ICCJ. Dezlegarea unei chestiuni de drept. Încetarea calităţii de primar în cazul unei condamnări penale
1 iulie 2015 | Andrei PAP
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 469 din data de 30 iunie 2015 a fost publicată Decizia nr. 18/2015 privind Examinarea sesizării formulate de Tribunalul Caraş-Severin – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 27 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 3.786/115/2014.
I. Titularul şi obiectul sesizării
Tribunalul Caraş-Severin – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 27 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 3.786/115/2014, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept:
”Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 393/2004), în cazul condamnării, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, cu aplicarea art. 81-82 din Legea nr. 15/1968 privind Codul penal al României, republicată, cu modificările şi completările ulterioare1 (Codul penal din 1969), respectiv cu executarea în alte condiţii decât cele prevăzute de art. 57 alin. (1) din Codul penal din 1969”.
II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând sesizarea formulată de Tribunalul Caraş-Severin – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:
Dispoziţiile relevante supuse interpretării pe calea prezentei sesizări sunt următoarele:
– art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 (forma în vigoare la data soluţionării prezentei sesizări):
”(2) Calitatea de primar şi, respectiv, de preşedinte al consiliului judeţean încetează, de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului în următoarele cazuri:
e) condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate;”;
– art. 57 alin. 1 şi art. 81-82 din Codul penal din 1969:
”Regimul de deţinere
Art. 57. – Executarea pedepsei închisorii se face, potrivit dispoziţiilor legii privind executarea pedepselor, în locuri de deţinere anume destinate.”
”Condiţiile de aplicare a suspendării condiţionate
Art. 81. – Instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate persoanei fizice pe o anumită durată, dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani sau amendă;
b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38;
c) se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei poate fi acordată şi în caz de concurs de infracţiuni, dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani şi sunt întrunite condiţiile prevăzute în alin. 1 lit. b) şi c).
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu atrage suspendarea executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea de condamnare.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei trebuie motivată.”
”Termenul de încercare
Art. 82. – Durata suspendării condiţionate a executării pedepsei constituie termen de încercare pentru condamnat şi se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate, la care se adaugă un interval de timp de 2 ani.
În cazul când pedeapsa a cărei executare a fost suspendată este amenda, termenul de încercare este de un an.
Termenul de încercare se socoteşte de la data când hotărârea prin care s-a pronunţat suspendarea condiţionată a executării pedepsei a rămas definitivă.”
Este de observat faptul că Înalta Curte a fost sesizată cu o chestiune de drept care vizează interpretarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, în raport cu dispoziţiile art. 57 alin. 1 şi art. 81 şi 82 din Codul penal din 1969.
Deşi Codul penal din 1969 a fost abrogat de Legea nr. 187/2012, începând cu data de 1 februarie 2014, Înalta Curte este ţinută, în limitele sesizării, să soluţioneze sesizarea numai prin raportare la dispoziţiile invocate din Codul penal din 1969, iar nu şi prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, care a intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014.
În sensul celor arătate la pct. 7, în considerentele Deciziei nr. 1.192 din 13 decembrie 2007, Curtea Constituţională a reţinut că revine instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea litigiului competenţa de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 în ipoteza în care persoana care deţine una dintre calităţile enumerate de textul de lege a fost condamnată, printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Prevederile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 reglementează ipoteza încetării de drept a calităţii de primar ori de preşedinte al consiliului judeţean înainte de expirarea duratei normale a mandatului, în cazul în care persoana care deţine această calitate este condamnată, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate.
Conform art. 53 din Codul penal din 1969, pedepsele aplicabile persoanei fizice se împart în trei categorii, şi anume: pedepse principale (detenţiunea pe viaţă; închisoarea de la 15 zile la 30 de ani; amenda de la 100 lei la 50.000 lei), pedepse complementare (interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani; degradarea militară) şi pedepse accesorii (interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64, în condiţiile prevăzute în art. 71).
Conform doctrinei de drept penal, pedepsele, ca sancţiuni de drept penal, se clasifică, după obiectul asupra căruia poartă, în următoarele categorii: a) pedepse privative de viaţă; b) pedepse corporale; c) pedepse privative/restrictive de libertate; d) pedepse privative/restrictive de drepturi; e) pedepse morale; f) pedepse pecuniare.
Tot în doctrină, s-a afirmat că pedepsele privative de libertate sunt cele ”care privesc lipsirea de libertate a infractorului pe timp determinat ori perpetuu”.
Codul penal din 1969 reglementează doar două pedepse privative de libertate, respectiv detenţiunea pe viaţă şi închisoarea de la 15 zile la 30 de ani.
Elementul determinant ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi vizează ipoteza în care pedeapsa privativă de libertate, la care a fost condamnată persoana ce deţine una dintre calităţile enumerate de textul de lege, a fost individualizată în privinţa executării, prin aplicarea dispoziţiilor art. 81 şi 82 din Codul penal din 1969, în sensul că instanţa penală a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei aplicate, a stabilit un termen de încercare şi a dispus, totodată, în baza dispoziţiilor art. 71 alin. 5 din Codul penal din 1969, suspendarea, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei principale şi a pedepselor accesorii aplicate prevăzute de art. 64 lit. a) teza a doua şi lit. b) din Codul penal din 1969.
Din analiza dispoziţiilor art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004, rezultă că legea face referire numai la tipul de pedeapsă aplicată, respectiv privativă de libertate, fără a distinge în funcţie de modul de individualizare a executării pedepsei privative de libertate aplicate.
Cu referire la suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în doctrină s-a afirmat că reprezintă ”o măsură de politică penală bazată pe încrederea în posibilitatea îndreptării condamnatului şi pe punerea lui la încercare în acest scop, fiind destinată să ducă la realizarea scopului pedepsei fără executarea efectivă a acesteia, evitându-se astfel neajunsurile pe care le atrage după sine privaţiunea de libertate” şi, ”totodată, cheltuielile pe care le implică executarea pedepsei în penitenciar”.
Această măsură de individualizare judiciară a pedepsei are ca efect imediat faptul că ”pedeapsa aplicată nu se execută” şi, ca efecte definitive, care se produc la împlinirea termenului de încercare, încetarea obligaţiei de executare a pedepsei şi reabilitarea de drept a condamnatului.
Conform dispoziţiilor art. 81 alin. 1 lit. a) din Codul penal din 1969, se observă că suspendarea condiţionată se poate dispune atât atunci când pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani, cât şi atunci când pedeapsa aplicată este amenda. Or, este evident faptul că măsura de individualizare judiciară a pedepsei nu modifică nici caracterul privativ de libertate al pedepsei închisorii, după cum nu modifică nici caracterul de pedeapsă neprivativă de libertate al pedepsei amenzii.
În consecinţă, se poate concluziona în sensul că suspendarea condiţionată a executării pedepsei, ca măsură de individualizare judiciară a pedepsei, nu are ca efect modificarea calificării juridice a pedepsei aplicate, în sensul înlăturării caracterului său privativ de libertate, ci are ca efect provizoriu neexecutarea pedepsei privative de libertate pe perioada termenului de încercare.
Interpretarea dispoziţiilor ce formează obiectul sesizării în sensul că acestea au în vedere numai situaţia în care persoana ce deţine calitatea de primar ori de preşedinte al consiliului judeţean a fost condamnată la o pedeapsă privativă, pedeapsă pe care o execută în condiţiile art. 57 alin. 1 din Codul penal din 1969, se bazează numai pe raţiunea imposibilităţii efective de exercitare a mandatului de către o persoană lipsită de libertate deoarece execută pedeapsa în regim de deţinere, în penitenciar.
Dacă legiuitorul ar fi avut în vedere o asemenea ipoteză, ar fi prevăzut în mod expres că mandatul încetează în ipoteza executării în regim de deţinere a pedepsei privative de libertate aplicate.
Însă textul de lege prevede că mandatul încetează în ipoteza condamnării la o pedeapsă privativă de libertate, iar nu în ipoteza executării pedepsei privative de libertate.
Cu alte cuvinte, dispoziţiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 vizează pedeapsa aplicată, iar nu modul de executare a pedepsei aplicate.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 sunt aplicabile în cazul condamnării, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, cu aplicarea art. 81-82, respectiv cu executarea în alte condiţii decât cele prevăzute de art. 57 alin. 1 din Codul penal din 1969.
Pentru considerentele expuse, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a considerat că se impune admiterea sesizării, pronunţând următoarea soluţie:
“Admite sesizarea formulată de Tribunalul Caraş-Severin – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Încheierea din 27 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 3.786/115/2014, şi, în consecinţă, stabileşte că:
Dispoziţiile art. 15 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, cu modificările şi completările ulterioare, sunt aplicabile în cazul condamnării, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, cu aplicarea art. 81-82, respectiv cu executarea în alte condiţii decât cele prevăzute de art. 57 alin. (1) din Legea nr. 15/1968 privind Codul penal al României, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”.
:: sursa: www.scj.ro
Andrei Pap
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
