Răspunderea solidară (II)
29 iunie 2015 | Daniel UDRESCU
În dosarul nr. 1572/85/2014, pe rolul Tribunalului Sibiu, având ca o obiect anulare de act administrativ, se ascunde de fapt o cerere de anulare a deciziei ANAF privind răspunderea solidară a cumpărătorului în tranzacţii imobiliare.
Într-un articol precedent aduceam în atenţia cititorilor politica ANAF cu privire la angajarea răspunderii solitare a cumpărătorilor de imobile. Situaţia din acest dosar, precum şi din dosarul vânzătorilor S. V. şi S. V. împotriva ANAF este mult mai complicată, pentru că sentinţa nr. 872/CA/5.11.2015 din dosarul nr. 1572/85/2014 nu ia în considerare existenţa unei creanţe certe şi exigibile, dar nici sentinţa nr. 4534/2013 din dosarul nr. 3471/85/2011 de pe rolul Tribunalului Sibiu (suspendat în recurs), prin care S. V. câştigă anularea actului de control şi a deciziei de impunere. Cu alte cuvinte, răspunderea solidară în baza art. 27 din Codul de procedură fiscală s-a judecat, chiar dacă instanţa a constatat că în actul de control ANAF nu avea dreptate şi vânzătorul nu datora TVA la tranzacţiile imobiliare, deci nu exista o creanţă certă şi exigibilă, ci numai presupuneri de legalitate.
Actul administrativ fiscal, decizie de declarare a răspunderii solidare a debitorului C. A. cu debitorul declarat insolvabil S. V. nr. 298/29.07.2013, împreună cu decizia nr. 316/24.10.2014 din contestaţia administrativă, prezintă o realitate fiscală diferită, drept pentru care se cere a fi studiată procedura aleasă de avocaţi în strategia de apărare. Nicăieri nu se precizează faptul că debitorul nu era insolvabil la data judecării cererii, deci, însăşi decizia nr. 298/2013 pare un abuz, deoarece este chemat în răspundere solidară un cumpărător, în cazul în care judecata pentru declararea creanţei fiscale este suspendată. Probabil că logica mea de contabil îmi spune că nu ne aflăm în faţa unei creanţe certe, că ANAF Sibiu a comis o ilegalitate, pentru că S. V. nu era insolvabil, pentru că tot Tribunalul Sibiu a dat o sentinţă prin care anulează actul administrativ împotriva lui S. V., sentinţa fiind executorie (şi definitivă pe fostul Cod de procedură civilă, art. 376-377), situaţie neverificată de judecător. Lucru surprinzător este că ANAF are obligaţia unei impuneri echitabile dată de art. 56 alin. (2) din Constituţie, urmat de alin (3):
”(2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.
(3) Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale.”
Dacă orice alte prestaţii sunt interzise, atunci avocaţii ANAF (consilierii juridici) nu ştiau că acest lucru şi puteau să oprească absurdul unei chemări în judecată a unei bătrâne? În acest sens am savurat un comentariu dintr-un alt articol, al D-nei Amelia Farmathy, Vicepreşedinte al Curţii de Apel Bucureşti, care spunea: „am amendat o Casă teritorială de pensii pentru formularea, cu vădită rea-credinţă, a unor recursuri pe bandă rulantă, în condiţiile în care aveam, în problema de drept respectivă, un RIL ce făcea nu doar previzibilă, ci chiar obligatorie soluţia de respingere a tutror acestor recursuri.” Apreciez această atitudine logică de eficientizare dată de instanţă.
Sentinţa nr. 872/CA/2015 pare a fi una care favorizează reclamantul şi o victorie pentru avocaţii pledanţi. Eu, însă, nu consider că protejează suficient reclamantul în cazul unui recurs deja declarat.
În temeiul art. 21 CPF, creanţele fiscale reprezintă drepturi patrimoniale care, potrivit legii, rezultă din raporturile de drept material fiscal. În cazurile prevăzute de lege, organul fiscal este îndreptăţit să solicite stingerea obligaţiei fiscale de către cel îndatorat să execute acea obligaţie în locul debitorului. În temeiul art. 26 CPF, plătitor al obligaţiei fiscale este debitorul sau persoana care în numele debitorului, conform legii, are obligaţia de a plăti sau de a reţine şi de a plăti, după caz, impozite, taxe, contribuţii, amenzi şi alte sume datorate bugetului general consolidat. Dacă o instanţă anulează creanţa fiscală, atunci cine comite abuzul unor recursuri şi cum sunt aceste persoane pedepsite de lege? Dna judecător Farmathy este poate printre puţinele care admite presiunile exercitate asupra judecătorilor. Deci, de ce nu se sesizează Parlamentul cu o anchetă în privinţa procurorilor şi inspectorilor fiscali care abuzează drepturile contribuabililor, ale judecătorilor, sau ale avocaţilor?
Contestaţia la Direcţie şi instanţă are rolul de a anula acea realitate fiscală eronată, dar nu şi anularea dreptului statului de a revizui realitatea fiscală ca urmare a controlului fiscal şi emiterea unei decizii de impunere. Nu cred că avocaţii nu au depus sentinţa nr. 4534/2013 din dosarul nr. 3471/85/2011 de pe rolul Tribunalului Sibiu (suspendat în recurs), prin care este anulată creanţa împotriva lui S. V., deci şi situaţia de răspundere solidară. Prin anularea actului administrativ, în sensul şi aplicarea art. 216 alin. 3, se respectă controlul de legalitate, îndreptând o eroare a actului administrativ cu privire la starea de fapt şi respectarea procedurii. În acest sens, se protejează dreptul şi se arată grijă pentru averea contribuabilului, care nu trebuie să plătească mai mult decât este necesar legal.
Soluţia din sentinţa nr. 872/CA/2015 s-a câştigat deci pe o tehnicalitate a art. 27 Cod procedură fiscală, foarte periculoasă, respectiv nedovedirea relei credinţe în sentinţă. Apreciez efortul instanţei referitor la termenul de 3 ani care pare corect ca raţionament, dar nu are legătură cu cauza care este anterioară modificării din 2010, în aplicarea Tempus Regit Actum. Chiar dacă s-a modificat Codul, ANAF este într-un control şi a dat o decizie pe legea nouă, dar pentru o situaţie veche, tranzacţia în sine consumându-se în 2009, instanţa neputând face ca aplicarea termenului legii noi să fie retroactivă. Este un semnal de alarmă pe care instanţele îl vor lua în calcul în viitor. Fac o paranteză a argumentului şi arăt şi partea urâtă a cumpărării de imobile de la societăţi comerciale, atunci când cumpărătorul se poate trezi în faţa unui judecător care îi întoarce tranzacţia şi fără să-l introducă la masa credală, după ce i-a anulat contractul de vânzare-cumpărare. (Vezi sentinţa Tribunalului Bucureşti nr. 5309/2013 din 28 mai 2013, din dosarul nr. 1837/3/2012). Presupun că şi în cazul insolvenţei cu creditor ANAF se va încerca a se aplica acelaşi raţionament de la art. 91. Aceste cazuri sunt multe, de exemplu cel în care, după cumpărarea la licitaţie în executare silită, cumpărătorul se trezeşte cu acţiuni, care îi limitează dreptul sau folosinţa. Pentru constructori aceste aspecte de limitare a folosinţei şi blocare a utilizării (construirii) sunt foarte grave, chiar dacă pentru avocaţi sunt alte cauze pe rolul instanţelor.
”(2) Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:
a) persoanele fizice sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilităţii, cu rea-credinţă, au dobândit în orice mod active de la debitorii care şi-au provocat astfel insolvabilitatea (…).”
Realitatea fiscală a unei cauze fiscale se determină în baza art. 6 şi 7 alin. 2 şi 3 CPF. Probabil că tăiatul firului în patru ar presupune că, în fapt, S. V. ar fi rămas insolvabil, chiar dacă a câştigat sentinţa executorie (şi definitivă pe fostul Cod de procedură civilă, art. 376-377) nr. 4534/2013 din dosarul nr. 3471/85/2011 de pe rolul Tribunalului Sibiu (suspendat în recurs).
Codul de procedură fiscală reglementează drepturile şi obligaţiile părţilor din raporturile juridice fiscale. Organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor şi competenţelor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale şi să adopte soluţia admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză. Interpretarea reglementărilor fiscale trebuie să respecte voinţa legiuitorului aşa cum este exprimată în lege.
În temeiul art. 17 CPF, subiecte ale raportului juridic fiscal sunt statul, contribuabilul, alte persoane care dobândesc drepturi și obligații în cadrul acestui raport. Contribuabilul este orice persoană fizică ce datorează impozite, taxe, contribuţii şi alte sume bugetului general consolidat, în condiţiile legii. Cumpărătorul nu ar trebui să fie parte a raportului juridic până când ANAF nu epuizează toate celelalte căi împotriva debitorului vânzător.
În temeiul art. 7 CPF, ANAF are un rol activ prin care înştiinţează contribuabilul asupra drepturilor şi obligaţiilor ce îi revin în desfăşurarea procedurii potrivit legii fiscale. Organul fiscal este îndreptăţit să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obţină şi să utilizeze toate informaţiile şi documentele necesare pentru determinarea corectă a situaţiei fiscale a contribuabilului. În analiza efectuată, organul fiscal va identifica şi va avea în vedere toate circumstanţele edificatoare ale fiecărui caz. Acest lucru este valabil şi în cazul în care ANAF nu are dreptate, fiind obligat de lege să suspende orice alte acte legate de determinarea incorectă a situaţiei fiscale.
Pe cale de consecinţă, nu se poate angaja răspunderea solidară cu cea a debitorului fiscal S. V. atâta vreme cât acesta nu a fost declarat insolvabil în condiţiile art. 176 Cod procedură fiscală. Problema cea mai mare a declarării insolvabilităţii nu este aplicarea Codului de procedură, ci a contestaţiei aflată în stare de judecată (chiar dacă este suspendată până la pronunţarea CJUE) pe care S. V. o are deschisă în instanţă.
