Hotărârile Secțiilor CSM, acte administrative cu caracter normativ

De multe ori mi s-a reproșat că mi-ar cam lipsi acel zăgaz menit a vămui cugetările exprimate și îmi recunosc acest păcat de a rostogoli cam toate care-mi trec prin căpușă, pe gușă și cam tot de-atâtea ori provoc și resentimente.
Așa că, resemnat, cu o oarecare sfiiciune și fără însă a urmări să lezez ceva ori pe cineva, îndrăznesc să aștern prin rândurile ce vor urma unele aprecieri referitoare la noțiunile de ”jurisprudență”, ”practică judiciară/judecătorească” și ”interpretarea și aplicarea unitară a legii”, dar și la unele aprecieri vădit critice față de unele tendințe neadecvate ce se manifestă întru atingerea unor deziderate nobile.

– despre jurisprudență.

Observ, pe fondul politicilor de ”înzestrare” (că tot suntem în câmp tactic guvernați de un militar în cel mai înalt grad) a sistemului judiciar, determinate de apartenența la spațiul comunitar european și pentru înlăturarea unor manifeste tare ale acestuia, un interes deosebit la conturarea unei practici judecătorești unitare, părându-mi-se că în susținerea unui astfel de deziderat nu s-a procedat cum s-ar fi cuvenit în diseminarea unor concepte precum ”jurisprudență”, ”practică judecătorească” ori ”interpretarea și aplicarea unitară a legii”.
O astfel de neglijență a condus în prezent, în umila mea percepție, la o adevărată marotă ce nu surprinde eficient și în esență tara a cărei extincție declarativ se urmărește, ba dimpotrivă, tinde a genera grave ingerințe în privința unor alte garanții consacrate pentru înfăptuirea unui act de justiție la standarde neîndoielnice.

În opinia mea, cel mai important concept ar fi cel de ”jurisprudență” sub care ar sta acele raționamente juridice aplicate consecvent și quasi-unanim întru dezlegarea unor anumite situații de fapt deferite instanțelor de judecată, apte a contura aspectele nerostite ale unor principii și norme juridice de esența lor substanțiale.

Pentru a ne întâlni cu ”jurisprudența” socotesc că ar trebui să observăm mai întâi situația ori, cel puțin, reperele factuale determinante pentru identificarea unui anumit raport juridic material din care se decelează chestiunea juridică esențială de drept material în diferend adusă dinaintea judecătorului, principiile și normele de drept material sub care stă respectiva chestiune juridică de drept material, constatarea că acestea nu oferă o dezlegare deplină și fără îndoială chestiunii de drept în dificultate, chemând cu necesitate la enunțarea de către judecător a unui raționament juridic suplinitor pentru a o dezlega și care, ulterior, să fie apt a fi utilizat cu ocazia ivirii aceleiași chestiuni juridice, voluntar ori prin efectul legii, în ambele forme putând fi însoțite în mod fericit de o contribuție consistentă și valoroasă a doctrinei dezvoltate în raport cu respectiva chestiune juridică.

În sensul enunțat anterior, ”jurisprudența” ar constitui contribuția judecătorului (cuprinzând și sugestiile doctrinare pe care în mod mai mult decât obișnuit acesta le-ar cunoaște ori ar trebui să le cunoască și care ar fi compatibile cu raționamentul juridic propriu dezvoltat) la opera legiuitorului, știut fiind că acesta din urmă își îndeplinește sarcina constituțională ținând seama de ipoteze abstracte ce s-ar putea ivi, în timp ce judecătorul aplică instrumentele create de legiuitor – edictul/regula acestuia – la situații de fapt care s-ar putea să nu se plieze suficient pe ipotezele avute în vedere de făuritorul lor.

Ulterior, legiuitorul are posibilitatea de a consfinți raționamentul judecătorului care, fiind într-atât de convingător încât a fost utilizat în timp și cu prilejul altor diferende ivite sub auspicii relevante asemănătoare, a fost apt a consolida o ”jurisprudență”, îmbunătățind edictul cu concluzia raționamentul respectiv.

În acest fel, cu satisfacție, am observat că a procedat legiuitorul atunci când a reglementat noua ordine de drept civil (dar și noua legiferare în materia insolvenței profesioniștilor), însușindu-și întru-totul raționamentul juridic utilizat constant și timp îndelungat de instanțele de judecată cu privire la unele chestiuni de drept material, ori, acolo unde s-au perpetuat în timp două sau mai multe raționamente juridice cu forță argumentativă apropiată, optând pentru una dintre ele, determinând în acest fel de la sine, într-o manieră firească, o aplicare și interpretare unitară a noului edict pentru viitor.

De acest ultim exemplu mă folosesc pentru a-mi expune părerea asupra conceptului de practică judecătorească.

– despre practica judecătorească

Orice situație de fapt dedusă judecătorului va primi invariabil – altfel căzând în păcatul denegării de dreptate exclus cu desăvârșire a fi avut în vedere sub auspiciile dispozițiunilor art.5 alin.2 C.pr.civ.(2010), în trecut sub auspiciile dispozițiunilor art.3 C.civ.(1984) – o dezlegare ce va avea în vedere aplicarea edictului rezervat de legiuitor potrivit cu situația respectivă.
Cum am și anticipat anterior, se pot întâlni anumite situații de fapt care să nu se transpună suficient pe reperele abstracte avute în vedere de legiuitor la enunțarea edictului menit a le dezlega.
Pentru o astfel de situație, prin dispozițiunile art.22 alin.7 C.pr.civ.(2010), legiuitorul îl îndrumă pe judecător să utilizeze instrumente judiciare suplimentare, respectiv: ”principiile generale ale dreptului…cerințele echității și …buna credință”, conducând în acest fel la un raționament juridic suplinitor, în sensul de a complini acele lipsuri generate de neanticiparea, cu prilejul enunțării edictului, a acelor aspecte care au condus la generarea noii chestiuni juridice.
Cu ușurință se poate observa că generozitatea acestor instrumente suplinitoare ar putea conduce la raționamente juridice diferite (chiar susținute și doctrinar într-un mod divergent), îndeosebi sub aspectul concluziilor lor, cazul cel mai fericit fiind cel în care, quasi-unanim s-ar ajunge la o construcție juridică care să conducă la concluzii într-atât de apropiate, încât elementele disidente ale acestora să fie eliminate pe calea rațiunii și a timpului, conducând la jurisprudență.

– despre interpretarea și aplicarea unitară a legii

Pentru cazurile ”nefericite”, din nefericire și cele mai probabile, Legea fundamentală a pus pe umerii titularului puterii judecătorești – Înalta Curte de Casație și Justiție – sarcina împovărătoare de a decela acel raționament juridic suplinitor al judecătorului cel mai potrivit, așa cum o arată limpede dispozițiunile art.126 alin.3 din Constituția României, pentru aceasta punând la îndemână două instrumente specifice, respectiv: unul disuasiv – recursul în interesul legii și altul preventiv(profilactic)/persuasiv – pronunțarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, atât în materie penală, cât și civilă – mă mărginesc, datorită propriilor mărginiri, la a evoca doar dispozițiunile art.514-518, respectiv ale art.519-521 C.pr.civ.(2010), ingratitudinea și indolența ascunzându-mi edictele de natură penală.

Aceste instrumente sunt în prezent reglementate într-un mod, în opinia mea, într-atât de sofisticat și relativ rigid, încât nu răspunde într-o manieră optimă și previzibilă nevoii pentru care au fost create, mai cu seamă dacă privim prin prisma noilor ordini, atât în materie civilă (substanțial și formal), cât și penală (substanțial și formal), simultan cu reconfigurarea unor domenii cu destulă relevanță și impact (insolvența, raporturile de muncă, cele silvice, administrative/achiziții publice, etc), implementate fără o prealabilă asigurare a logisticii și care au pus o presiune aproape insuportabilă nu doar asupra instanțelor judecătorești, dar și a principalilor colaboratori ai acestora – procurorii și avocații/consilierii juridici, a celorlalți practicieni (practicieni în insolvență, executori judecătorești, etc.), dar mai ales asupra beneficiarului, adică justițiabilului, suficientă a conduce la enunțarea unor raționamente juridice din ce în ce mai diverse, unele poate chiar hilare.

Legiuitorul însuși se pare că își simte un anumit ”status quo” cutumiar într-atât de amențințat de noua ”revoluție judiciară”, încât pare să regrete ”hărnicia” de care a dat dovadă, îmboldit de partenerii din comunitatea europeană la care a aderat, mai cu seamă în materie penală.

Toate acestea, presiunea pusă asupra întregului sistem judiciar – nepregătit suficient în prealabil – de implementarea operelor legislative consistente enumerativ enunțate în cele ce preced, au condus și la unele reacții de respingere, unele instanțe de judecată ascunzându-se în spatele unor noi forme judiciare pentru a justifica refuzul de a da dezlegare situațiilor deduse judecății lor într-un astfel de climat judiciar încărcat.

Or, pentru nerespectarea formelor procedurale, doar un singur instrument judiciar din cele două puse la îndemâna ICCJ ar putea fi util, cel al recursului în interesul legii, una din condițiile de admisibilitate pentru utilizarea celui profilactic – al dezlegării unor chestiuni de drept – fiind rezervat de legiuitor exclusiv unor chestiuni de drept material, iar acest unic instrument poate fi activat de titulari calificați: colegiul de conducere al ICCJ ori al curților de apel, procurorul general al PIICJ, ministrul justiției, ombudsmanul, ceea ce conduce și la activarea lui cu o anumită întârziere justificată de perceperea dificultății de drept de către titularii calificați.

Pentru a depăși toate aceste incoveniente, cel puțin la nivelul administrării instanțelor judecătorești, am observat o predilecție (chiar exces de zel) în a edicta măsuri care, chipurile, ar fi generate de nevoi stringente administrative, dar au ca scop, nu doar colectarea situațiilor ce au generat aplicarea ori interpretarea diferită a unor norme juridice atât substanțiale/materiale, cât și procesuale/formale, cum ar fi de acceptat cu ușurință, ci chiar ”unificarea” în forță a acestora, cu ignorarea vădită a principiilor fundamentale consfințite prin Constituție, în prim rând stând separația puterilor într-un stat democratic, a plenitudinii de competență acordată fundamental ICCJ, dar, mai în cele din urmă, chiar și a normelor juridice formale de drept comunm (spre exemplu, Codul de procedură civilă (2010) tinzând, într-un viitor nu chiar îndepărtat, să ajungă un apendince al Regulamentului de ordine interioară a instanțelor judecătorești, răstălmăcit în fel și chip prin hotărâri administrative normative de felul celei subliniate în anunțul din top).

S-a ajuns, așadar, la așa-zisele ”minute” ale întâlnirilor judecătorilor de curți de apel (în fapt doar a unor ”aleși” cu funcții administrative de conducere, iar nu a tuturor judecătorilor cu rang de curte de apel cum ar lăsa să se înțeleagă) sau la hotărâri ale adunărilor judecătorilor de la instanțe judecătorești de felurite ranguri care să statueze în chip îndoielnic cel puțin – altfel prepuși ai titularului puterii judecătorești ICCJ – cu votul ”majorității” (ca și cum știința dreptului s-ar putea exprima asociativ și ar sta în puterea unei ”majorități” de conjunctură), cu vădite ingerințe asupra independenței judecătorului cum anume să procedeze în situații procesuale dintre cele mai felurite ori asupra unor chestiuni de drept material, chiar și acolo unde ar putea fi activate facil instrumentele judiciare adecvate arătate, totul pentru atingerea dezideratului ”unificării practicii judiciare/judecătorești”.

Spre chiar neplăcută suprindere, cu prilejul unei anumite conferințe moderate de un formator INM (despre care, ca jude, nutresc o prețuire profesională, însă m-a dezamăgit profund ca lector al acelei conferințe), în mai multe rânduri am surprins că s-a adresat participanților în felul următor: ”Noi, la INM, am discutat chestiunea X, Y, Z și am hotărât că….”, fără a arăta sub ce prerogative, cu ce îndrituire, dar mai ales fără a prezenta raționamentele juridice care au condus la acele concluzii ori, dacă a prezentat, a înjghiebat respectivele ”raționamente” mai degrabă pe considerațiuni de oportunitate, decât pe veritabile argumente juridice, lăsând însă să se înțeleagă că orice analiză ori dezbatere judecătorească ulterioară ar fi de prisos, chiar dacă ar fi impusă de o judecată a vreunei pricini, într-un cadru judiciar reglementat.

Or, o astfel de manieră ”stahanovistă” administrativ/birocratică, dincolo de noblețea dezideratului – convins fiind de necesitatea stringentă a asigurării printr-o jurisprudență consacrată adecvat a condițiilor fundamentale necesare unor standarde neîndoielnice ale actului de justiție, predictibilitatea și previzibilitatea așezându-se la rând de seamă, însă teamă mi-e că o astfel de manieră absconsă, netransparentă și profund improprie va îndepărta cu consecințe nebănuite judecătorul de la atingerea chiar a acestui deziderat, simultan însă cu o erodare a competenței și reputației titularului puterii judecătorești – Înalta Curte de Casație și Justiție, dar și a independenței judecătorului care, sub spectrul săvârșirii unor abateri disciplinare în cazul în care nu s-ar conforma unor astfel de false și lipsite de consistență juridică statuări birocratice, va formaliza excesiv actul de judecată, transformându-l într-o banală grilă – pat al lui Procus – fără atingerea adevăratului și perenului scop – acela al aflării adevărului și de facere a dreptății.

Jinduind doar la bună rânduială, cutezând la clemență pentru inocență, de-o fi pricină de cășunare a unor stânjeneli, V. Buliga