Iacob Constantin Drăgan: Consideraţii cu privire la salarizarea lucrătorilor temporari în lumina noilor reglementări ale art. 92 alin. (3) şi (4) C. muncii, republicat
1 iulie 2015 | Andreea BREBU
Avocat Iacob Constantin Drăgan a publicat în Revista Română de Dreptul Muncii nr. 5/2015 articolul intitulat „Consideraţii cu privire la salarizarea lucrătorilor temporari în lumina noilor reglementări ale art. 92 alin. (3) şi (4) C. muncii, republicat”.
Articolul cuprinde o prezentare succintă a principalelor aspecte privind salarizarea lucrătorilor temporari din perspectiva actualei forme a Codului muncii, ulterioară ultimelor modificări realizate prin Legea nr. 12/2015 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/2003 – Codul muncii. Modificările aduse art. 92 din Codul muncii prin Legea nr. 12/2015 sunt de natură a înlătura eventualele situaţii discriminatorii ce se pot ivi în legătură cu salarizarea lucrătorilor temporari, deşi o parte a doctrinei a considerat necesară inserarea acestor completări de principiu în art. 96 care reglementează salarizarea lucrătorului temporar, astfel cum ele au existat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 40/2011.
De altfel, această abordare pe care legiuitorul a înţeles să o aibă este o consecinţă a transpunerii în legislaţia internă a Directivei nr. 2008/104/CE prin care s-a dorit să se înlăture orice posibilitate de discriminare ce poate interveni între salariaţii temporari şi cei angajaţi în baza unui contract individual de muncă ce prestează aceeaşi activitate sau o activitate similară, în ceea ce priveşte drepturile lor salariale. Măsura impusă nu obligă la mai mult angajatorii sau agenţiile de muncă temporară, ci lasă dreptul părţilor de a negocia drepturile salariale fără a putea coborî sub limita salariului minim plătit în ţară şi ţinându-se în acelaşi timp cont de cuantumul drepturilor salariale recunoscute unui angajat permanent ce prestează muncă identică. Normele legale nu limitează însă posibilitatea negocierii unor salarii, sporuri, prime sau indemnizaţii mai mari decât cele ale unui angajat permanent în baza unui contract individual de muncă la aceeaşi unitate, soluţie recunoscută şi în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie.
Având în vedere abordarea legală a problematicii, autorul ridică unele posibile probleme privind aplicarea corectă a noilor dispoziţii legale. Astfel, se pune problema stabilirii unui reper la locul de muncă atunci când în cadrul unităţii nu există un alt angajat care să presteze muncă identică sau cel puţin similară cu cea a angajatului temporar. În acest caz, doctrina încă nu a dat un răspuns unitar, opiniile variind fie în funcţie de modul de abordare a legiuitorului român a materiei dreptului muncii, fie prin raportarea la situaţii similare din dreptul comparat.
Cu privire la acest aspect, autorul apreciază clarificarea acestei situaţii ca o sarcină a agenţilor temporari a căror practică este demnă de a lămuri modul de interpretare a noilor reglementări legislative.
