Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
2 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Din nou despre infracţiunile de corupţie din sistemul medical. De ce Înalta Curte nu a legalizat plăţile informale?
29.06.2015 | Raluca-Ioana MOCANU


Cyberlaw - Valoarea legala a documentelor electronice

Prin Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015, Dosar nr. 1151/1/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul învestit cu dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea Curții Militare de Apel prin care i se solicitase pronunțarea unei hotărâri prealabile în care să se stabilească: „dacă fapta medicului, care are calitatea de funcţionar public, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile prevederilor[1] art. 34 alin. 2 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacienţilor, constituie sau nu o exercitare a unui drept recunoscut de lege, având ca urmare incidenţa dispoziţiilor[2] art. 25 alin. 1 teza I din C. pen.” Astfel, potrivit minutei publicată pe site-ul oficial, Înalta Curte: „stabileşte că fapta medicului din sistemul public de sănătate, care are calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. 1 lit. b teza a II-a din Codul penal, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în sensul art. 34 alin. 2 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientului, nu constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege care să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. 1 teza I din Codul penal.”

La o primă citire a Minutei publicată de ICCJ, transpare caracterul complicat, hiper-tehnic al comunicării, care își asumă totodată eludarea diplomatică a nucleului problemei – soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție a infirmat propunerile formulate anterior privind interpretarea sistematică a textelor invocate ce ar fi echivalat cu dezincriminarea parțială a luării de mită (în ipoteza pe care o vom arăta în continuare), ce se putea realiza prin deturnarea insidioasă a efectelor ce decurg din instituţia cauzelor justificative.

Întrucât problema de drept, anterior pronunţării Înalte Curţi, a primit şi interpretări radical diferite acestei soluţii, ne propunem analiza „chestiunii de drept” ce a generat sesizarea completului învestit în acest sens. În ce priveşte interpretările contrare soluţiei ICCJ, acestea au fost formulate de către instanţa care a soluţionat dosarul de fond (Tribunalul Militar Bucureşti în Dosarul nr. x/753/2013)[3], de către avocatul inculpatului trimis în judecată în acest dosar şi, similar în traiectorie cu aceasta din urmă, în opinia juridică trimisă în Dosarul nr. 1151/1/2015 în care s-a pronunţat decizia sus-amintită[4].

Înainte de a trece la analiza chestiunii de drept, apreciem că se impune o prezentare succintă a situaţie de fapt din dosar[5], întrucât aceasta poate servi ca reper pentru orice dosar cu obiect similar (luare de mită/primire de foloase necuvenite), pentru a ilustra modul în care interpretările contrare soluţiei ÎCCJ propuneau fie dezincriminarea, fie inaplicabilitatea efectivă a incriminării luării de mită, prin incidenţa cauzelor justificative. Mai mult, ne permitem un mic comentariu, arătând cum, pe viitor, o astfel de interpretare ar fi echivalat cu „privatizarea” serviciilor medicale în spitalele de stat, prin efectele unei norme penale (cauza justificativă constând în exercitarea unui drept, oferind posibilitatea ca medicul din spitalul de stat să fie plătit cu nimic diferit faţă de cel din spitalul privat), mecanism imposibil nu doar din punct de vedere logic, ci şi economic. În ciuda disfuncţionalităţilor sistematice existente la nivelul sistemului medical din România, a translata rezolvarea salarizării personalului medical dreptului penal prin „legalizarea cadoului” ar fi fost o soluţie unică în peisajul politico-penal european şi o dovadă de inconştienţă economică, bulversând şi mai mult fragilele legi ale concurenţei într-o economie de piaţă cu deficienţe majore.

Concret, din Decizia nr. 19 din 4 iunie 2015, în care se reiterează situaţia de fapt, aflăm că, prin Rechizitoriul nr. 79/P/2013 întocmit de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (Direcţia Generală Anticorupţie – Serviciul pentru combaterea infracţiunilor de corupţie săvârşite de militari), inculpatul fusese trimis în judecată pentru două infracţiuni – o infracţiune de luare de mită (comisă faţă de un pacient căruia îi condiţionase actul medical de primirea anterioară a unei sume de bani – faptă pentru care inculpatul a fost achitat de instanţa de fond considerându-se că nu există probe pentru dovedirea sa) şi o infracţiune de primire de foloase necuvenite (faptă comisă ulterior operării unui alt pacient) care a generat sesizarea ICCJ – Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

Având în vedere faptul că soluţia instanţei supreme nu este motivată, apreciem că, pentru frumuseţea dezbaterii ce rezultă din punctele de vedere contradictorii, această analiză se impune. Amintim totodată concluzia enunţată în doctrină, care ne-a determinat să o etichetăm ca opinie radical diferită faţă de soluţia instanţei supreme. Contrar soluţiei ICCJ, în doctrină s-a apreciat că: „exercitarea dreptului pacientului de a oferi plăți suplimentare sau donații angajaților sau unității unde a fost îngrijit, drept prevăzut de art. 34 alin. 2 din Legea nr. 46/2003, atrage incidența cauzei justificative prevăzută de art. 21 alin. 1 teza I C. pen. Cauza justificativă va opera atât în privința pacientului, în raport cu infracțiunea de dare de mită, cât și în privința medicului (angajatul unității medicale), în raport cu infracțiunea de luare de mită (primire de foloase necuvenite în C. pen. anterior)”[6].

Texte legale de analizat, amintite anterior, sunt dispozițiile art. 34 alin. 2 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacienţilor, potrivit cărora: ”Pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii”, și incidența acestora asupra art. 21 alin. 1 C. pen.: „Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta”.

Se poate observa faptul că textele au fost elaborate în repere temporale care, după opinia mea, exclud orice corelare între ele: art. 34 alin. 2 (aşa-numitul „drept al pacientului de a gratifica medicul/spitalul”, ulterior îndeplinirii actului medical) datează din anul 2003, în timp ce cauzele justificative produc efecte după intrarea în vigoare a Noului Cod Penal. Mai mult, ipoteza aplicării prevederilor art. 34 alin. 2 din Legea nr. 46/2003 faţă de prevederile art. 256 (primirea de foloase necuvenite în Codul penal din 1968) nu a fost niciodată validată în practica vechiului Cod (chiar dacă poate a fost şi anterior invocată punctual în dosare). Astfel încât „resuscitarea” unui text intrat în vigoare în anul 2003, dar neurmat vreodată de norme apte să conducă la punerea lui în aplicare, prin filtrul filozofiei cauzelor justificative din Noul Cod penal, rămâne, în opinia mea, o speculaţie fără liant logic. Afirmăm aceasta referindu-ne la imposibilitatea de a valida, din punct de vedere legal, la nivel contabil, efectuarea unor „plăţi suplimentare” către medicul angajat al spitalelor publice.

Considerăm că specularea existenței unui efect indirect şi oarecum prin ricoşeu între „dreptul de a gratifica” al pacientului, prin simpla sa prezenţă abstractă în normă, asupra dezincriminării infracţiunii de luare de mită (admițând argumentele din doctrină, potrivit cărora dreptul de a gratifica al pacientului reprezintă exercitarea unui drept; aşadar, o cauză justificativă ar împiedica reţinerea faţă de acesta a infracţiunii de dare de mită) este contrară relaţiilor de serviciu normale ce se stabilesc între pacient şi medic în cadrul unui spital public. Mai mult, o astfel de interpretare ar conduce la reale confuzii în privinţa diferenţelor esenţiale ce există între spitalele cu capital privat şi cele de stat, printre altele şi prin prisma modului de plată a serviciilor medicale efectuate în regimul asigurărilor de sănătate publică.

Dincolo de considerentele de ordin economic, trebuie să observăm şi posibilităţile efective prin care pacientul şi-ar fi putut exercita dreptul prevăzut la art. 34, iar în al doilea rând, care ar fi efectele acestor dispoziţii. Apreciem că ipoteza în care pacientul înţelege să gratifice, prin donaţie, unitatea unde a fost îngrijit nu ridică nicio problemă, întrucât respectarea sau nerespectarea condiţiilor de fond şi formă ale donaţiei nu implică o analiză prin prisma legii penale. În opinia mea, nu ar ridica probleme speciale ipoteza unor donaţii excepţionale făcute extrem de rar către medic în condiţiile legii (sau, cel puţin, nu din punct de vedere penal), deşi, probabil că analiza cauzei actului juridic civil nu este lipsită de interes. Totuşi, „legalizarea” unei astfel de practici ar presupune tocmai eludarea principiului ce stă la baza activităţii funcţionarului public, de reprezentant şi angajat al statului, remunerat prin salariu pentru activitatea sa profesională, conducând la „privatizarea” actului medical în spitalul de stat. În cazul acesta, care mai este diferenţa dintre funcţionarul public şi persoanele fizice autorizate? Plecând de la aceasta, am putea să extrapolăm ipotetic prevederile art. 34 construind texte simetrice si cu privire la alte funcţii sau demnităţi publice? Ne putem imagina crearea de către legiuitor a unui drept similar de a gratifica al elevului/studentului către profesorul său, ori al justiţiabilului către magistrat? Privind textul dintr-un astfel de unghi, conotaţia de privilegiu oferită medicului, comparativ cu alte profesii exercitate în calitate de funcţionar public, este evidentă şi ridică serioase îndoieli cu privire la caracterul său constituţional.

Analiza textului art. 34 se complică în momentul în care încercăm să înţelegem sensul şi efectele admiterii noţiunii de „plăţi suplimentare”, precum şi modalitatea efectivă în care acestea s-ar putea face către angajaţii unei unităţi spitaliceşti de stat. (Chestiunea legată de plăţi şi donaţii, făcute în alte condiţii decât cele legale în raport cu spitalele particulare, intră în sfera infracţiunilor fiscale, doar cu privire la ipoteza actului medical efectuat într-o clinică privată, unde se pune problema unor declaraţii neconforme cu veniturile efectiv realizate).

În doctrină s-a arătat că: „În plus, față de situația pacientului, medicul este cel care trebuie să se asigure că primirea unor plăți suplimentare sau donații se face „cu respectarea legii” (subl. noastră) așa cum o cere art. 34 alin. (2). Acest aspect excede însă problema infracțiunilor de corupție. După cum, pe bună dreptate, s-a arătat și în hotărârea primei instanțe (p. 5 din încheierea de sesizare), nerespectarea acestor obligații legale poate antrena răspunderea medicului în alte condiții, putând fi vorba inclusiv de răspundere penală, dar nu pentru primire de foloase necuvenite (luare de mită, conform noului Cod penal)”[7]. Am putea fi complet de acord cu acest punct de vedere dacă am fi pe tărâmul dreptului privat în care legiuitorul indică un cadru legal general şi larg, unde normele sunt permisive şi nu de esenţa lor restrictive (precum în penal), unde subiecţii de drept au libertatea de a-şi imagina raporturi juridice şi de a le construi cu respectarea cadrului desenat. Însă, prevederile art. 34 nu fac parte dintr-un astfel de cadru şi chiar dacă operează cu sintagma de „plăţi suplimentare” nu pot fundamenta o categorie hibridă de relaţii comerciale în care actul medical prestat în spitalele publice devine remunerat potrivit unor reguli ce ţin de piaţa serviciilor medicale. Fundamental, în ipoteza spitalelor de stat, rămânem limitaţi la sfera restrictivă a serviciilor medicale prestate în regimul asigurărilor de stat, unde medicii rămân „prizonierii” unor reglementări tributare statutului de „funcţionar” public, angajat/salariat de stat. Nimic nu ne împiedică să ne imaginăm o construcţie hibridă, sui-generis, în care să se realizeze o plată a unora dintre serviciile medicale prestate în cadrul unităţilor publice, însă acest lucru trebuie reglementat ca atare, printr-un act normativ ce-şi asumă o astfel de construcţie.

A agrea însă o astfel de practică, în lipsa unui cadru legal, ar coborî norma penală în derizoriu. Norma penală este cea care vine să completeze cadrul legal civil, comercial, administrativ, trasând sporadic limitele acestui cadru prin reglementarea „excepţiilor” – interdicţii traduse în incriminări. În opinia mea, este contrar logicii a opera invers, acceptând ca norma penală să fluidizeze relaţii sociale ce ţin de dreptul civil, comercial, administrativ, „ridicând bariera” unor interdicţii prealabil existente. Or, antinomiile nu pot fi, după umila noastră părere, acceptate de legiuitor sau de către ICCJ în calitatea pe care o are de a interpreta norma (Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept având întocmai această competenţă). Mai mult, în contextul în care dispoziţiile legii conduc la paradoxuri, interpretarea acestora nu poate să confirme soluţiile ce sfidează logica şi derularea unor activităţi conform normalităţii sociale general valabile în orice stat.

În opinia mea, în ipoteza angajaţilor spitalelor publice (funcţionari publici), posibilitatea de a primi (simetric de a li se oferi) „plăţi suplimentare”, în lipsa unui cadru legal care ar permite acest lucru, scrurtcircuitează orice legătură între dreptul „proclamat” de art. 34 şi finalitatea sa. Pe cale de consecinţă, câtă vreme nu există posibilitatea de a oferi medicului angajat al unui spital public plăţi suplimentare, în lipsa unui cadru legal care să permită aceasta, este exclusă şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 alin. 1 teza I din Codul penal. Ar fi de neconceput să putem face aplicarea unei cauze justificative fără să înţelegem limitele în care un drept se exercită, dar şi ce excludem de la aplicarea sa. De vreme ce nu înţelegem care este sfera dreptului, cum putem înţelege cauza justificativă, mecanismul ei de operare, dar şi ipotezele în care această cauză nu mai operează?

Pe de altă parte, din punct de vedere al raţionamentului logic, relaţia raportului dintre art. 34 din Legea nr. 46/ 2003 faţă de dispoziţiile art. 21 C. pen. poate fi redusă simplist în sensul că identificăm în textul art. 34 alin. 1 „premisa” pe baza căreia formulăm concluzia. În lipsa definirii clare a premisei, ne putem întreba care este valoarea de adevăr a concluziilor la care ajungem? Putem să avem concluzii cert adevărate, dacă le construim pe o premisă incertă? Putem să operăm în analiza unui text de lege ce conduce în cele din urmă la dezincriminarea unei infracţiuni, pe baza unei premise neclare?

În opinia mea, prevederile art. 34 s-au dorit a fi o dispoziţie specială, care ar fi putut reprezenta o derogare de la cadrul general (primirea de foloase necuvenite/luare de mită potrivit Noului Cod penal), doar în condiţiile în care legiuitorul ar fi dublat acest text cu norme care să permită efectuarea unor plăţi suplimentare pentru prestarea serviciilor medicale în spitalele publice. Însă, lipsa precizării concrete a modalităţii de exercitare a acestui drept nu poate atrage după sine validarea „dreptului„ aşa cum a arătat instanţa de fond (Tribunalul Militar Bucureşti) fără a interesa posibilitatea sa efectivă de exercitare. Din contră, tocmai pentru că legiuitorul a înțeles să circumscrie o conduită de excepţie, extrasă cadrului general care se situează în sfera penalului, modalitatea (şi implicit limitele) de exercitare ale acestui drept sunt esenţiale în evaluarea aplicabilităţii cauzei justificative.

Concluzia spre care ne îndreptăm este aceea că prevederile art. 34 alin. 2: „Pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii” sunt aplicabile doar parţial – în situaţia donaţiilor efectuate către unitatea spitalicească unde pacientul a fost tratat.

O altă soluţie din partea ÎCCJ ar fi echivalat în plan penal cu dezincriminarea indirectă a infracţiunii de luare de mită (în ipoteza reglementată anterior la infracţiunea de „primire de foloase necuvenite”, diluată în Noul Cod Penal în textul infracţiunii de „luare de mită”) faţă de o anumită categorie profesională în beneficiul căreia ar fi operat un drept sui-generis de „a fi gratificat” ca variantă simetrică a „dreptului de a gratifica” al pacientului. În doctrină, s-a arătat că: „pentru ca medicul să poată beneficia de cauza justificativă este necesar ca primirea plății suplimentare să se facă ulterior acordării îngrijirilor, fără o pretindere anterioară sau acceptarea anterioară a unei promisiuni. Dacă plata se face anterior acordării îngrijirilor medicale, fapta va constitui luare de mită, iar cauza justificativă nu va putea opera. Trebuie menționat de asemenea că infracțiunea de luare de mită va exista întotdeauna în cazul pretinderii, indiferent dacă aceasta se realizează înainte sau după acordarea îngrijirilor medicale”[8]. Considerăm că aprecierea de mai sus se putea construi pe vechea reglementare în care existau infracţiuni distincte – „primirea de foloase necuvenite”, respectiv „luarea de mită”. Însă, în actuala reglementare, diferenţa dintre fapte se pierde la nivel conceptual. Potrivit voinţei legiuitorului, în Noul Cod Penal, primirea „foloaselor necuvenite” a încetat să mai existe într-o incriminare separată, faptele fiind reunite în acelaşi text cu „luarea de mită”, ceea ce face ca, nu doar la nivelul limbajului ci şi conceptual, actualul Cod penal să opereze cu incriminarea de „mită”, revendicând acest comportament mult mai acut în rândul infracţiunilor de corupţie.

În încheiere, apreciem că toleranţa faţă de plăţile informale, anterioare sau ulterioare actului medical, ţin de o mentalitate pe care legiuitorul penal nu poate decât să încerce să o corijeze menţinând reglementările „clasice” în această materie, aşa cum a făcut-o şi până acum şi aşa cum ea poate fi regăsită în orice Cod penal din Europa. S-a afirmat[9], citându-se un studiu criminologic că: „Plăţile neoficiale nu pot fi reduse la corupţie”, afirmă Steven van de Walle, profesor la Universitatea Erasmus din Rotterdam care a studiat fenomenul sistemului medical din România. ”Foarte adesea, cetăţenii consideră logice aceste plăţi. Oamenii vor să plătească pentru sănătate, explică specialistul”. (subl. autorului)

Pentru o mai corectă reflectare a concluziilor acestui studiu[10], care nu îşi doreşte a fi o evaluare cantitativă a infracţiunilor din sfera corupţiei, ci o analiză a comportamentului pacientului şi a atitudinii acestuia faţă de plata informală (dacă resimte sau nu că acest comportament este ilegal şi care sunt resorturile care îl determină să recurgă la un astfel de comportament), amintim în final o mică nuanţă susţinută în concluziile studiului: „Cum îşi explică oamenii atitudinea pe care o au faţă de plăţile informale? Studiul făcut pe un grup mic de pacienţi pare să confirme cercetările anterioare care indicau faptul că pacienţii plătesc de frica de a nu li se întâmpla ceva dacă nu plătesc, sau pentru că speră că vor beneficia de un tratament mai bun sau mai rapid. Mai mult, mulţi participanţi au indicat că au acceptat să plătească sau să ofere daruri sau alte servicii, deoarece credeau că, având în vedere situaţia precară (salariile mici ale personalului medical, lipsa fondurilor), nu există o altă cale de a primi serviciile de care au nevoie. Studiul privind atitudinea pacienţilor demonstrează că aceştia realizează faptul că a oferi mită personalului medical ţine de o mentalitate greşită. Chiar dacă serviciile medicale ar trebui să aibă caracter gratuit, pentru că ei plătesc deja asigurări de sănătate, participanţii au arătat că pacienţii nu sunt îngrijiţi dacă nu oferă nimic doctorului sau asistentelor. Aşadar, aceştia realizează că trebuie să folosească mita sau cadoul, chiar dacă este văzut ca un comportament inacceptabil, generat de frică sau pentru că altfel nu vor primi tratamentul necesar (sau de calitate)”[11].

În completare, amintim şi concluziile unui studiu amplu[12] realizat în anul 2010 (peste 1.213 respondenţi), potrivit căruia corupţia este cel mai mare „defect” al sistemului medical din România. Totodată respondenţii consideră că principalele motive pentru care corupţia există în sistemul medical sunt „obişnuinţa de a da mită şi cadouri” (73,4%) şi lipsa pedepselor (70,9%). Jumătate dintre respondenţi consideră că salariile mici ale personalului medical pot constitui de asemenea un motiv al corupţiei din sistemul medical”[13]. Mai mult, majoritatea respondenţilor (80%) apreciază că instituţiile responsabile pentru prevenirea şi combaterea corupţiei ar trebui să pedepsească faptele de corupţie din sistemul medical, concepţie concordantă cu majoritatea celor care nu sunt de acord cu plăţile neoficiale (82,8%) faţă de cei 6,3% care agreează aceste practici[14].

Faţă de toate cele de mai sus, considerăm că Decizia nr. 19/2015 a Înaltei Curţi pentru dezlegarea chestiunii de drept cu care a fost sesizată prin Dosarul nr. 1151/1/2015, prin care prevederile Codului penal referitoare la primirea de foloase necuvenite/luarea de mită continuă să producă aceleaşi efecte şi în cazul medicilor, ca şi a oricărui funcţionar public, este unica soluţie logică şi firească. Avem convingerea că, întrucât România continuă să rămână ţara cu indicele de corupţie cel mai ridicat din Uniunea Europeană asemeni Bulgariei şi Greciei[15], legalizarea plăţilor informale ar fi putut fi ultima conduită acceptabilă de urmat în contextul standardelor de legalitate din cadrul Uniunii Europene.


[1] Potrivit art. 34 alin 2 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacienţilor: ”Pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii”.
[2] Art. 21 alin. 1 C. pen.: „Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi limitelor prevăzute de aceasta”.
[3] A se vedea în acest sens Dosarul nr. 1151/1/2015.
[4] Valerian Cioclei, „Dreptul pacientului de a oferi plăți suplimentare, după primirea îngrijirilor medicale, poate reprezenta o cauză justificativă?” publicat pe JURIDICE.ro pe data de 27 aprilie 2015.
[5] Situaţia de fapt reţinută în rechizitoriu este reiterată succint în Dosarul nr. x/753/2013 al Curţii Militare de Apel în care se arată că „prin Rechizitoriul nr. 79/P/2013, inculpatul este trimis în judecată cu privire la săvârşirea a două infracţiuni de corupţie: infracţiunea de luare de mită (art. 254 alin. 1 C. pen. 1968 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000) şi infracţiunea de primire de foloase necuvenite (art. 256 alin. 1 C. pen. 1968 raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000). Inculpatul a amânat de mai multe ori pacientul X, care nu a fost internat pentru efectuarea unei intervenţii chirurgicale pe cord deschis, fapt pentru care cumnata acestuia s-a întâlnit cu inculpatul, ocazie cu care a pretins, în vederea efectuării operaţiei suma de 2.000 de Euro. După ce denunţătoarea a fost de acord cu suma solicitată de inculpat, pacientul a fost programat să fie internat în vederea efectuării operaţiei în sept. 2013. Imediat după operaţie, cumnata pacientului (martora denunţătoare din dosar) a mers în cabinetul doctorului dându-i suma de 2.000 de Euro (asigurată de procurorii DNA), după care echipa operativă a pătruns în cabinetul inculpatului pentru a constata infracţiunea flagrantă. (pag. 3). Ulterior, instanţa de control judiciar menţionează faptul că „referitor la această infracţiune, prima instanţă a concluzionat că nu există probe care să demonstreze, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a săvârşit fapta pentru care a fost trimis în judecată, fapt pentru care este achitat pentru infracţiunea de luare de mită”. În ce priveşte infracţiunea de primire de foloase necuvenite, prima instanţă a reţinut că, potrivit declaraţiei martorului „X”, precum şi a declaraţiei inculpatului, acesta din urmă a primit suma de 3.000 de lei după ce a operat-o pe mama sa. Cu privire la această din urmă infracţiune a fost constituit Dosarul nr. 1151/1/2015 prin care a fost învestită ÎCCJ – Completul pentru Dezlegarea unor chestiuni de drept ce face obiectul analizei noastre.
[6] Valerian Cioclei, „Dreptul pacientului de a oferi plăți suplimentare, după primirea îngrijirilor medicale, poate reprezenta o cauză justificativă?” publicat pe JURIDICE.ro pe data de 27 aprilie 2015.
[7] Valerian Cioclei, „Dreptul pacientului de a oferi plăți suplimentare, după primirea îngrijirilor medicale, poate reprezenta o cauză justificativă?” publicat pe JURIDICE.ro pe data de 27 aprilie 2015.
[8] Valerian Cioclei, „Dreptul pacientului de a oferi plăți suplimentare, după primirea îngrijirilor medicale, poate reprezenta o cauză justificativă?” publicat pe JURIDICE.ro pe data de 27 aprilie 2015.
[9] Idem.
[10] Andrada Moldovan, Steven Van de Walle, „Gifts or Bribes? Attitudes on Informal Payments in Romanian Healthcarein Public Integrity, 15(4):383-399, 2013.
[11] Andrada Moldovan, Steven Van de Walle, „Gifts or Bribes? Attitudes on Informal Payments in Romanian Healthcareîn Public Integrity, 15(4):383-399, 2013.
[12] Dana Otilia Fărcăşanu, ”Population Perception on Corruption, Informal Payments and Introduction of Co-payments in the Public Health System in Romaniaîn Management of Health XIV1/2010, pp. 8-13.
[13] Idem, pag. 9.
[14] Ibidem.
[15] Idem, pag. 12.


Asist. dr. Raluca-Ioana Mocanu
Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti
Chercheuse postdoctorale, Chaire de Droit Pénal, Université de Fribourg

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Au fost scrise până acum 2 de comentarii cu privire la articolul “Din nou despre infracţiunile de corupţie din sistemul medical. De ce Înalta Curte nu a legalizat plăţile informale?”

  1. Gheorghe-Liviu ZIDARU spune:

    Este insa aceasta solutie (legislativă și jurisprudențială) justificată moral și economic, în condițiile în care medicii sunt plătiți cu salarii de mizerie, iar această practică se întemeiază tocmai pe prezumția informală că ei își vor completa veniturile prin mită?
    Oare o țară care dorește un sistem medical performant poate pune un medic din sistemul public în fața alternativei de a trăi dintr-un salariu de mizerie sau de a deveni infractor, primind mită? Putem reproșa ceva medicului care se va sustrage din această dilemă, plecând în mediul privat sau – prea adesea – din țară?
    Acestea sunt problemele de fond, care ar trebui să genereze cel puțin o reflecție și cu privire la oportunitatea și proporționalitatea reprimării penale a comportamentelor respective (discutabile, fără îndoială).

    • Mihail EMINOVICI spune:

      Salarizarea nu e singura variabila ce trebuie avuta in vedere.
      Cineva care ar dori sa argumenteze contrar ar putea intreba cat costa sa ajungi medic in alte tari si cat costa in Romania.
      Este o diferenta clara in costurile pregatirii iar nivelul pregatirii (mai putin dotarile tehnice) este asemanator. Daca studentii nu ar fi bine pregatiti in invatamantul romanesc nu ar fi acceptati in strainatate.
      Daca costul studiilor ar fi la nivelul celor din strainatate si studentii de la medicina ar trebui sa faca imprumuturi pentru a le plati, imprumuturi pe care apoi le-ar returna din salarii mai ridicate ar fi un progres?
      Salariile ridicate din care scazi plata imprumuturilor ar ajunge in final la acelasi nivel pe care il au si acum.

      Nu am toate datele problemei si nu ma pot pronunta si chiar daca as ajunge sa sustin ca mita este oarecum justificata pentru completarea veniturilor se ridica o mare problema.
      Acei asa zisi medici care nu trateaza pana nu primesc suplimentul salarial.
      PentrU mine o persoana care refuza tratament sau nu isi face meseria la cel mai inalt nivel doar pentru ca, INCA, nu a primit ceva este la acelasi nivel cu o persoana care comite o vatamare sau chiar o crima.
      Si sunt si asemenea medici care au trei sau patru feluri de servicii de oferit, calitatea 1 pentru cei care sponsorizeaza bine sau cunoscuti, calitatea 2 pentru cei care sponsorizeaza la nivel mediu si calitatea 3 pentru cei care nu sponsorizeaza, un fel de sa scap de el ca sa trec la urmatorul care poate ofera ceva. Mai rau e ca exista si cei cu calitatea 4 adica ignora bolnavul pana nu primeste, un fel de criminal in serie.

      Nu vreau sa stigmatizez medicii care salveaza enorm de multe vieti dar ceea ce am zis eu sunt realitati pe care ei ar trebui sa fie primii ce le semnaleaza si le condamna cu fiecare ocazie, in schimb atitudinea multora…

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate