pentru care persoana a fost deținută[19].

Judecata cu încălcarea termenului rezonabil” în cauzele cu inculpați arestați poate reprezenta un alt element de nelegalitate a detenției reclamate, cu consecința acordării de despăgubiri, în baza art. 5 paragraf 5 cu referire la art. 5 paragraf 3[20].

Într-o altă speță, Curtea a activat dispozițiile art. 5 paragraf 5 din Convenție reținând că „absența totală a motivării deciziei care autorizează o detenție, mai ales când aceasta este prelungită în timp este incompatibilă cu principiul protecției libertății persoanei împotriva arbitrariului instituit prin art. 5 paragraf 1 din Convenție[21]. În acelaşi sens, Curtea europeană a subliniat în cauza Calmanovici contra României, hotărârea din 1 iulie 2008, că nu orice încălcare a dispoziţiilor legii interne referitoare la luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive are ca efect încălcarea automată a art. 5 din Convenţie, ci doar în cazul în care ar fi vorba de o încălcare care relevă arbitrariul organelor judiciare. Astfel, în această hotărâre s-a constatat încălcarea art. 5 paragraful 1 lit. c) din Convenţie prin nerespectarea legii interne în luarea măsurii arestării preventive, întrucât, în momentul arestării preventive a reclamantului în temeiul art. 148 lit. h) C. proc. pen. (1968), procurorul nu a expus faptele pentru care considera că menţinerea în libertate a inculpatului ar fi prezentat un pericol pentru ordinea publică, aşa cum prevedeau dispoziţiile relevante în materie. Deci, nerespectarea obligaţiei prevăzute în dreptul intern de a motiva hotărârea de luare a măsurii arestării preventive denotă un arbitrariu care atrage, totodată, şi încălcarea art. 5 din Convenţie.

Din acest sumar examen de jurisprudență CEDO observăm că instanța europeană este preocupată în toate cazurile de a demonstra nelegalitatea detenției, din perspectiva dispozițiilor art. 5 paragrafele 1-4 din Convenție, care consacră cazurile de detenție legală și face acest lucru pentru simplul motiv că, în caz contrar, respectiv în cazul unei detenții legale, nu poate activa dispozițiile art. 5 paragraf 5 din Convenție, cu consecința acordării unei indemnizații. Edificatoare în aceste sens este Hotărârea din 25 august 1987 pronunţată de Curte în cauza Nölkenbockhoff contra Germaniei, prin care s-a statuat că „nicio clauză din Convenţie nu dă acuzatului un drept la reparaţie pentru detenţie provizorie legală, nici chiar în ipoteza închiderii urmăririi penale angajate contra persoanei”.

Cu alte cuvinte, dreptul la indemnizație conferit de art. 5 paragraf 5 este direct și strict condiționat de stabilirea unei detenții/arestări nelegale, ilicite, iar această condiție rezultă din chiar redactarea normei cuprinsă în art. 5 paragraf 5, redată deja.

Revenind la dreptul intern, constatăm că dreptul la reparațiune pentru cazul în discuție este reglementat de dispozițiile art. 539 C. proc. pen., norma condiționând acordarea unei indemnizații de stabilirea caracterului nelegal al privării de libertate, după caz, fie prin ordonanța procurorului, fie prin încheiere definitivă a judecătorului de drepturi și libertăți sau a judecătorului de cameră preliminară/fie prin încheiere definitivă sau hotărâre definitivă a instanței de judecată învestită cu judecarea cauzei.

Doctrina a susținut că[22] ordonanța procurorului poate face dovada privării nelegale de libertate și atunci când s-a dispus arestarea preventivă ori arestul la domiciliu, în măsura în care prin ordonanță se dispune clasarea pentru vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 16 C. proc. pen., precum ar fi prescripția răspunderii penale, la o dată anterioară dispunerii măsurii preventive sau în cazul incidenței vreunei cauze de nepedepsire.

Cât privește natura măsurii preventive, aceeași doctrină a subliniat că intră sub incidența dispozițiilor art. 539 C. proc. pen. atât reținerea și arestarea preventivă, cât și arestul la domiciliu, dat fiind că prin Legea nr. 254/2013 privind executarea sancțiunilor privative de libertate, această din urmă măsură este considerată măsură privativă de libertate.

Constatarea nelegalității măsurii privative de libertate trebuie să fie explicită, astfel că, pentru a se naște dreptul la despăgubiri, este necesar ca încheierea pronunțată de judecător să fie definitivă și să constate că măsura a fost luată, prelungită sau menținută la un moment dat cu încălcarea dispozițiilor legale, context în care trebuie să arate dispozițiile legale încălcate, în mod concret[23].

Aceeași doctrină, relevantă în materie, cu precizarea că ilustrul profesor N. Volonciu a contribuit inclusiv la redactarea noului Cod de procedură penală, atrage atenția asupra faptului că simpla înlocuire a unei măsuri preventive cu alta mai blândă nu echivalează cu constatarea nelegalității măsurii inițiale, precum nici revocarea măsurii pentru același motiv, respectiv constatarea încetării ei de drept, în condițiile legii.

Cu alte cuvinte, nelegalitatea măsurii trebuie demonstrată și trebuie să rezulte din încălcări determinate ale legii, adică nerespectarea condițiilor legale de luare, prelungire ori menținere a măsurii preventive, iar nu din chestiuni de apreciere, cum ar fi pericolul pentru ordinea publică.

Printre asemenea încălcări s-ar putea plasa cazul dispunerii unei măsuri, precum arestarea preventivă pentru o infracțiune pentru care nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 223 alin. (2) C. proc. pen. (pedeapsa închisorii este mai mică de 5 ani pentru infracțiunea respectivă și nu este incidentă niciuna dintre situațiile expres și limitativ prevăzute de art. 223 alin. (1) C. proc. pen. Toate celelalte elemente care țin de aprecierea judecătorului nu sunt condiții de legalitate[24], ci de temeinicie/netemeinicie nevizate de dispozițiile art. 539 C. proc. pen. și de art. 5 parag. 5 din Convenție, astfel cum deja am arătat prin evocarea jurisprudenței CEDO.

De asemenea, lipsa oricăror probe din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune configurează un caz de detenție/arestare nelegală.

Depășirea duratei unei arestări”, chiar luată cu respectarea legii, reprezintă un alt caz de detenție nelegală.

Luarea măsurii preventive pentru faptele pentru care a intervenit prescripția răspunderii penale ori a executării pedepsei, amnistia ori dezincriminarea faptei reprezintă situații care se integrează în textul normei cuprinsă în art. 539 C. proc. pen., căci demonstrează nelegalitatea detenției.

Doctrina a mai susținut că dreptul la indemnizare vizat de dispozițiile art. 539 C. proc. pen., respectiv art. 5 paragraf 5 din Convenție subzistă, în condițiile arătate, configurate de textul normei, independent de împrejurarea că la finalul procesului penal inculpatul este achitat sau condamnat[25] definitiv pentru infracțiunea pentru care s-a dispus măsura privativă de libertate, căci dispozițiile art. 539 C. proc. pen. nu condiționează dreptul la despăgubiri de stabilirea nevinovăţiei persoanei respective, ci doar de stabilirea nelegalității detenției, în raport cu dispozițiile legale care o reglementează și cu dispozițiile art. 5 paragrafele 1-4 din Convenție, respectiv art. 9 alin. (1)-(4) C. proc. pen.

III. Relativ la procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate, constatăm că aceasta este una specială, cuprinsă în Capitolul VII al Titului IV al Codului de procedură penală – intitulat – „Proceduri speciale”.

Așezarea dispozițiilor legale cuprinse în art. 538 și art. 539 C. proc. pen. în acest capitol/titlu are o relevanță deosebită în ceea ce privește regimul juridic specific acestei forme de răspundere a statului în raport cu regimul juridic al altor forme de răspundere juridică, de drept comun, precum ar fi răspunderea civilă delictuală, reglementată în art. 1349 și art. 1381 din Codul civil.

Procedura implicată de aplicarea dispozițiilor art. 538 și 539 C. proc. pen. este o procedură specială, – fapt expres stipulat în chiar Titlul nr. IV din care face parte Capitolul VII care cuprinde normele menționate -, care derogă de la dreptul comun general, în baza principiului „specialia derogant generalibus”. O asemenea prevedere este permisă de Convenția Europeană, Curtea Europeană arătând în repetate rânduri, așa cum am evidențiat în studiul de față, că statele contractante sunt libere să reglementeze în mod particular procedura de urmat, în scopul de a da eficiență dispozițiilor art. 3 Protocolul nr. 7 adițional la Convenție, respectiv dispozițiilor art. 5 paragraful 5 din Convenție.

O decizie de speță a Înaltei Curți de Casație și Justiție pune în evidență că, ori de câte ori printr-o lege/normă se prevede o procedură specială, aceasta se va aplica în totalitate, iar nu regulile de drept comun, care reglementează răspunderea civilă delictuală, căci legea specială se aplică în baza principiului de drept „specialia derogant generalibus”[26].

Această statuare nu este de natură a nega posibilitatea cumulului unor forme de răspundere întemeiate pe norme juridice diferite, astfel cum vom demonstra în studiul de faţă, sub punctul IV.

Însă, dreptul la despăgubiri pentru cazurile vizate de art. 538 şi art. 539 C. proc. pen. nu poate fi valorificat decât în condiţiile vizate de aceste norme, iar nu după regulile comune, specifice răspunderii civile delictuale.

Doctrina şi jurisprudenţa în materie au pus în evidenţă regulile procedurale impuse judecătorului confruntat cu cererea de despăgubiri întemeiată pe dispoziţiile art. 538, respectiv dispoziţiile art. 539 C. proc. pen.

Astfel, în cazul erorii judiciare, instanţa abilitată să constate eroarea judiciară, cu consecinţa achitării definitive a inculpatului, condamnat iniţial în cadrul unui proces penal în mod definitiv la o pedeapsă sau măsură educativă privativă de libertate este instanţa penală învestită cu o cerere de revizuire, ca urmare a admiterii unei astfel de cereri pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedeşte eroarea judiciară, cu consecinţa rejudecării cauzei penale şi achitării inculpatului.

Instanţa civilă, în baza hotărârii judecătoreşti astfel pronunţate, va acorda despăgubiri celui în cauză, în măsura în care paguba suferită ca urmare a condamnării sale definitive, rezultat al unei erori materiale, nu poate fi imputabilă reclamantului. Nu vor fi dezdăunate persoanele care prin declaraţii mincinoase au determinat condamnarea lor, în afara cazurilor în care au fost obligate să procedeze astfel, precum nici persoana condamnată căreia îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit care a determinat eroarea judiciară.

Observăm că pentru atragerea răspunderii statului în acest caz legea cere calitatea de victimă a titularului dreptului la acţiune, în sensul dispoziţiilor Convenţiei, cât şi dovada cuantumului prejudiciului pretins suferit, căci dispoziţiile art. 540 C. proc. pen. fixează criteriile care trebuie valorificate de instanţă pentru stabilirea întinderii prejudiciului.

Răspunderea statului, în baza art. 538 C. proc. pen., nu este o răspundere exclusiv obiectivă, independentă de orice culpă a prepuşilor statului, care formează corpul magistraţilor, iar acest fapt rezultă din dispoziţiile art. 542 C. proc. pen., care reglementează acţiunea în regres a statului împotriva celor care „cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă (culpă gravă) au provocat situaţiile generatoare de daune sau împotriva instituţiei la care aceştia sunt asiguraţi pentru despăgubiri în caz de prejudiciu provocat în exerciţiul profesiunii”.

Noul Cod de procedură penală nu mai reglementează dreptul la regres al statului ca fiind unul obligatoriu, precum în vechiul Cod, ci ca pe o facultate a statului „acţiunea în regres pentru recuperarea sumei achitate poate fi îndreptată împotriva persoanei care cu rea-credinţă sau din culpă gravă, a provocat situaţia generatoare de daune sau împotriva instituţiei la care aceasta este asigurată pentru despăgubiri în caz de prejudicii provocate în exerciţiul profesiunii”.

Noua reglementare este conformă cu realitatea şi în acord cu nevoia de a susţine principiul independenţei judecătorului, care impune ca acesta să nu poată fi tras la răspundere disciplinară sau materială (civilă), decât dacă şi-a exercitat atribuţiile cu rea-credinţă şi gravă neglijenţă (culpă gravă), provocând situaţii generatoare de daune.

Cu alte cuvinte, Statul va răspunde în toate cazurile, respectiv atât în ipotezele în care agenţii săi (organele judiciare) nu au contribuit la provocarea situaţiei generatoare de daune, (răspundere obiectivă), cât şi în cazul în care aceştia şi-au îndeplinit atribuţiile cu o culpă uşoară (levissima), provocând situaţiile generatoare de daune într-o anumită proporţie, respectiv când aceştia au acţionat cu rea-credinţă sau culpă gravă, provocând situaţiile generatoare de daune, în aceste din urmă cazuri fiind în prezenţa unei răspunderi subiective a statului, întemeiată pe culpa agenţilor săi.

Ipotezele diferite enunţate au relevanţă exclusiv în legătură cu dreptul la regres al Statului, care este legitimat doar în ultima ipoteză.

În cazul acţiunii în despăgubire întemeiată pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. Statul răspunde în condiţiile legii, însă constatăm că, într-un astfel de caz, răspunderea statului este totdeauna subiectivă (pentru faptele prepuşilor săi – agenţi ai organelor judiciare), căci dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. legitimează un drept la reparaţiune numai dacă s-a stabilit detenţia nelegală. Or, nelegalitatea luării, prelungirii sau menţinerii măsurii arestării preventive sau a arestului la domiciliu evocă încălcări de lege, săvârşite de către magistraţi (procurori sau judecători).

Şi în cazul vizat de dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. dreptul la regres a statului se poate exercita în aceleaşi condiţii ca şi în cazul vizat de dispoziţiile art. 538 C. proc. pen., cu respectarea principiului independenţei judecătorului.

Dovada relei credinţe sau a culpei grave săvârşită de către agenţii statului trebuie făcută de către stat [art. 542 alin. (2) C. proc. pen.].

IV. Reflecţii asupra jurisprudenţei în materie

În aplicarea dispoziţiilor art. 504 din Codul de procedură penală anterior, respectiv a dispoziţiilor art. 538, art. 539 C. proc. pen. în vigoare, jurisprudenţa instanţelor naţionale este unanimă în legătură cu aplicarea dispoziţiilor legale care consacră dreptul la reparaţiune pentru daunele cauzate prin condamnări penale definitive, pronunţate ca urmare a săvârşirii unor erori judiciare.

Diferenţele de jurisprudenţă apar în legătură cu întinderea indemnizaţiei acordate, ca efect al modului în care acestea valorifică criteriile vizate de normă pentru stabilirea întinderii prejudiciului.

Cât priveşte jurisprudenţa recentă, relativă la aplicarea dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. [art. 504 alin. (2) C. proc. pen. anterior] se observă o tendinţă de deviere a regulilor de drept reclamate de instituția reparării pagubei pentru tipurile de prejudicii vizate sub Capitolul VII al Titlului IV al Codului de procedură penală, fie în raport cu conţinutul lor expres, fie în raport cu spiritul acestora, asemenea hotărâri judecătoreşti ignorând total jurisprudenţa Curţii Europene, dezvoltată în aplicarea dispoziţiilor art. 3 din Protocolul nr. 7, adiţional la Convenţie, respectiv a art. 5 paragraf 5 din Convenţie prin raportare la art. 5 paragrafele 1-4 din Convenţie, dar şi jurisprudenţa naţională în materie, consolidată în timp.

Ilustrăm tendinţa în discuţie prin prezentarea unor cazuri de speţă, după cum urmează:

A. Prin sentinţa civilă nr. 2275/02.10.2014, Tribunalul Constanţa a admis acţiunea reclamantului L. M. şi a obligat Statul Român la plata către reclamantă a sumei de 18.296 lei, cu titlu de daune materiale şi 1.500 euro, daune morale.

În esenţă, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., apreciind că i se cuvin daune morale pentru arestarea sa preventivă cuprinsă între data de 21 februarie 2012 şi 27 februarie 2012 (7 zile), cât şi pentru perioada 27 februarie 2012 – 7 mai 2012, perioadă în care i-a fost restricţionat dreptul la liberă circulaţie la nivelul localităţii, iar, mai apoi, în perioada 30 martie 2012 – 7 mai 2012, la nivelul ţării, dat fiind că la data de 27 februarie 2012 instanţa a dispus măsura înlocuirii arestului preventiv cu măsura interdicţiei de a părăsi localitatea, iar, mai apoi, cu măsura interdicţiei de a părăsi ţara, reclamantul fiind cercetat penal pentru săvârşirea infracţiunii de favorizare a infractorului, procesul penal finalizându-se cu achitarea sa, în baza art. 11 alin. (2), raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. (faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii).

În cauză, pârâtul Statul Român a invocat excepţia inadmisibilității acţiunii, întrucât prin decizia de achitare a inculpatului reclamant nu s-a stabilit nelegalitatea măsurii privative de libertate, precum nici printr-un alt tip de hotărâre, dintre cele vizate de alin. (2) al art. 539 C. proc. pen.

Instanţa a unit excepţia cu fondul şi a statuat că „deşi poziţia pârâtului nu are caracter de noutate în sfera litigiilor întemeiate pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., o asemenea poziţie conturând soluţii jurisprudenţiale la nivel naţional, în sensul „respingerii acestor acţiuni ca inadmisibile”, – context în care este evocată decizia civilă nr. 66/A/27.05.2014 a Curţii de Apel Galaţi, prin care a fost respinsă o acţiune similară, pornită sub imperiul dispoziţiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen. anterior, cu următoarea motivare:
„Stabilirea caracterului nelegal al măsurilor restrictive de libertate, prin ordonanţă sau prin hotărâre judecătorească, reprezintă o condiţie absolut necesară pentru naşterea dreptului la repararea pagubei, în condiţiile art. 504 C. proc. pen., or, neîndeplinirea, în cauză, a cerinţei expuse cuprinsă în acest articol, vizând constatarea caracterului nelegal al măsurii în modalitatea permisă de text, conduce la concluzia neaplicării în prezentul litigiu a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen.” -, totuşi, instanţa apreciază că astfel de interpretări ale dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen. „contravin însuşi textului de lege indicat, care în alineatul 2 teza finală recunoaşte dreptul la reparaţii în cazul privării nelegale (?!) de libertate şi celui achitat prin hotărâre finală”, sens în care evocă decizia civilă nr. 435/2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 6503/110/2009.

Petitul referitor la daunele materiale în sumă de 18.296 lei a fost acordat, cu motivarea că suma reprezintă contravaloarea cheltuielilor de judecată suportate de reclamant pe parcursul procesului penal (cheltuieli avocaţiale), iar petitul referitor la acordarea daunelor morale în sumă de 1.500 euro a fost admis ca echivalent pentru lipsirea de libertate a reclamantului pentru 7 zile şi, respectiv, pentru restricţionarea libertăţii sale de mişcare, aspect sub care instanţa evocă dispoziţiile art. 504 C. proc. pen., cu titlu de lege mai favorabilă în raport cu dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., în baza cărora reclamantul şi-a întemeiat acţiunea.

B. Prin sentinţa civilă nr. 56/16.09.2014 a Tribunalului Mehedinţi (dosarul nr. 1242/101/2014) instanţa a admis acţiunea reclamantului V. A. C. şi a obligat Statul Român la plata sumei de 20.000 lei daune morale, în baza art. 539 C. proc. pen., reţinând că reclamantul a fost reţinut 24 de ore de către procuror, fiind suspect pentru infracţiunea de constituire de grup infracţional organizat, criminalitate informatică, deţinere de echipamente în vederea falsificării instrumentelor de plată electronică şi efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos, spălare de bani şi folosirea de documente vamale de transport falsificate, infracţiuni pentru care a fost achitat definitiv, pe considerentul că „fapta nu există”.

Instanţa a reţinut că achitarea inculpatului nu poate constitui o reparaţie morală suficientă prin ea însăşi, o asemenea ipoteză – achitarea – fiind vizată de dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. tocmai în scopul acordării de despăgubiri, în completare. Instanţa a reţinut că prealabila constare a nelegalităţii reţinerii sale preventive, evocată de pârâtul în cauză, Statul Român, nu este o cerinţă a dispoziţiilor art. 539 C. proc. pen., norma permiţând acordarea de despăgubiri „şi persoanelor a căror nevinovăţie a fost stabilită la finalizarea procesului penal, după ce au suportat privări de libertate, chiar dacă respectivele măsuri apăreau ca fiind justificate în lumina cercetării penale, efectuate până la data adoptării lor”. (?!)

Instanţa mai susţine că „izvorul răspunderii civile pe care a declanşat-o reclamantul are atât caracter special, cât şi un caracter general, de drept comun, pentru că vizează răspunderea civilă a statului pentru activitatea desfăşurată de autorităţile sale în exercitarea atribuţiilor legale” (?!). Sub acest aspect, instanţa apreciază că, în discuţie, este „o răspundere legală care este condiţionată doar de întinderea pagubei suferite de cel îndreptăţit la acţiune, fără nicio restricţie sau distincţie în raport cu natura sa sau componentele prejudiciului, forma sau modalităţile culpei, interpretare ce este conformă cu practica constantă a C.E.D.O., atunci când drepturile fundamentale ale persoanei au fost încălcate prin măsuri care s-au dovedit a fi neîntemeiate, (?!) astfel că persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului material şi moral”.

La stabilirea cuantumului prejudiciului moral, instanţa afirmă că nu există criterii obiective, context în care „stabilirea cuantumului despăgubirii se face cu respectarea principiului proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată”. (?!)

În acest fel se apreciază că „suma de 20.000 lei este de natură să ofere o reparaţie completă pentru atingerea adusă onoarei, reputaţiei şi persoanei reclamantului, atât în ceea ce priveşte viaţa sa socială, cât şi cea privată” (?!). Instanţa a avut în vedere privarea de libertate de o zi a inculpatului, perioadă de natură a-i produce suferinţe morale de natură să-i lezeze demnitatea, onoarea, vătămându-i creditul moral, poziţia socială”, procesul desfăşurându-se pe o perioadă de 5 ani pentru infracţiuni pe care inculpatul nu le-a săvârşit.

C. La un pol diametral opus se plasează alte instanţe de judecată din România, a căror practică judiciară se înscrie armonios în jurisprudenţa hotărârilor constante în materie şi, deopotrivă, în jurisprudenţa C.E.D.O.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 97/27.05.2015 (dosarul nr. 6241/30/2014) Curtea de Apel Timişoara a respins apelul reclamantului R. A. I. împotriva sentinţei civile nr. 2918/PI/04.12.2014 pronunţată de Tribunalul Timiş, ca nefondat, sentinţă prin care acţiunea reclamantului pentru obligarea pârâtului – Statul Român – la plata sumei de 2.000.000 lei despăgubiri a fost respinsă ca inadmisibilă. Instanţa de fond a reţinut că dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. nu sunt întrunite în cauză, căci prin decizia de achitare a reclamantului pentru săvârşirea infracţiunii de omor, pentru motivul prevăzut de art. 16 lit. c) C. proc. pen. (nu există probe că persoana a săvârşit infracţiunea) nu s-a statuat asupra nelegalităţii reţinerii şi arestării preventive a reclamantului, dispusă în cursul procesului penal, pentru o perioadă de 283 de zile. Dimpotrivă, tribunalul a reţinut că măsurile preventive luate faţă de inculpat au fost supuse controlului judiciar, instanţele de control judiciar validând legalitatea acestor măsuri în mod periodic, în condiţiile legii. Sub acest aspect, tribunalul a reţinut efectul pozitiv al puterii de lucru judecat.

Curtea, respingând apelul reclamantului cu consecinţa menţinerii ca temeinică şi legală a hotărârii Tribunalului Timiş, a evaluat dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., cu referire la dispoziţiile art. 5 paragraful 5 din Convenţia europeană a drepturilor omului, context în care a reţinut conformitatea normei de drept intern cu norma europeană, ambele norme reglementând dreptul la reparaţiunei, însă numai în măsura în care s-a constatat nelegalitatea detenţiei preventive, fapt ce rezultă, pe de o parte, din exprimarea clară a textului celor două norme, acestea vizând expres acordarea unei indemnizaţii pentru detenţie nelegală/privare de libertate nelegală, iar, pe de altă parte, din jurisprudenţa Curţii Europene, sens în care au fost evocate o serie de hotărâri ale Curţii Europene.

În egală măsură, Curtea a reţinut că reclamantul nu a invocat vreun motiv de nelegalitate a detenţiei sale preventive, sprijinindu-şi demersul judiciar exclusiv pe achitarea sa definitivă, contrar jurisprudenţei în materie şi doctrinei relevante.

În acest sens a fost evocată decizia civilă nr. 4050 din 1 iulie 2012 pronunţată de Secţia I Civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a statuat că „în aplicarea dispoziţiilor art. 504 alin. (3) C. proc. pen. anterior, în mod greşit instanţa civilă a realizat ea însăşi evaluarea caracterului nelegal al măsurii arestării preventive cu încălcarea puterii de lucru judecat a dezlegărilor date de instanţele penale care s-au pronunţat, în cadrul procesului penal, asupra legalităţii şi temeiniciei măsurilor procesuale restrictive de libertate dispuse împotriva inculpaţilor de la acea dată. Din acest punct de vedere, instanţa a făcut o greşită aplicare a normelor invocate, întrucât a procedat la reevaluarea unor chestiuni care erau deja tranşate de instanţa penală şi, mai mult decât atât, a ajuns la o concluzie contrară; or, cele statuate de instanţa penală se impuneau instanţei civile cu puterea lucrului judecat, date fiind şi prevederile art. 19 C. proc. pen. anterior. O atare evaluare a legalităţii măsurii restrictive de libertate era îngăduită instanţei civile, în aplicarea art. 504 alin. (2) C. proc. pen. anterior (actual art. 539 C. proc. pen.), numai dacă instanţa penală a omis (sau cadrul procesual nu i-a impus-o) să statueze asupra acestui aspect, prin hotărârea judecătorească care a avut ca efect înlăturarea restricţiilor de libertate a reclamantului într-o cerere formulată pe temeiul art. 504 C. proc. pen. anterior”.

Curtea de Apel Timişoara a reţinut temeinicia alegaţiilor Tribunalului Timiş, relative la efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, însă a constatat că asemenea statuări nu sugrumă dreptul reclamantului de a apela la instanţă pentru stabilirea nelegalităţii măsurii arestării sale preventive, pentru alte motive de nelegalitate, decât cele analizate de organele judiciare în cadrul controlului legalităţii măsurilor preventive privative de libertate în cursul procesului penal, precum ar fi încălcarea dreptului la un proces echitabil din perspectiva termenului rezonabil, în măsura în care judecata cu un inculpat arestat nu s-a săvârşit în acord cu exigenţele art. 5 paragraful 3 din Convenţie sau în măsura în care hotărârile „intermediare” prin care a fost verificată legalitatea măsurilor preventive au fost absolut nemotivate ori alte asemenea motive identificate în jurisprudenţa C.E.D.O., prin raportare la prevederile art. 5 paragrafele 1-4 din Convenţie, respectiv art. 9 C. proc. pen.

Totodată, Curtea a reținut că reclamantul în cauză a evocat încălcarea drepturilor sale personale nepatrimoniale, respectiv dreptul la imagine, la deminitate, reputație, sens în care a depus la dosarul cauzei articole din presa vremii, contemporane faptei soldate cu uciderea unei persoane și care-l prezentau, cu datele sale de identificare, inclusiv fotografia sa, ca fiind adevăratul autor al crimei, context în care instanța a apreciat că încălcarea unor asemenea drepturi este consecința încălcării prezumției de nevinovăție a reclamantului, în contextul încălcării limitelor libertății de exprimare, prevăzută de art. 10 din Convenție, motiv suficient pentru activarea normelor cuprinse în art. 252 și art. 253 din Codul civil, care reglementează apărarea drepturilor personale nepatrimoniale, dat fiind că reclamantul în cauză a fost achitat în ambele grade de jurisdicție, iar titlurile acestor articole („Autorul crimei a fost prins”, „Criminalul care a omorât un bătrân după o ceartă la beție prins de polițiști”, „Cum și-a ucis victima” pot fi de natură să contureze o percepție publică cu consecința știrbirii unor drepturi fundamentale ale reclamantului, precum cele reclamate de acesta. Curtea, însă, a reținut că asemenea drepturi nu pot fi valorificate pe terenul art. 539 C. proc. pen., căci această normă conferă un drept la reparațiune pentru prejudicii derivate nemijlocit din detenția nelegală, fiind subsumate apărării unui alt drept fundamental, și anume dreptul la libertate și siguranță, vizat de art. 5 din Convenție, respectiv art. 9 C. proc. pen. Statul nu poate avea calitatea de pârât în legătură cu asemenea încălcări, nevizate de dispoziţiile art. 539 C. proc. pen.

În egală măsură, Curtea nu a exclus posibilitatea obținerii de despăgubiri pentru încălcarea dispozițiilor art. 5 paragrafele 1-4 din Convenție, în baza art. 5 paragraful 5 din Convenție, respectiv art. 9 alin. (5) C. proc. pen., cu referire la articolul 539 C. proc. pen., însă a concluzionat în sensul că reclamantul nu a evocat asemenea motive de nelegalitate a detenției sale preventive.

În același sens s-a pronunțat și Curtea de Apel Galați, prin decizia civilă nr. 66/A/27.05.2014, acțiunea reclamantului întemeindu-se pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen., fiind respinsă ca inadmisibilă, dat fiind că nu s-a făcut dovada nelegalității detenției reclamantului.

V. Privire critică asupra soluțiilor jurisprudențiale menționate sub pct. IV lit. A și B din studiul de față

A. Cu referire la sentința civilă nr. 2275/02.10.2014 pronunțată de Tribunalul Constanța pot fi puse în discuție următoarele:
a) natura despăgubirii solicitate în baza art. 539 C. proc. pen., cu referire la 5 paragraful 5 din Convenție, respectiv art. 9 alin. (5) C. proc. pen.

Speța rezumată aduce în discuție daunele materiale, reprezentând echivalentul cheltuielilor de judecată (avocațiale) suportate de reclamant în cadrul procesului penal în care a fost cercetat penal, proces finalizat cu achitarea sa definitivă.

În ce ne privește, apreciem că asemenea daune nu pot fi valorificate pe terenul dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., cu referire la art. 5 paragragul 5 din Convenție, căci această normă vizează prejudiciile materiale (și morale) derivate dintr-o privare nelegală de libertate/detenție nelegală, fiind menite a proteja dreptul la libertate și siguranță, iar nu alte drepturi subiective civile.

Cu alte cuvinte, ipoteza normei cuprinsă în dispozițiile art. 539 C. proc. pen. nu poate fi extinsă, norma în sine având un caracter special, în cadrul reglementării. Pe cale de consecință, nici soluțiile preconizate de dispozițiile art. 539 C. proc. pen. nu pot fi aplicate la alte ipoteze, nevizate de normă.

Temeiul juridic corect, în baza căruia pretenția reclamantului putea fi satisfăcută (căci cheltuielile de judecată respective au fost dovedite!) este reprezentat de dispozițiile art. 998 C. civ. anterior (art. 1349, art. 1389 C. civ. în vigoare) și art. 193 alin. (6) C. proc. pen. anterior (art. 272-276 C. proc. pen., în vigoare), astfel cum a reținut Tribunalul Iași, de exemplu, printr-o hotărâre confirmată pe acest raționament de Înalta Curte de Casație și Justiție (decizia nr. 5567/29 iunie 2014, pronunțată de Secția civilă și de proprietate intelectuală)[27].

În cazul nostru, însă, instanța civilă a fost învestită cu o acțiune civilă în baza art. 539 C. proc. pen., judecata fiind „ghidată” de norma de fond prevăzută de art. 539 C. proc. pen., cât privește dezlegarea litigiului, însă, din punct de vedere procedural, judecata urmează regulile procesului civil. Cum reclamantul în cauză nu și-a întemeiat demersul judiciar pe normele evocate de instanța civilă, Tribunalul Constanța, se impunea să respingă acțiunea, ca lipsită de temei legal (dispozițiile art. 539 C. proc. pen. nefiind incidente în cauză), dat fiind că principiul disponibilității, reglementat de art. 9 C. proc. civ., nu poate fi încălcat.

Principiul disponibilității, care guvernează procesul civil, se impunea a fi respectat, caz în care instanța nu putea substitui temeiul juridic al acțiunii reclamantului, expres evocat de acesta.

b) Problema naturii măsurilor preventive care se circumscriu sintagmei „privarea nelegală de libertate”, conținută în cuprinsul dispozițiilor art. 539 alin. (1) și (2) C. proc. pen.

Tribunalul Constanța, prin hotărârea pronunțată, a admis că reclamantului i se cuvin daune morale nu doar pentru perioada în care a fost arestat preventiv (7 zile), ci și pentru perioada de timp în care acestuia i s-a interzis dreptul de a părăsi localitatea, respectiv țara, prin înlocuirea măsurii arestării preventive, săvârșită la data de 27 februarie 2012.

Dincolo de observațiile relative la necesitatea stabilirii caracterului nelegal al detenției reclamate, consemnate sub pct. II al prezentului studiu, potrivit cu care simpla măsură a înlocuirii unei măsuri preventive cu una mai ușoară, precum în cazul dat, nu reprezintă o chestiune de nelegalitate a măsurii preventive inițiale, în condițiile în care înlocuirea măsurii este exclusiv rezultatul aprecierii instanței, iar nu rezultatul constatării exprese a nelegalității măsurii arestării preventive luată inițial, considerăm că hotărârea instanței este contrară dispozițiilor legale care enumeră limitativ măsurile privative de libertate, respectiv Legea nr. 254/2013 privind executarea sancțiunilor privative de libertate[28] și dispozițiile care reglementează măsurile preventive cuprinse în Titlul V din Codul de procedură penală, între acestea fiind enumerate reținerea preventivă, arestarea preventivă și arestul la domiciliu[29], nu însă și interdicția de a părăsi localitatea sau țara.

În ce ne privește, considerăm că dispozițiile art. 539 C. proc. pen. vizează exclusiv detenția nelegală derivată din luarea unor măsuri privative de libertate, iar nu din măsuri restrictive de libertate. Apoi, constatăm că Tribunalul Constanța, deși analizează exigența dispozițiilor art. 539 C. proc. pen. în sensul arătat, totuși evaluează întinderea despăgubirilor acordate în cauză și în raport cu durata măsurilor constând în interdicțiile de a părăsi localitatea și țara din perspectiva dispozițiilor art. 504 C. proc. pen. anterior, făcând o comparație între textul în vigoare și vechiul text, context în care evocă alegerea dispozițiilor mai favorabile reclamantului, cuprinse în art. 504 C. proc. pen., normă care viza și măsurile restrictive de libertate, de tipul celor indicate în speță, invocând principiul aplicării legii mai favorabile, contrar dispozițiilor art. 5 și 6 din Codul penal, ale căror ipoteze sunt străine naturii pricinii judecate de instanță.

Mai mult, acțiunea reclamantului a fost inițiată sub imperiul noilor coduri de procedură civilă și penală, fiind întemeiată expres pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen., iar nu pe dispozițiile art. 504 C. proc. pen., astfel că instanța civilă urma să observe și să valorifice exigențele principiului disponibilității acțiunii civile, principiu care nu-i permitea să se substituie voinței reclamantului. O observare a dispozițiilor legilor de punere în aplicare a Codurilor era necesară în scopul evaluării corecte a legii aplicabile litigiului.

Procedând în felul arătat, instanța a ignorat caracterul special al procedurii sub care se înscrie norma cuprinsă în art. 539 C. proc. pen., valorificată în proces de către reclamant, normă care nu absoarbe şi ipoteza restrângerii nelegale de libertate. Dacă legiuitorul ar fi înţeles să vizeze şi această ipoteză, ar fi menţinut dispoziţiile art. 504 alin. (2) teza finală din Codul de procedură penală anterior, ceea ce nu s-a întâmplat în noua reglementare.

Ipoteza măsurilor restrictive de libertate luate în cursul procesului penal în mod nelegal nu rămâne însă în dreptul nostru lipsită de soluţii, căci dispoziţiile art. 9 C. proc. pen. vizează atât măsurile privative, cât şi măsurile restrictive de libertate în măsura în care se constatată nelegalitatea acestora, în condiţiile legii.

În cauza soluţionată de Tribunalul Constanţa, reclamantul nu şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 9 C. proc. pen., ci pe norma specială prevăzută de art. 539 C. proc. pen., motiv pentru care acţiunea se impunea fi respinsă.

În altă ordine de idei, precizăm că atunci când litigiul este întemeiat pe dispoziţiile art. 9 C. pr. pen. şi se referă la nelegalitatea unor măsuri restrictive de libertate precum interdicţia de a părăsi localitatea sau ţara, instanţa urmează a observa şi dispoziţiile art. 2 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie care se referă la libertatea de mişcare a persoanei.

c) Natura drepturilor încălcate

Rațiunea consacrării unui drept la indemnizație pentru privare nelegală de libertate/detenție nelegală, în condițiile art. 539 C. proc. pen. și art. 5 paragraful 5 din Convenție rezidă în încălcarea dreptului la libertate și siguranță, astfel cum rezultă din art. 5 paragraful 1 din Convenție și din economia normelor cuprinse în Capitolul VII Titlul IV din Codul de procedură penală.

Acordarea de despăgubiri pentru încălcarea altor drepturi/libertăți fundamentale ale omului, respectiv a unor drepturi personale nepatrimoniale nu este exclusă în dreptul nostru, însă valorificarea acestor drepturi nu poate fi întemeiată pe dispozițiile art. 539 C. proc. pen., respectiv art. 5 paragraful 5 din Convenție, ci pe cu totul alte temeiuri de drept, care pun în discuție apărarea drepturilor personale nepatrimoniale (art. 252253 din Codul civil, art. 8 din Convenție care reglementează dreptul la viață privată).

B. Cu referire la sentința civilă nr. 56/16.09.2014 a Tribunalului Mehedinți, înțelegem să punem în discuție următoarele:

a) relevanța temeiului în baza căruia reclamantul, fost inculpat, a fost achitat.

Din considerentele hotărârii judecătorești în discuție rezultă că instanța a acordat o importanță deosebită temeiului de achitare al reclamantului reținut în procesul penal, și anume fapta nu există, precum și duratei procesului penal (cca. 5 ani).

În cuprinsul prezentului studiu am arătat că pentru activarea dispozițiilor art. 539 C. proc. pen. nu importă temeiul achitării reclamantului, norma fiind incidentă chiar și în cazul condamnării definitive a persoanei, pentru simplul motiv că unica condiție de fond pentru activarea dreptului la despăgubiri este legată de dovedirea caracterului nelegal al măsurii privative de libertate dispusă față de reclamant în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății.

În același sens s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia evocată deja, irelevanţa temeiului achitării fiind reţinută chiar şi în cazul de eroare judiciară, în sensul art. 538 C. proc. pen. De altfel, dispozițiile art. 539 C. proc. pen. pot fi activate și în caz de condamnare a inculpatului.

Relativ la durata procesului penal, așa cum am arătat sub pct. II al studiului de față, aceasta are relevanță, cum rezultă și din Jurisprudența C.E.D.O. menționată, în principal pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor, sens în care sunt și dispozițiile art. 540 C. proc. pen., care reglementează felul și întinderea reparației.

Relevanța duratei procedurii penale este însă strict legată de starea de deținere preventivă nelegală a reclamantului, căci dreptul la despăgubiri vizat de dispozițiile art. 539 C. proc. pen. și art. 5 paragraful 5 din Convenție nu se poate nici măcar naște în absența unei detenții nelegale.

Cu alte cuvinte, durata procesului penal devine nesemnificativă dacă inculpatul reclamant a fost cercetat și judecat în stare de libertate, precum în cazul de speță, soluționat de Tribunalul Mehedinți, speță care relevă că reclamantul în cauză a fost doar reținut preventiv 24 de ore, fără a fi arestat preventiv.

Dacă procesul penal a depășit termenul rezonabil, într-un proces în care inculpatul a fost cercetat în stare de libertate, incidente sunt dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenție, iar în cazul în care procesul penal a depășit termenul rezonabil într-o cauză penală, în care inculpatul a fost judecat în stare de arest, incidentă era dispoziția art. 5 paragraful 3 din Convenție, dispoziție care poate activa dispozițiile art. 5 paragraful 5 din Convenție, respectiv dispozițiile art. 539 C. proc. pen., care consacră dreptul la reparațiune.

În speța, Tribunalului Mehedinți, accesarea dispozițiilor art. 539 C. proc. pen., cu referire la art. 5 paragraful 5 din Convenție, nu era permisă, în condițiile în care în cauză nu s-a făcut dovada reținerii preventive nelegale.

b) Criteriile de stabilire a întinderii prejudiciului

Dispozițiile art. 540 C. proc. pen. prevăd expres că „la stabilirea întinderii reparației se ține seama de durata privării nelegale de libertate şi de consecinţele produse asupra persoanei, asupra familiei celui privat de libertate ori asupra celui aflat în situaţia prevăzută la art. 538”.

Cu toate acestea, instanța ignoră aceste criterii, afirmând că legea nu prevede criterii obiective pentru stabilirea cuantumului prejudiciului (?!).

c) natura dreptului ocrotit prin dispozițiile art. 539 C. proc. pen., cu referire la art. 5 paragraful 5 din Convenție

Din considerentele sentinței Tribunalului Mehedinți rezultă că la stabilirea cuantumului prejudiciului acordat reclamantului, instanța a avut în vedere dimensiunea afectării dreptului la imagine și demnitate al reclamantului, fără a arăta în ce fel acesta a fost afectat din punct de vedere al celor două valori, obiect al drepturilor evocate, și cu ignorarea faptului că dispozițiile legale invocate ca temei juridic al acțiunii reclamantului sunt menite a proteja exclusiv dreptul la libertate și siguranță, iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a căror lezare este necesară invocarea altor temeiuri de drept, precum cele reprezentate de dispozițiile art. 252253 C. civ., art. 8 din Convenție, care reglementează consecințele încălcării altor drepturi personale nepatrimoniale, precum dreptul la imagine, demnitate, inclusiv dreptul la viață privată, ca drept fundamental.

Procedând în acest fel, instanța a nesocotit limitele învestirii sale și, totodată, a ignorat limitele procedurii speciale vizate de Capitolul VII din Codul de procedură penală, cărora li se supun exclusiv cazurile de privare nelegală de libertate, iar nu alte încălcări, vizate de Dreptul comun.

d) asimilarea regulilor de drept comun cu regulile specifice procedurilor speciale, în materia dreptului la despăgubiri.

În mod cu totul surprinzător, Tribunalul Mehedinți afirmă în conținutul sentinței menționate că norma pe care reclamantul și-a întemeiat cererea în despăgubire (art. 539 C. proc. pen.) este, deopotrivă, o normă cu caracter special și cu caracter general (?!), în condițiile în care dispozițiile art. 539 C. proc. pen. sunt reglementate sub Capitolul VII al Titlului IV al Codului de procedură penală intitulat „Proceduri speciale”.

În acest fel s-a încălcat principiul speciala derogant generalibus, contrar întregii doctrine și jurisprudențe în materie, aspect relevat și de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia evocată în prezentul studiu.

e) natura răspunderii Statului pentru prejudiciile vizate de art. 539 C. proc. pen.

Din considerentele sentinței Tribunalului Mehedinți rezultă că tipul de răspundere identificat în cauză este cel al răspunderii obiective („legale”) a statului, fără ca, din motivare, să rezulte absența culpei agenților statului, (acesta fiind criteriul de calificare a răspunderii ca fiind o răspundere obiectivă), ci, dimpotrivă, instanța arată că „statul răspunde pentru activitatea organelor judiciare.” Sub acest aspect, motivarea în discuție devine contradictorie şi în afara reperelor cunoscute în drept până în prezent.

f) evocarea jurisprudenței CEDO

În sprijinul soluției pronunțate se evocă jurisprudenței C.E.D.O., fără ca instanța să facă o minimă referire la această jurisprudență, respectiv fără a arăta în ce constă incompatibilitatea dreptului intern cu norma europeană în domeniul analizat, respectiv fără a se arăta ce normă europeană a aplicat instanța, în măsura în care normele interne sunt dezavuate de către tribunal, respectiv fără indicarea vreunui caz din jurisprudenţa C.E.D.O.

C. Aspecte comune relevate de instanțele identificate sub punctele A, B de mai sus

O primă constatare vizează modul de receptare a normelor de drept cuprinse în art. 539 C. proc. pen., cu referire la art. 5 paragraful 5 din Convenție, căci instanțele în discuție au citit dispozițiile legale și convenționale prin înlocuirea sintagmei „privare nelegală de libertate” [art. 539 alin. (1) C. proc. pen.], respectiv, „privare de liberate contrară dispozițiilor art. 5 din Convenție” cu sintagmele „privare de libertate independent de caracterul legal sau ilegal al acesteia” și „indiferent dacă privarea de libertate a fost sau nu contrară dispozițiilor art. 5 din Convenție”, aspect care pune în evidență erori în aplicarea normelor de drept substanțial, printr-o interpretare care excede clarității textului și care, totodată, este contrară jurisprudenței constante în materie cu referire atât la jurisprudența națională, cât și la jurisprudența C.E.D.O. în materie.

De altfel, calitatea jurisprudenței de a fi izvor de drept este repudiată în mod expres prin hotărârea Tribunalului Constanța, în considerentele căreia se arată că „interpretarea jurisprudențială consacrată la nivel național contravine însuși textului de lege (?!) care recunoaște dreptul la despăgubiri prin art. 539 alin. (2) C. proc. pen. în cazul privării nelegale (?!) de liberate și celui achitat”. (?!)

Se observă că instanța se axează pe ultima afirmație „și celui achitat”, ignorând prima parte a propriului enunț, în care redă, de fapt, textul normei, astfel că ușor se poate observa că aceasta vizează „privarea nelegală de libertate”, fapt total ignorat de instanță. În aceste condiții, este extrem de dificil de înțeles raționamentul juridic expus în cuprinsul hotărârii pronunțate de această instanță.

A doua constatare este legată de ignorarea cu desăvârșire a jurisprudenței CEDO în materie, deși instanțele afirmă că își legitimează raționamentul pe jurisprudența instanței europene, fără însă a evoca vreun caz de jurisprudență relevant în domeniu, ceea ce pune în discuție însăși calitatea motivării hotărârii judecătorești, din perspectiva dispozițiilor art. 425 C. proc. civ.

VI. Concluzii

1. Dispozițiile art. 538 C. proc. pen., cu referire la art. 3 din Protocolul nr. 7, adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, furnizează o definiție juridică conceptului de eroare judiciară, care se îndepărtează de la semnificația sintagmei din limbajul comun.

2. În cazul erorii judiciare, dreptul la despăgubiri al victimei erorii judiciare este condiționat de:
a) condamnarea definitivă a unei persoane la o pedeapsă sau măsură educativă privativă de liberate;
b) desființarea hotărârii definitive de condamnare de către o instanță penală, pentru un fapt nou sau recent descoperit care dovedește că s-a produs o eroare judiciară, pe calea revizuirii – cale extraordinară de atac – prevăzută de art. 452 C. proc. pen., ca urmare a admiterii cererii de revizuire, cu consecința rejudecării cauzei penale, în condițiile art. 461 C. proc. pen. și numai dacă în rejudecare se dispune achitarea inculpatului în mod definitiv.

3. Temeiul juridic al achitării inculpatului în urma rejudecării procesului este lipsit de relevanță juridică (a se vedea decizia Curţii Constituţionale nr. 45/1998).

4. Răspunderea Statului pentru erori judiciare este o răspundere juridică care derogă de la regulile răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1349, art. 1381 C. civil, procedura reparării pagubei material sau a daunei morale în caz de eroare judiciară fiind o procedură specială reglementată în Capitolul VII, de sub Titlul IV al Codului de procedură penală intitulat „Proceduri speciale”;

5. În principiu, răspunderea statului pentru erori judiciare este o răspundere subiectivă, întemeiată pe culpa agenților săi (organele judiciare), independent dacă suntem în prezența unei culpe ușoare (culpa levissima) sau în prezența relei-credințe ori a unei culpe grave, deosebirea între cele două forme de vinovăție având relevanță exclusiv pentru exercitarea acțiunii în regres a statului împotriva celui care a provocat eroarea judiciară, acțiune care se poate exercita exclusiv în ipoteza relei credințe sau culpei grave, care trebuie dovedite de către stat.

În cazul în care nu se poate reține nicio formă de culpă în producerea erorii judiciare, statul răspunde în temeiul art. 538 C. proc. pen., pe terenul răspunderii obiective.

6. Statul este exonerat de răspundere în cazul în care însuși inculpatul, prin declarații mincinoase ori în orice alt fel, a determinat condamnarea inițială definitivă, în afara cazului în care acesta a fost obligat să procedeze astfel, precum și în cazul în care persoanei condamnate definitiv (inițial) îi este imputabilă în tot sau în parte nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut sau recent descoperit care a determinat eroarea judiciară.

7. Dispoziţiile art. 538 C. proc. pen. care reglementează dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară îşi au corespondentul în dispoziţiile art. 3 din Protocolul nr. 7 adiţional la Convenţie, astfel că în aplicarea lor instanţele sunt obligate să valorifice jurisprudenţa Curţii europene consacrată în aplicarea art. 3 din Protocolul nr. 7.

8. Dreptul la repararea pagubei în cazul privării nelegale de libertate prevăzută de 539 C. proc. pen., cu referire la art. 5 paragraful 5 din Convenție este reglementat exclusiv în cazul în care o persoană a fost privată nelegal de libertate, independent dacă procesul penal care vizează persoana respectivă s-a finalizat cu o hotărâre de achitare sau de condamnare definitivă.

9. Dreptul la reparațiune vizat de art. 539 C. proc. pen., cu referire la art. 5 paragraful 5 din Convenție este condiționat de preexistența stabilirii caracterului nelegal al detenției preventive de către organele judiciare prevăzute în alin. (2) al art. 539 C. proc. pen.

10. Circumstanțele speței au o înrâurire hotărâtoare în aprecierea caracterului nelegal al detenției.

11. Dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. au caracter special, căci vizează reparararea prejudiciilor cauzate în urma luării unor măsuri privative nelegale de libertate, în timp ce dispoziţiile art. 9 C. proc. pen. reprezintă norma generală în materie, cu corespondent în art. 5 din Convenţie. Instanţele sunt obligate să observe şi să valorifice jurisprudenţa Curţii europene consacrată în aplicarea art. 5 din Convenţie ori de câte ori sunt confruntate cu litigii întemeiate pe dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. sau pe dispoziţiile art. 9 C. proc. pen.

12. Caracterul nelegal al detenției preventive vizate de dispozițiile art. 539 C. proc. pen. poate fi stabilit fie de către instanța penală, prin chiar hotărârea de achitare sau prin alte hotărâri din care rezultă clar caracterul nelegal al privării de liberate sau vinovăția penală a magistraților implicați în luarea măsurii privative de libertate, fie de către instanța civilă învestită cu soluționarea cauzei întemeiate pe dispozițiile 539 C. proc. pen., însă numai în măsura în care în cursul procesului se invocă alte motive decât cele care au făcut obiectul controlului judiciar în fața instanței penale chemate să statueze asupra legalității măsurilor preventive privative de liberate luate în cursul procesului penal, în strict acord cu dispozițiile art. 5 paragrafele 1-4 din Convenție, respectiv art. 9 C. proc. pen., cât și în măsura în care asemenea motive de nelegalitate, deși invocate, au fost omise de la analiză și pronunțare de către instanța penală ori cadrul procesual penal nu a permis analizarea lor, după caz.

13. Dispozițiile art. 539 C. proc. pen. nu condiționează dreptul la despăgubiri de stabilirea nevinovăției persoanei trimisă în judecată pentru săvârșirea unei anumite infracțiuni, ci doar de stabilirea nelegalității detenției, motiv pentru care dispozițiile citate sunt incidente nu doar în cazul achitării persoanei, ci și în cazul condamnării penale a acesteia, în măsura în care persoana în cauză a fost supusă pe parcursul procesului penal unei măsuri preventive nelegale de libertate.

14. Dispozițiile art. 538 C. proc. pen. și 539 C. proc. pen., respectiv dispozițiile art. 3 din Protocolul nr. 7, adițional la Convenție și dispozițiile art. 5 paragraful 5 din Convenție, art. 9 C. proc. pen. protejează exclusiv dreptul la libertate și siguranță al persoanei.

În măsura în care reclamantul invocă încălcarea altor drepturi, precum dreptul la imagine, reputație, demnitate, viață privată etc. acțiunea urmează a fi respinsă în măsura în care cadrul procesual este fixat de dispozițiile art. 538 C. proc. pen., respectiv art. 539 C. proc. pen., aceste norme derogând de la dreptul comun, conform principiului specialia derogant generalibus;

15. Răspunderea statului pentru prejudiciile vizate de dispozițiile art. 539 C. pr. pen., cu referire la art. 5 paragraful 5 din Convenție nu exclude răspunderea întemeiată pe dispozițiile legale care reglementează protecția altor drepturi fundamentale ale omului sau a unor drepturi subiective personale nepatrimoniale, care, însă, nu în toate cazurile incumbă statului sau agenților săi, ci celor vinovaţi de încălcarea respectivelor drepturi personale nepatrimoniale;

16. Antrenarea răspunderii în temeiul art. 539 C. proc. pen., cu referire la art. 5 paragraful 5 din Convenție presupune întotdeauna verificarea îndeplinirii condiției nelegalității privării de libertate, fiind irelevantă temeinicia/oportunitatea unor astfel de măsuri preventive.

17. Dispozițiile art. 539 C. proc. pen., cu referire la art. 5 paragraful 5 din Convenție vizează exclusiv măsuri privative de libertate, precum reținerea, arestarea preventivă, arestul la domiciliu, iar nu măsuri restrictive de libertate, precum interdicția de a părăsi localitatea sau țara.

18. Procedura valorificării dreptului la despăgubiri întemeiat pe dispozițiile art. 538 și art. 539 C. proc. pen., cu referire la art. 3 din Protocolul nr. 7 și art. 5 paragraful 5 din Convenție se supune principiilor fundamentale ale procesului civil, prevăzute de art. 5-23 C. proc. civ., inclusiv principiului disponibilității acțiunii civile, prevăzut de art. 9 C. proc. civ.

19. În fața instanței civile abilitată să dispună asupra dreptului la despăgubiri prevăzut de art. 538 C. proc. pen., art. 539 C. proc. pen. cu referire la art. 3 din Protocolul nr. 7 și art. 5 paragraful 5 din Convenție, dispozițiile legale în discuţie au valoarea unor norme de fond, de drept substanțial, care nu comportă derogări de la aplicare.

20. La stabilirea întinderii prejudiciului, instanțele sunt obligate să evalueze criteriile obiective prevăzute de art. 540 C. proc. pen., precum și consecințele produse asupra persoanei în cauză, asupra familiei acesteia, în măsura în care asemenea consecințe pot fi integrate în sfera de protecție a dreptului la libertate și siguranță, drept apărat prin dispozițiile legale cuprinse în dispozițiile art. 538, art. 539 C. proc. pen., art. 3 Protocolul nr. 7 și art. 5 paragraful 5 din Convenție, respectiv art. 9 alin. (5) C. proc. pen.

21. Niciunui magistrat nu-i este îngăduit să interpreteze normele în discuție cu consecința înlăturării lor de la aplicare, respectiv a substituirii conținutului acestora, expres prevăzut de lege, asemenea abordări fiind de natură a constitui conținutul abaterii disciplinare, prevăzută de art. 991 din Legea nr. 303/2004, republicată – încălcarea cu rea-credință sau gravă neglijență a normelor de drept substanțial sau a normelor de procedură, în măsura în care faptele nu îmbracă forma infracțiunii.

22. Acțiunea în regres a statului, prevăzută de art. 542 C. proc. pen. reprezintă o facultate a statului, iar nu o obligație, ea fiind legitimată exclusiv în cazul în care magistratul a provocat situațiile generatoare de daune cu rea-credință sau din culpă gravă (gravă neglijență).

23. Acțiunea în regres, în măsura în care magistratul este asigurat pentru despăgubiri în caz de prejudiciu provocat în exercițiul funcțiunii poate fi adresată instituției la care acesta este asigurat.

În toate cazurile statul trebuie să dovedească în cazul acțiunii în regres că persoanele în cauză au provocat eroarea judiciară sau privarea nelegală de libertate, acționând cu rea-credință sau culpă gravă [alin. (2) al art. 542 C. proc. pen.].

24. Dispoziţiile art. 5 paragraful 5 din Convenţie care reglementează dreptul la recuperarea pagubei ca urmare a dispunerii faţă de persoana de persoana anchetată/judecată a unei măsuri privative de libertate în mod nelegal sunt identice cu dispoziţiile art. 9 alin. (5) C. proc. pen. Paguba astfel suferită se recuperează în condiţiile legii, respectiv după procedura prevăzută de lege, care poate fi diferită în funcţie de motivele de nelegalitate invocate de către cel păgubit şi care pot atrage fie o procedură specială precum cea reglementată de dispoziţiile art. 539 C. proc. pen., fie o procedură de drept comun, precum cea vizată de dispoziţiile art. 9 C. proc. pen., cu corespondent în dispoziţiile art. 5 paragrafele 1-4 din Convenţie.

25. Răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare ori ca urmare a luării unor măsuri privative de libertate în mod nelegal în cursul procesului penal reprezintă o formă de reparaţie pentru încălcarea dreptului la libertate şi siguranţă (reglementat în art. 3 din Protocolul nr. 7, art. 9 C. proc. pen., respectiv art. 5 din Convenţie) şi nu exclude răspunderea statului pentru încălcarea altor drepturi fundamentale ale omului, respectiv a unor drepturi personale nepatrimoniale (dreptul la imagine, dreptul le demnitate, reputaţie, etc.) cumulul formelor de răspundere fiind permis în măsura în care temeiurile juridice pe care se întemeiază dreptul la despăgubire sunt diferite şi în măsura în care cel chemat să răspundă este statul, ca o consecinţă a acţiunilor/inacţiunilor ilicite săvârşite de agenţii săi.

26. Dispoziţiile art. 9 C. proc. pen. au o sferă mai largă decât dispoziţiile art. 5 din Convenţie, căci nu privesc doar măsurile privative de libertate ci şi pe cele restrictive de libertate, precum interdicţia de a părăsi localitatea sau ţara. Aşadar, legea internă prevede drepturi mai extinse decât cele reglemntate de Convenţia europeană a drepturilor omului;

27. Dispoziţiile art. 539 C. proc. pen. au o sferă mai restrânsă de aplicare în raport cu dispoziţiile art. 9 C. proc. pen., întrucât vizează exclusiv măsurile privative de libertate, nu şi măsurile restrictive de libertate, norma cuprinsă în art. 539 C. proc. pen. având caracter special în raport cu norma cuprinsă în art. 9 C. proc. pen, care este o normă generală.

28. Respectarea procedurii speciale de recuperare a prejudiciilor vizate de dispoziţiile art. 538 şi art. 539 C. proc. pen. reprezintă o reflectare a principiului legalităţii în domeniu, care la rândul său impune aplicarea regulii de drept cu valoare de principiu „specialia derogant generalibus”.

29. Achitarea inculpatului nu reprezintă o satisfacţie echitabilă completă în măsura în care sunt incidente condiţiile prevăzute de lege pentru declanşarea dreptului la reparaţiune pentru daune materiale sau morale provocate ca urmare a săvârşirii unor erori judiciare sau ca urmare a dispunerii unor măsuri preventive nelegale de libertate, în temeiul art. 538, respectiv art. 539 C. proc. pen.

30. Deducerea din pedeapsa aplicată (în cazul unei condamnări penale) a perioadei reţinerii şi arestării preventive nu contrazice şi nu exclude valorificarea dreptului la despăgubiri reglementat de art. 9 alin. (5) C. proc. pen. cu referire la art. 5 paragraful 5 din Convenţie, precum nici dreptul la reparaţiune vizat de art. 539 C. proc. pen. dacă se va stabili că vreuna dintre aceste măsuri preventive a fost luată, prelungită sau menţiunută în mod nelegal[30].


[1] Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010.
[2] Codul de procedură penală al României, republicat, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 78 din 30 aprilie 1997.
[3] Legea nr. 30/1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la această convenţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994.
[4] Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a fost ratificat de România prin Legea nr. 30/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 31 mai 1994, modificat prin Protocolul nr. 11 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind abolirea pedepsei cu moartea a fost ratificat de România prin Legea nr. 79/1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 147 din 13 iulie 1995.
[5] C. Voicu, A. S. Uzlău, G. Tudor, V. Văduva, citați de N. Volonciu, Andreea Simona Uzlău și colaboratorii, în Noul Cod de procedură penală – comentat, Ed. Hamangiu, 2014, p. 1288; și Corneliu Bîrsan, Convenția europeană a drepturilor omului. Comentarii pe articole, Ediția 2, Ed. C. H. Beck, București, 2010, p. 1855-1856.
[6] CEDH, dec. din 10 februarie 2009, evocată de C. Bîrsan, în op. cit., p. 1855.
[7] CEDH, dec. din 3 iulie 2008, Matveyev v. Russia, citată de C. Bîrsan, op. cit., p. 1856.
[8] J. Velu, R. Ergec, citați de C. Bîrsan, op. cit., p. 1856.
[9] C. Bîrsan, op. cit., p. 1856.
[10] Ibidem.
[11] Citată de N. Volonciu ș.a., op. cit., p. 1290.
[12] CEDH, 10 iunie 1996, Benham c. Royaume-Uni, 1966 – III parag. 50, citată de C. Bîrsan, op. cit., p. 346.
[13] CEDH, 3 decembrie 1997, nr. 2683/1995, XC v. Suisse, citată de C. Bîrsan, în op. cit., p. 347.
[14] CEDH, 3 iunie 2003, cit. de C. Bîrsan, în op. cit., p. 350.
[15] CEDH, 16 octombrie 2001, O`hara c. Royaume-Uni, citată de C. Bîrsan în op. cit., p. 350.
[16] C. Bîrsan, op. cit., p. 342.
[17] CEDH, 2 martie 1987, în C. Bîrsan, op. cit., p. 336.
[18] C. Bîrsan, op. cit., p. 336-337.
[19] Ibidem.
[20] Wemhoff c. Allemagne, 27 iunie 1968, Belov c. Russia, nepublicată, 3 iulie 2008, citate de C. Bîrsan, în op. cit., p. 321-322.
[21] CEDH, 21 martie 2006, Stasaitis c. Lituania, parag, 67; 2 martie 2006, Nakhmanorch c. Russia, parag. 70, nepublicate, citate de C. Bîrsan, op. cit., p. 289.
[22] N. Volonciu ș.a., op. cit., p. 1291.
[23] N. Volonciu ș.a., op. cit., p. 1291-1292.
[24] Ibidem.
[25] N. Volonciu ș.a., op. cit., p. 1292.
[26] Secția I civilă, decizia nr. 8591 din 6 decembrie 2011, Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 2011, Ed. C. H. Beck, București, p. 203.
[27] Publicată în Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul 2011, Ed. C. H. Beck, p. 219.
[28] Publicată în Monitorul Oficial al României.
[29] N. Volonciu ș.a., op. cit., p. 1291.
[30] C.E.D.O., cauza Vrencev contra Serbia, hotărârea din 23 septembrie 2008, citat de D. Bogdan, Arestarea preventivă şi detenţia în jurisprudenţa CEDO, Bucureşti, 2008, p. 249.


Prof. univ. dr. Lidia Barac
Universitatea Tibiscus din Timișoara


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.