« Flux noutăţi
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateCyberlawDrept comercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveDrepturile omuluiDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiMalpraxis medicalProtecţia animalelorProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Arbitraj
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti

Powered by POPOVICI NIŢU STOICA & ASOCIAŢII. Official partner: Curtea de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României
POPOVICI NITU STOICA & ASOCIATII
 

Cheltuielile arbitrale în arbitrajul instituționalizat din România
26.06.2015 | Adrian SEVERIN

JURIDICE - In Law We Trust Video juridice

1. Problema cheltuielilor arbitrale este foarte puțin tratată în literatura de specialitate, considerându-se, probabil, că ea nu ridică probleme teoretice și nu generează prea multe controverse referitoare la interpretarea textelor de lege.

Unul dintre puținele aspecte consemnate în doctrină pe marginea acestui subiect privește întrebarea dacă penalitățile de întârziere se pot acorda până la data incertă a executării hotărârii arbitrale, deci peste valoarea acțiunii arbitrale timbrate. De asemenea, cu titlu de teorie generală, literatura de specialitate subliniază cvasi-unanim că procedura arbitrală presupune cheltuieli mai mici decât cea judecătorească, acesta fiind unul dintre avantajele recurgerii la arbitraj[1], afirmație asupra căreia părțile litigante au adesea legitime îndoieli.

În realitate, nivelul taxei arbitrale, dar, mai ales, structura acesteia prezintă un interes deosebit atât pentru părți, cât și pentru organizatorul arbitrajului. În acest context, apar discuții cu caracter juridic, dar și psiho-economic.

Referitor la cele din urmă, trebuie reamintit că arbitrajul este o jurisdicție privată cu caracter alternativ la jurisdicția statală. Motivul pentru care statul a acceptat înlăturarea competenței instanțelor sale (instanțele judecătorești), prin actul de voință al părților la raporturi juridice de drept privat având ca obiect drepturi tranzacționabile, este unul politic. Un asemenea accept nu dovedește dezinteresul statului pentru respectivele raporturi, pe care le-ar considera de importanță minoră. Dimpotrivă, faptul că un stat precum România, urmând o practică legislativă universală, consacră arbitrajului o întreagă Carte (Cartea a IV-a) din Codul de procedură civilă indică împrejurarea că autorizarea organizării unor jurisdicții private în materie comercială răspunde interesului public.

Schimburile comerciale, investițiile, cooperarea economică, sfera afacerilor în general constituie dimensiuni ale economiei în care intensitatea și fluiditatea raporturilor juridice au un impact decisiv asupra creșterii economice și, pe cale de consecință, asupra stabilității sociale și politice. Cum finalitatea oricărui comerț este câștigul/profitul – finis mercatorum est lucrum – de creșterea căruia depinde creșterea economică și cum mărirea profitului este în funcție de mărirea vitezei de circulație a capitalului, iar aceasta din urmă reclamă stimularea asumării riscului bazat pe încredere ca bază a securității dinamice a circuitului comercial, apare că arbitrajul, ca procedură de soluționare a litigiilor, este menit tocmai să garanteze echilibrul dintre celeritate și încredere în raporturile dintre comercianți. Știind că, în cazul în care riscul unor litigii, asumat prin intrarea dezinvoltă în raporturi juridice, se va materializa, au la dispoziție o jurisdicție în care pot avea încredere (pentru că este mai specializată, mai suplă, mai echitabilă, mai discretă, mai greu de corupt, relativ mai rapidă și eventual mai ieftină), oamenii de afaceri vor fi stimulați să contracteze și astfel să pună în circulație cu rapiditate capitaluri producătoare de profit, de valoare adăugată. În sinteză, o jurisdicție arbitrală funcțională stimulează comerțul și astfel întărește economia.

Revenind la cheltuieli, chiar dacă uneori totalul cheltuielilor arbitrale depășește nivelul cheltuielilor presupuse de soluționarea litigiilor respective în sistemul judecătoresc, raportul cost-calitate trebuie să fie totdeauna – și acolo unde lucrurile funcționează bine de regulă este – în favoarea arbitrajului. Reglementarea legală a organizării arbitrajului ca jurisdicție alternativă are a ține seama de atari exigențe, impuse de însăși logica domeniului reglementat. Altminteri, arbitrajul își pierde atractivitatea, dar și credibilitatea, nemaiputându-și îndeplini rolul social.

Cu referire specială la arbitrajul instituționalizat, dimensiunea contractuală a arbitrajului, introducând în discuție principiul libertății contractuale, oferă părților litigante nu numai posibilitatea alegerii între jurisdicția privată și cea publică, dar și pe aceea a alegerii între diverse jurisdicții private al căror număr este practic nelimitat. Chiar dacă activitatea arbitrală are în ultimă instanță caracter jurisdicțional[2], iar aceasta înseamnă că „serviciile arbitrale” nu sunt de natură comercială, pluralismul instituțiilor arbitrale introduce în discuție realitatea concurenței între mai multele jurisdicții private între care cei interesați pot opta. În această opțiune, elementul cost nu este niciodată neglijabil.

Să adăugăm că, spre deosebire de instanțele judecătorești a căror finanțare este susținută și chiar garantată de bugetul statului, arbitrajul, fiind o jurisdicție privată, este aproape în întregime dependent de autofinanțare și deci de dimensiunile „clientelei”. În consecință, instituțiile arbitrale trebuie să își micșoreze costurile reflectate în taxa arbitrală în așa fel încât să stimuleze cât mai multe părți litigante în a le desemna drept competente prin convențiile arbitrale pe care le încheie. O bună gândire managerială preferă asigurarea unui număr mare de litigii aduse în competența unei instituții arbitrale date, la un nivel mai redus de taxare, decât implicarea acelei instituții în soluționarea unui număr mic de litigii cu taxe arbitrale ridicate.

2. În măsura în care legea a permis comercianților – persoane private – organizarea unor jurisdicții private adaptate intereselor lor specifice (recunoscute de puterea publică, întrucât răspund și unor interese publice), ea a îngăduit și disciplinat inclusiv instituționalizarea respectivelor jurisdicții. Așa s-a născut arbitrajul instituționalizat. Prin avantajele pe care le prezintă, instituționalizarea arbitrajului este la rândul său concepută în favoarea comercianților și prin aceasta în favoarea comerțului – in favorem negotii[3].

Aptitudinea de a organiza instituții arbitrale trebuie și ea recunoscută și ordonată prin lege. În mod firesc, primele îndreptățite, dar și capabile din punct de vedere practic să procedeze la organizarea de asemenea instituții sunt organizațiile profesionale ale oamenilor de afaceri, „sindicatele” comercianților, respectiv Camerele de comerț. Acestea sunt fondate și finanțate de către comercianți în scopul de a li se asigura în condiții de economicitate și profesionalism maxime un cadru optim pentru facilitarea comerțului lor. Alături de accesul la informații, înlesnirea de contacte, punerea la dispoziție de mijloace pentru reclamă, asigurarea unor posibilități de instruire, Camerele de comerț pun la dispoziția membrilor lor – care le-au creat și/sau care le finanțează prin cotizații – servicii jurisdicționale de tip arbitral pe baze necomerciale. Chiar dacă acei membri nu ar apela în mod direct niciodată la asemenea servicii, încă ei sunt interesați în organizarea lor corespunzătoare, întrucât simpla lor existență îmbunătățește calitatea mediului de afaceri.

Potrivit legii române, arbitrajul instituțional se poate constitui și funcționa fie pe lângă o organizație sau instituție internă sau internațională fie ca organizație neguvernamentală de interes public de sine stătătoare (art. 616 alin. 1 C. proc. civ.). În toate cazurile „activitatea arbitrajului instituționalizat nu are caracter economic și nu urmărește obținerea de profit” (art. 616 alin. 1 final).

În ceea ce privește ”organizațiile neguvernamentale de utilitate publică de sine stătătoare”, este limpede că acestea se autofinanțează, sursa fiind taxele arbitrale încasate de la părțile litigante. La acestea se pot adăuga ajutoarele de stat pe care legea le permite în cazul organizațiilor de interes public. Întrucât legea prevede că și aceste organizații sunt non-profit, rezultă că taxele trebuie să acopere exclusiv cheltuielile arbitrale (atât cele pe caz, cât și cele generale) nefiind admisibil ca din ele să fie finanțate și cheltuieli nelegate de activitatea specifică arbitrajului sau să se distribuie dividende[4].

Ce se întâmplă în celelalte cazuri prevăzute de art. 616 C. proc. civ., când instituția arbitrală nu se „auto-organizează” ca persoană juridică distinctă – mai exact nu se constituie la inițiativa unor persoane fizice sau de către persoane juridice cu care apoi nu mai are nicio legătură – ci este constituită, eventual ca structură fără personalitate juridică[5], de altcineva – organizație sau instituție cu care rămâne apoi în relații specifice? În acele cazuri, arbitrajul instituționalizat se constituie și funcționează ca jurisdicție arbitrală cu activitate permanentă pe lângă o organizație sau instituție internă sau internațională … în condițiile legii …”.

Precizarea că între arbitrajul instituţionalizat şi instituţia care l-a organizat există o legătură exprimată prin formula „pe lângă” nu poate fi interpretată literal decât în sensul în care „pe lângă” nu înseamnă „în subordinea”. Această interpretare este întărită de textul art. 616 alin. 2 C. proc. civ. care dispune că autonomia arbitrajului instituţionalizat în raport cu creatorul său este garantată[6].

Mențiunea „în condițiile legii” cere ca atât organizarea arbitrajului instituționalizat să se realizeze potrivit dispozițiilor legale, cât și ca organizatorul arbitrajului instituțional să fie abilitat de lege – implicit sau explicit – în acest sens. Astfel, Legea privind Camerele de Comerţ din România[7], prin art. 28 alin. 2 litera e, a inclus printre atribuţiile Camerei Naţionale şi pe aceea de a organiza „activitatea de soluţionare prin arbitraj a litigiilor comerciale şi civile, interne şi internaţionale, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă, de legile speciale în domeniu şi de convenţiile internaţionale la care România este parte”. În aplicarea acestui text de principiu, aceeaşi Lege mai prevede organizarea unei Curţi de Arbitraj Comercial Internaţional ca „instituţie permanentă de arbitraj”, funcţionând „pe lângă Camera Naţională”. Adoptarea Regulamentului de organizare şi funcţionare al acestei Curţi a fost dată în competenţa Colegiului de conducere al Camerei Naţionale, în timp ce adoptarea Regulilor de procedură arbitrală a fost dată în competenţa Colegiului Curţii de arbitraj. Ceea ce înseamnă că fondatorul instituției arbitrale creează doar cadrul organizatoric în interiorul căruia respectiva instituție are plenitudinea de atribuții în ceea ce privește administrarea activității vizând soluționarea litigiilor cu care este învestită, sub toate aspectele ei.

După cum s-a menționat mai sus, art. 616 alin. 1 teza ultimă C. proc. civ. precizează că „activitatea arbitrajului instituţionalizat nu are caracter economic şi nu urmăreşte obţinerea de profit”. Deşi referitor la arbitrajul instituţionalizat, textul acoperă toate formele de arbitraj, deci, inclusiv arbitrajul ad hoc. Din el se desprind o consecinţă generală și două consecințe subsecvente. Consecinţa generală este că taxele arbitrale sunt menite exclusiv a acoperi cheltuielile procedurii (inclusiv onorariile arbitrilor). Subconsecinţele sunt:
i. taxele arbitrale nu pot fi supuse niciunei forme de impozitare care se referă la activităţile economice aducătoare de profit (de tipul TVA);
ii. din taxele arbitrale nu pot fi prevalate venituri la bugetul unor alte instituţii (precum Camerele de Comerţ pe lângă care funcţionează Curţile arbitrajului instituţionalizat)[8].

3. Art. 616 alin. 2 C. proc. civ. prevede că „în reglementarea şi desfăşurarea activităţii jurisdicţionale, arbitrajul instituţionalizat este autonom în raport cu instituţia care l-a înfiinţat; aceasta va stabili măsurile necesare pentru garantarea autonomiei”.

Acest text nu exprimă ideologia legiuitorului, ci filosofia domeniului. De aceea este peren. Oamenii de afaceri sunt mai interesați de stabilitatea și predictibilitatea pieței decât de câștigarea unui proces cu prețul pierderii de parteneri sau clienți. De aceea autonomia instanței arbitrale, ca garanție a obiectivității și neutralității ei, este esențială. Așa se explică cum societățile comerciale cotizează pentru a asigura funcționarea unor Camere de Comerț de la care așteaptă să creeze instituții arbitrale, fără a aștepta intervenția acestora în procedurile arbitrale, deși sau poate tocmai pentru că ei înșiși ar putea fi parte în respectivele proceduri.

„Instituţia care înfiinţează arbitrajul instituţionalizat nu o poate face spre satisfacerea intereselor sale, ci în scopul promovării unor interese mai largi, întrucât ea însăşi a fost creată în interes public. Altminteri, nu ar exista nicio raţiune care să explice constituirea unei instituţii arbitrale permanente care nu aduce creatorului ei profituri directe şi, mai mult decât atât, naşte în sarcina sa îndatoriri de susţinere. Spre a lua un exemplu concret, Camera Naţională de Comerţ şi Industrie a României nu poate obţine venituri din taxele arbitrale, dar se poate vedea obligată să susţină prin serviciile sale activitatea Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional a României. Camera Naţională a fost, însă, înfiinţată spre a contribui la crearea unui mediu de afaceri favorabil în interesul membrilor săi şi a comerţului în general. În acest scop, spre a-şi îndeplini menirea, ea a organizat pe lângă sine, deci în afara structurilor sale funcţionale, o Curte de Arbitraj chemată să desfăşoare o activitate jurisdicţională autonomă în interesul părţilor litigante şi, prin aceasta, al comerţului în general. Numai funcţia publică a Camerei motivează şi explică crearea unei instituţii arbitrale având o altă funcţie publică”[9].

Spre a fi efectivă, autonomia arbitrajului instituţionalizat nu se limitează la faptul că arbitrii se găsesc în afara controlului celui care a organizat instituţia arbitrală. Întreaga activitate a arbitrajului instituţionalizat, în toate componentele şi structurile ei, între care legea nu face distincţie, trebuie să fie autonomă. Aceasta include autonomia financiară cu cele două componente ale sale: i. instituția arbitrală permanentă nu poate datora niciun fel de vărsământ din încasările sale – provenite exclusiv din taxele arbitrale – instituției pe lângă care funcționează; ii. instituția care a organizat entitatea arbitrală în cauză nu poate condiționa sprijinul material/financiar acordat acesteia de acceptarea intervenției sale – directe sau indirecte – în desfășurarea activității de arbitraj – atât sub aspect jurisdicțional, cât și administrativ.

În literatura de specialitate s-a arătat că „instituţiile arbitrale (Curţile de Arbitraj) trebuie să figureze în afara organigramei persoanei juridice care le-a înfiinţat, inclusiv prin aceasta excluzându-se orice relaţie de subordonare între ele. De asemenea, personalul tehnic pus la dispoziţia instituţiei arbitrale (secretariatul Curţii de Arbitraj), chiar dacă angajat formal de instituţia pe lângă care arbitrajul funcţionează – întrucât doar aceasta are personalitate juridică, trebuie selecţionat de către conducerea arbitrajului instituţionalizat, răspunde exclusiv în faţa ei şi nu poate fi licenţiat decât de ea. Controlul activităţii arbitrajului prin controlul personalului auxiliar formând secretariatul Curţii de Arbitraj, de către Camera de Comerţ care îl pune la dispoziţie, este incompatibil cu autonomia cerută de lege.

Tot astfel, serviciile funcţionale care deservesc instituţiile arbitrale (cum ar fi serviciile financiar-contabile, cele de relaţii publice etc.), în îndeplinirea operaţiunilor dedicate activităţii arbitrale, nu pot primi instrucţiuni de la conducerile Camerelor de Comerţ în organigrama cărora funcţionează. În acest sens, sumele de bani încasate de la părţile litigante cu titlu de taxă arbitrală nu aparţin Camerei de Comerţ, ci Curţii de Arbitraj care funcţionează pe lângă ea şi, de aceea, ele trebuie evidenţiate în conturi sau sub-conturi separate, iar de ele nu poate dispune în niciun fel conducerea Camerei. S-ar putea spune că sumele respective se găsesc în contabilitatea Camerei pe lângă care funcţionează arbitrajul instituţionalizat cu titlu de depozit, ele fiind datorate arbitrilor formând tribunalul arbitral în cazul dat şi instituţiei arbitrale sub egida căreia s-a format acel tribunal, în scopul acoperirii cheltuielilor administrative legate de arbitraj.

Atunci când o Cameră de Comerţ consideră că este necesară subvenţionarea activităţii instituţiei arbitrale funcţionând pe lângă ea, suma alocată trebuie constituită ca fond la dispoziţia conducerii Curţii de Arbitraj în cauză, iar nu cheltuită potrivit opţiunilor Camerei. Cel mai elocvent exemplu este cel referitor la eventuala indemnizare a membrilor conducerii instituţiei arbitrale. Asemenea indemnizaţii de conducere nu pot fi plătite în cadrul unui raport direct între fiecare membru al conducerii Curţii de Arbitraj şi Camera de Comerţ. O astfel de relaţie poate fi de natură să pună conducerea arbitrajului într-o legătură de dependenţă şi subordonare faţă de Cameră. Este adevărat că, faţă de volumul de muncă însemnat pe care conducerea arbitrajului instituţionlizat trebuie să îl desfăşoare, îndeplinirea acestei misiuni pro bono nu pare realistă. Compensarea sa financiară trebuie facilitată, după caz, prin punerea unui buget la dispoziţia Curţii de Arbitraj de care aceasta să dispună, iar nu prin forme de plată care să sugereze o anumită dependenţă a Curţii faţă de Cameră”[10].

În practică, apare frecvent situația în care instituțiile pe lângă care funcționează arbitrajul instituționalizat pun la dispoziția acestuia spațiul necesar desfășurării activității arbitrale, solicitând în schimb plata unei chirii. Cuantumul chiriei este stabilit discreționar, el ascunzând de fapt dorința instituției organizatoare de a-și însuși o parte din încasările arbitrajului, adică o parte din taxele arbitrale. Aceasta reprezintă o fraudare a legii, precum și o violare a principiilor care stau la baza ei.

Codul de procedură civilă dispune cu claritate care este structura și destinația taxei arbitrale. Astfel, art. 620 prevede că „în cazul arbitrajului organizat de o instituţie permanentă, taxele pentru organizarea arbitrajului, onorariile arbitrilor, precum şi celelalte cheltuieli arbitrale se stabilesc şi se plătesc conform regulamentului acelei instituţii”. Ce înțelege legiuitorul prin „celelalte cheltuieli arbitrale” se poate stabili prin referire la dreptul comun în materie ale cărui dispoziții se găsesc în Capitolul III – Cheltuielile arbitrale, din Cartea a IV-a a Codului de proc. civ., art. 595, potrivit căruia cheltuielile arbitrale acoperă, în afara cheltuielilor pentru organizarea și desfășurarea arbitrajului și de onorariile arbitrilor, „cheltuielile de administrare a probelor, cheltuielile de deplasare a părților, arbitrilor, experților, martorilor …”. Acestea, așadar, și numai acestea sunt cheltuielile pe care părțile litigante se așteaptă și înțeleg să le suporte. Ele se distribuie între părți potrivit înțelegerii lor, iar în lipsa acesteia, de către „partea care a pierdut litigiul, integral, dacă cererea de arbitrare este admisă în totalitate, sau proporțional cu ceea ce s-a acordat, dacă cererea este admisă în parte.” (art. 595 alin. 2 C. proc. civ.)

În măsura în care în aceste cheltuieli s-ar dori includerea unor sume reprezentând chiria pentru punerea la dispoziție a spațiului de lucru de către o Cameră de Comerț ca instituție pe lângă care funcționează arbitrajul, aceasta ar însemna obținerea de către respectiva instituție a unor foloase necuvenite. Necuvenite, pe de o parte, pentru că organizarea arbitrajului, care implică și asigurarea spațiului de lucru, face parte din îndatoririle asumate de Cameră în schimbul cotizațiilor plătite de membri. Or, obligația asumată de Camera de Comerț în raporturile cu membrii săi nu poate da naștere la obligații pentru Curtea de arbitraj în relația cu Camera de Comerț.

Pe de altă parte, dreptul de a uza de spațiul necesar activității sale a fost transferat instituției arbitrale odată cu înființarea sa, fără acest drept și altele similare aceasta neputându-și desfășura activitatea. Lucrul este cu atât mai evident atunci când instituția arbitrală nu are personalitate juridică (așa cum, potrivit legii, este cazul Curții de Arbitraj Comercial Internațional a României) și deci nu are cum încheia contracte de locație cu instituția pe lângă care funcționează în mod autonom. În acest caz, Camera de Comerț absoarbe personalitatea juridică a Curții de arbitraj și prin urmare nu are cum contracta cu sine însăși; în timp ce obligația de a garanta autonomia – inclusiv financiară – a Curții interzice prelevarea de fonduri din încasările acesteia menite a acoperi exclusiv costul arbitrajului. Problema acoperirii costurilor chiriei din încasările instituției arbitrale se poate pune numai atunci când curtea de arbitraj funcționează în alte spații decât acelea de care dispune instituția pe lângă care este organizat arbitrajul instituționalizat[11].

4. Codul de procedură civilă român a făcut un pas înainte pe linia autonomiei arbitrajului instituționalizat în raport cu legislația existentă la momentul adoptării sale. Abordarea sa este diferită faţă de cea din Legea privind Camerele de Comerţ din România care, la art. 30 alin. 1, prevede că „normele privind taxele arbitrale şi onorariile arbitrilor se aprobă de Colegiul de conducere al Camerei Naţionale, la propunerea Colegiului Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional”.

O anumită dificultate în interpretarea şi corelarea acestor texte poate rezulta din modul în care cele două legi antecitate folosesc termenul de „regulament”. Legea nr. 335/2007 face o distincţie clară între: i. Regulamentul de organizare şi funcţionare al Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional – care se adoptă de către Colegiul Camerei de Comerţ (art. 29 alin. 3) şi conţine norme stabilind modul de constituire a Curţii, structura organizatorică a acesteia şi relaţiile sale cu Camera; ii. Regulile de procedură ale Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional care se propun de către Preşedintele Curţii şi se adoptă de Colegiul acesteia (art. 29 alin. 5), ele constituind „codul de procedură arbitrală” specific respectivei Curţi; iii. Normele privind taxele arbitrale care se propun de către Colegiul Curţii şi se aprobă de Colegiul Camerei (art. 30 alin. 1). Aşadar, Regulamentul este în totalitate de competenţa Camerei de Comerţ pe lângă care funcţionează Curtea de Arbitraj şi nu se referă la procedura arbitrală, având o natură administrativă; Regulile de procedură sunt exclusiv de competenţa Curţii de Arbitraj; Normele privind taxele arbitrale, care includ şi onorariile arbitrilor sunt în responsabilitatea comună a Curţii şi a Camerei, cea dintâi având dreptul exclusiv de a propune, iar cea de-a doua pe cel exclusiv de a decide.

Noul Cod de procedură civilă, după ce în art. 616 alin. 2 prevede că „în reglementarea (s.n.) şi desfăşurarea activităţii jurisdicţionale, arbitrajul instituţionalizat este autonom în raport cu instituţia care l-a înfiinţat”, în alte articole foloseşte atât termenul „regulament”, cât şi sintagma „reguli de procedură” ca fiind interşanjabile. Art. 619 alin. 1 prevede că „regulile de procedură ale arbitrajului instituţionalizat (s.n.) se adoptă de către conducerea acestuia potrivit normelor sale de funcţionare stabilite prin actul de înfiinţare” iar art. 620, antecitat, vorbeşte despre „regulamentul acelei instituţii” (adică al arbitrajului instituţionalizat) cu referire la sediul materiei taxelor arbitrale. „Sintetizând, reţinem că, potrivit noului Cod de procedură civilă: i. reglementarea activităţii jurisdicţionale (art. 607) şi, deci, adoptarea regulilor de procedură ale arbitrajului instituţionalizat constituie dreptul suveran al acestuia (art.610); ii. suma regulilor de procedură arbitrală constituie regulamentul arbitrajului instituţionalizat (art. 608 şi 610); iii. taxele arbitrale trebuie incluse şi ele în regulamentul arbitrajului instituţionalizat (recomandabil, după părerea noastră, ca o anexa a acestuia) la care părţile fac referire prin convenţia arbitrală (art. 611); iv. regulile de procedură, adică regulamentul procedurii arbitrale (jurisdicţiei), se adoptă de către conducerea arbitrajului instituţionalizat conform cu modalitatea de funcţionare stabilită prin actul său de înfiinţare. Apare astfel clar că, ceea ce Legea nr. 335/2007 numeşte „regulament”, noul Cod de procedură civilă numeşte „act de înfiinţare” (act care trebuie să preexiste instituţiei arbitrale şi, de aceea, nu poate fi decât apanajul creatorilor/organizatorilor acesteia); ceea ce Legea nr. 335/2007 numeşte „reguli de procedură”, noul Cod de procedură civilă numeşte deopotrivă „regulament” sau „reguli de procedură” (de fapt, Legea nr. 335/2007 vorbeşte despre „regulament de organizare şi funcţionare” a arbitrajului, în timp ce Codul de procedură vorbeşte de „regulamentul arbitrajului instituţionalizat” la care face trimitere convenţia arbitrală, în condiţiile în care cea din urmă nu se poate referi decât la reguli de procedură arbitrală, iar nu la dispoziţiile guvernând relaţia dintre instituţia arbitrală şi cel care a organizat-o); atât Legea nr. 335/2007, cât şi Codul de procedură civilă numesc prevederile referitoare la taxele arbitrale „norme”. Concluzia este că, potrivit noului Cod de procedură civilă, puterile conducerii arbitrajului instituţionalizat sunt considerabil mărite dând o expresie mai consistentă autonomiei acestuia. Astfel, stabilirea taxelor arbitrale, ceea ce implică şi definirea raportului între onorariile arbitrale şi cheltuielile administrative, ca şi modalitatea de calcul a taxelor intră în competenţa absolută a celor ce practică arbitrajul, ieşind de sub controlul celor care organizează instituţia”[12].

„Se pune întrebarea care sunt dispoziţiile legale care se vor aplica în condiţiile deosebirilor între Legea nr. 335/2007 şi noul Cod de procedură civilă? După ce vom observa că toate reglementările legale avute în vedere au aceeaşi natură, respectiv nu ţin de procedura arbitrală, ci de ordinea instituţională (administrativă) a activităţii arbitrale, fiind ca atare de imediată aplicare, vom putea menţiona că un posibil răspuns ar fi acela că Legea nr. 335/2007, fiind o lege specială, are puterea de a deroga de la legea generală care este noul Cod de procedură civilă. În acest sens, par a conduce şi prevederile art. 2 alin. (2) din noul Cod de procedură civilă care stipulează că „dispoziţiile prezentului cod se aplică şi în materiile reglementate de alte legi, în măsura în care acestea nu cuprind dispoziţii contrare”. Nu este mai puţin adevărat, însă, că noul Cod de procedură civilă introduce pentru prima dată în legislaţia română un set de norme vizând reglementarea arbitrajului instituţionalizat pe criterii unitare. Din această intenţie vădită, precum şi din succesiunea în timp a celor două acte normative, s-ar putea trage concluzia că toate normele referitoare la arbitrajul instituţionalizat adoptate în baza Legii nr. 335/2007, contrare noului Cod de procedură civilă trebuie aliniate la dispoziţiile acestuia. Asta, cu atât mai mult cu cât, în speţă, nu avem de a face cu norme procedurale, ci cu norme de drept administrativ inserate în legea procesuală civilă şi, mai ales, cu cât reglementările în discuţie vin să clarifice înţelesul principiului „autonomiei jurisdicţiei arbitrale” care, la fel cu principiul „independenţei justiţiei”, aparţine ordinii publice. La aceste argumente mai poate fi adăugat şi acela de maximă relevanţă potrivit căruia chiar art. 28 alin. 2 al Legii nr. 335/2007 îngăduie Camerei de Comerţ a României să organizeze activităţi arbitrale exclusiv în limitele prevăzute de Codul de procedură civilă. Prin urmare, întrucât legea specială însăşi retrimite la legea generală atunci când este vorba despre arbitrajul instituţionalizat, rezultă că modificarea legii generale impune şi alinierea actelor normative secundare săvârşite în baza legii speciale la noile reglementări de drept comun”[13].

Oricum, chiar şi în actuala legislaţie referitoare la Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional a României se prevede, dincolo de faptul că aprobarea de către Camera de Comerţ a taxelor arbitrale poate avea loc numai pe baza propunerii Colegiului Curţii de arbitraj, că „taxele arbitrale sunt destinate acoperirii cheltuielilor legate de activitatea de soluţionare a litigiilor, plăţii onorariilor arbitrilor şi documentării acestora, cheltuielilor de secretariat şi altor cheltuieli necesare funcţionării Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional” (art. 30 alin. 2 din Legea nr. 335/2007). Aşadar, separaţia financiar-bugetară dintre Cameră şi Curte sunt deja statuate ca obligatorii.

5. În practica arbitrajului instituționalizat, taxele la plata cărora sunt obligate părțile încă de la înaintarea acțiunii se împart în „taxă administrativă” și „onorariile arbitrilor”. Acestora li se poate adăuga și o „taxă de înregistrare” a acțiunii.

Potrivit Normelor Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, art. 1, taxele amintite sunt percepute „pentru remunerarea serviciilor arbitrale prestate”. De aici rezultă că: i. taxele arbitrale acoperă exclusiv serviciile arbitrale; ii. pentru prestarea serviciilor arbitrale nu se pot percepe sume suplimentare față de taxele arbitrale; iii. acoperirea unor cheltuieli neprevăzute cerute de efectuarea unor operațiuni conexe utile procesului dar care exced activitatea arbitrală stricto sensu – deplasarea martorilor, efectuarea de expertize, traduceri de documente etc. (Norme art. 4) – se realizează pe bază de documente justificative la nivelul costurilor efective.

„Taxa de înregistrare”, acolo unde se practică[14], reprezintă un avans nerambursabil care, pe de o parte, vizează acoperirea cheltuielilor efectuate pentru declanșarea procedurii, iar pe de altă parte, descurajează atitudinile neserioase în promovarea unor acțiuni ori acțiunile cu caracter tactic.

„Taxa administrativă”, așa după cum îi spune numele, este stabilită în scopul acoperirii cheltuielilor generale ale instanței arbitrale – atât cele care permit funcționarea arbitrajului cu caracter permanent, cât și cele care asigură asistența logistică și tehnică în cauza dată. Această taxă se calculează în funcție de valoarea litigiului fără a putea fi însă sub un anumit nivel minim. La fel se calculează și „onorariile arbitrilor”.

În mod normal, onorariile arbitrilor ar trebui să fie mai mari decât taxa administrativă. Ceea ce interesează în primă și ultimă instanță părțile litigante este prestația arbitrilor. Pe cale de consecință, ele doresc ca partea principală a cheltuielilor arbitrale să remunereze munca acestora, stimulându-i la o prestație de o calitate cât mai ridicată. Faptul că „taxa administrativă” și „onorariile arbitrilor” se evidențiază separat în cadrul volumului total al „taxei arbitrale” reprezintă un element de transparență care oferă confort părților. În ciuda acestui fapt, modul de calcul al „taxei administrative” rămâne în mare măsură obscur, așa încât el poate crea mereu suspiciunea inconfortabilă că ascunde ori venituri nejustificate care depășesc costul real al arbitrajului ori cheltuieli neeconomicoase, adesea voluptorii, rezultate dintr-un management deficitar.

În cazul Curții de Arbitraj Comercial Internațional a României șochează faptul că taxele administrative sunt cu mult mai mari decât onorariile arbitrilor. Aceasta sugerează împrejurarea că din aceste taxe, încasate efectiv de Camera de Comerț și Industrie a României, pe lângă care Curtea de Arbitraj amintită funcționează, încasatorul reține sume necesare pentru acoperirea unor cheltuieli proprii, fără legătură cu arbitrajul. Un fapt inadmisibil în teoria, dar mai ales în dreptul și practica arbitrajului comercial internațional.

În anumite cazuri, în care procesul arbitral declanșat nu ajunge până la capăt, respectiv nu se finalizează cu o hotărâre arbitrală asupra fondului ori aceasta este anulată pe motiv că instanța arbitrală nu a fost competentă, o parte a taxei arbitrale se restituie[15]. Atunci când reclamantul își reduce pretențiile înainte sau cel târziu la prima zi de înfățișare, taxa arbitrală se recalculează în funcție de noul cuantum al acestora[16]. Atari dispoziții tind la stabilirea unei relații cât mai corecte între prestația efectivă a arbitrilor, interesele legitime ale părților și costul arbitrajului.

În dreptul comun – respectiv în dispozițiile referitoare la arbitrajul ad hoc – din aceleași motive se prevede că „Tribunalul arbitral poate evalua în mod provizoriu cuantumul onorariilor arbitrilor…” (art. 596 alin. 1 C. proc. civ.). Părțile pot cere examinarea temeiniciei măsurilor dispuse de tribunalul arbitral inclusiv, se înțelege, sub aspectul costurilor implicate de acestea, iar tribunalul „va stabili prin încheiere executorie și care nu este supusă nici unei căi de atac cuantumul onorariilor arbitrilor și al celorlalte cheltuieli arbitrale, precum și modalitățile de consemnare, de avansare sau de plată” a sumelor datorate de părți (art. 598 C. proc. civ.). „Orice diferență în plus sau în minus de cheltuieli arbitrale se regularizează cel mai târziu prin hotărârea arbitrală și se plătește până la comunicarea hotărârii către părți.” (art. 600 C. proc. civ.) Prin asemenea dispoziții se ajunge la un nivel de cheltuieli cât mai apropiat de valoarea reală a prestației arbitrale, valoare care nu depinde atât de nivelul pretențiilor în expresie monetară, cât de complexitatea juridică a cazului; căci arbitrii nu muncesc mai mult dacă valoarea litigiului este mai mare, ci dacă problemele juridice supuse judecății lor sunt mai complicate.

Reglementările amintite nu sunt caracteristice exclusiv arbitrajului ad hoc. Ele se regăsesc și în regulile de procedură care guvernează activitatea tribunalelor constituite sub egida arbitrajului instituționalizat. Astfel, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera Internațională de Comerț de la Paris lasă în grija membrilor săi întruniți în ședință de colegiu să stabilească onorariul final al arbitrilor implicați în soluționarea unui anumit caz, pornind de la aprecierile acestora cu privire la volumul și complexitatea muncii depuse. Taxele, calculate inițial pe baza valorii litigiului sunt, deci, doar provizorii, părțile putând fi la sfârșitul procedurii în situația de a mai trebui să plătească o diferență sau de a primi înapoi o parte din sumele avansate. Într-un fel asemănător procedează și Institutul de Arbitraj al Olandei care stabilește la înregistrarea acțiunii o taxă de arbitraj provizoire pentru ca onorariile arbitrilor să fie definitivate la sfârșitul procesului pe baza unui raport de activitate al arbitrilor în care fiecare menționează detaliat și motivat timpul consumat efectiv pentru soluționarea speței. Asemenea formule au fost practicate timp de câțiva ani (2007-2013) și de Curtea de Arbitraj Internațional a României; după care s-a revenit la sistemul taxelor fixe legate exclusiv de valoarea litigiului.

Atât reglementarea de drept comun românească, al cărei spirit trebuie păstrat și în cazul special al arbitrajului instituționalizat, cât și practica arbitrajului instituționalizat din alte țări indică faptul că taxele arbitrale trebuie dimensionate cât mai aproape de valoarea muncii efectiv prestate pentru arbitrarea fiecărei spețe concrete, locul central ocupându-l onorariile arbitrilor. Cheltuielile generale, mai ales când nu sunt legate direct de caz, trebuie reduse la maxim.

Asemenea reguli și practici nu sunt rodul arbitrariului, ci consecința logicii interne a activității arbitrale care, așa după cum am mai spus-o, se desfășoară într-un mediu concurențial. Arbitrajul comercial românesc nu se poate sustrage acestei logici, ascunzându-se în spatele normelor de drept pozitiv cu care se dotează. În măsura în care respectivele norme nu țin seama de exigențele obiective ale materiei reglementate, faptele se vor revolta împotriva lor. La nivel micro, o asemenea revoltă va omorî arbitrajul instituțional românesc, lipsindu-l pur și simplu de convențiile arbitrale care să îi confere competența necesară soluționării litigiilor comerciale concrete. La nivel macro, prin anihilarea relevanței arbitrajului instituțional românesc va fi redusă atractivitatea mediului de afaceri din România cu efecte negative certe pentru dinamica economiei naționale.

Sunt tot atâtea motive pentru ca reglementările și practicile privind cheltuielile arbitrale în arbitrajul instituționalizat din România să fie revăzute și după caz, reinterpretate, modificate, modernizate sau clarificate.


[1] Vezi în acest sens A. Severin, Elemente fundamentale de drept al comerţului internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pp. 370-371
[2] Cu privire la natura arbitrajului, a se vedea V. Babiuc, Dreptul comerţului internaţional, Edituta Atlas Lex, Bucureşti, 1994, pp. 173-174, A. Severin, Elemente fundamentale de drept al comerţului internaţional, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pp. 379-381, V. Roş, Arbitrajul comercial internaţional, Editura Monitorul Oficial, Bucureşti, 2000, pp. 77-82, I. Deleanu, în I. Deleanu, S. Deleanu, Arbitrajul intern şi internaţional, Editura Rosetti, Bucureşti, 2005, pp. 11-15, Titus Prescure, Radu Crişan, Arbitrajul comercial – modalitate alternativă de soluţionare a litigiilor patrimoniale, Editura Univesrul Juridic, Bucureşti, 2010, pp. 48-52. În literatura franceză, se face vorbire despre sursa contractuală a misiunii jurisdicţionale a arbitrului. A se vedea Charles Jarroson, La notion d’arbitrage, Libraririe Générale de droit et de jurisprudence, Paris, 1987, pp. 101-110.
[3] Pentru avantajele arbitrajului instituționalizat în comparație cu arbitrajul ad hoc vezi V. Babiuc, op.cit., pp. 170 și urm, V. Roș, op. cit., pp. 70-73, Titus Prescure, Radu Crişan, op. cit., pp. 40-42, A. Severin, op. cit., pp. 377-378.
[4] Prin dispozițiile art. 616 alin. 1, actualul Cod de procedură civilă a urmărit să permită organizarea unor instituții arbitrale ca persoane juridice distincte fără legătură cu vreo altă structură preexistentă de tipul camerelor de comerț. Raportat la formulele binare clasice ”cameră de comerț – curte de arbitraj”, aceasta este o inovație în favoarea arbitrajului, deși motivarea unor persoane din afara mediilor de afaceri sindicalizate de a fonda asemenea organizații non-profit este mai greu de identificat. Oricum, cu siguranță, în scopul de a nu îngădui proliferarea unor instituții arbitrale de calitate slabă și prin aceasta compromiterea ideii arbitrajului, legea restrânge dreptul desfășurării de activități arbitrale de către organizații neguvernamentale de sine stătătoare la sfera organizațiilor recunoscute prin lege ca fiind de utilitate publică. Prin aceasta, legiuitorul a statuat că activitatea arbitrală este una de utilitate publică și totodată a impus standarde speciale organizațiilor de sine stătătoare care o desfășoară – standarde pe care legea le cere atinse în vederea conferirii statutului de organizație de utilitate publică. Opinăm că, spre deosebire de dreptul comun al organizațiilor neguvernamentale de utilitate publică potrivit căruia statutul respectiv este conferit unor entități deja existente care prin activitatea lor au dovedit atingerea standardelor legale, în cazul arbitrajului instituționalizat standardele respective trebuie atinse chiar din momentul înființării instituției arbitrale în cauză căci este de neconceput ca activitatea arbitrală, fiind în sine de interes public, să înceapă a se desfășura fără respectarea lor. Pe cale de consecință condițiile de vechime în activitate prevăzute de legea generală spre a se obține statutul de utilitate publică nu se mai aplică în acest caz.
[5] Potrivit Legii nr. 335/2007 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 836 din 6 decembrie 2007, privind Camerele de Comerţ din România, arbitrajul funcţionând pe lângă Camera Naţională nu are personalitate juridică. Întrucât Codul de proc. civ. nu face nicio precizare cu privire la persoanlitatea juridică a instituțiilor arbitrale constituite pe lângă alte instituţii ori organizaţii interne sau internaţionale, se poate deduce că acestea pot fi persoane juridice sau nu. În ambele cazuri, însă, ele rămân să funcţioneze pe lângă organizaţia care le-a creat având totdeauna statut de autonomie. Asupra acestui aspect vezi și A. Severin, Consideraţii asupra reglementării arbitrajului în noul Cod de procedură civilă – cu specială privire la arbitrajul instituţionalizat, Dreptul nr. 1/2011, pct. 8.
[6] Vezi A. Severin, op. cit., Dreptul nr. 1/2011, pct. 8 și 9.
[7] Legea nr. 335/2007 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 836 din 6 decembrie 2007.
[8] A. Severin, op. cit., Dreptul nr. 1/2011, pct. 2.
[9] Vezi A. Severin, op. cit., Dreptul nr. 1/2011, pct. 9.
[10] Ibidem.
[11] Autonomia arbitrajului instituționalizat acoperă, evident, și alte aspecte decât cele financiare, unul dintre cele mai importante ținând de numirea conducerii (colegiului) Curţii de Arbitraj de către conducerea Camerei de Comerţ pe lângă care funcţionează. În acest context, garantarea autonomiei se realizează prin inamovibilitatea arbitrilor din compunerea conducerii instituţiei arbitrale pe o perioadă clar stabilită de valabilitate a mandatului său. Pentru identitate de raţiune, chiar dacă lista arbitrilor pe care arbitrajul instituţionalizat o poate întocmi are doar caracter de recomandare, socotim că personalităţile incluse pe respectiva listă nu pot fi înlocuite decât la expirarea unei durate de timp rezonabile stabilite ca durată de valabilitate a acesteia. Vezi Ibidem.
[12] Ibidem.
[13] Ibidem.
[14] Vezi Normele Curții de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, art. 1 alin. (1).
[15] Vezi Norme…, art. 5 alin. (1), (2) și (3).
[16] Norme…, art. 5 alin. (4).


Prof. univ. dr. Adrian Severin

Cuvinte cheie: , , , , , , , ,
Secţiuni: Arbitraj, Procedură civilă, Studii | Toate secţiunile
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

Lex Discipulo Laus Încurajăm utilizarea RNPM - Registrul Naţional de Publicitate Mobiliară Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi
Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET
JURIDICE utilizează SmartBill

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


.
PLATINUM Signature      

PLATINUM  ACADEMIC

GOLD                        

VIDEO   STANDARD