Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Este sau nu infracțiunea de evaziune fiscală, infracțiune de pericol?
17.03.2015 | Mihai-Costin TOADER

Secţiuni: Drept penal, Fiscalitate, Studii
JURIDICE - In Law We Trust

A se vedea dezbaterea juridică: Criminalitate cu studii superioare: Evaziunea Fiscală [DEZBATERI.JURIDICE].

Prezentul studiu a fost elaborat ca urmare a unei dileme juridice, manifestată de practica judiciară consolidată în jurul infracțiunilor din sfera criminalității economico-financiare și determinată de o dezbatere juridică pe această temă[1]. În cadrul acestei conferințe, participanții au fost, prima facies, de acord cu teza potrivit căreia infracțiunile de evaziune fiscală sunt infracțiuni de pericol, existând și nuanțări semnificative. Așa cum vom arăta mai jos, achiesăm doar parțial la punctul de vedere exprimat în cadrul acestei dezbateri științifice, din considerentele pe care le vom expune mai jos.

Pentru acribie, considerăm necesar să definim terminologic câteva instituții cu care vom opera. În acest sens, așa cum s-a exprimat constant doctrina și practica judiciară, prin infracțiuni de evaziune fiscală se înțeleg doar infracțiunile prevăzute de art. 9 din Legea nr. 241/2005 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale[2]. Restul infracțiunilor reglementate de această lege penală specială, respectiv cele prevăzute de art. 3-8, fiind infracțiuni în legătură directă cu evaziunea fiscală[3]. Prin infracțiune de pericol se înțelege orice infracțiune a cărei urmare imediată constă într-o stare de pericol pentru valoarea protejată de lege, fără a se realiza o modificare fizică a realității înconjurătoare. La rândul acesteia, infracțiunea de pericol se subclasifică în infracțiuni de pericol abstract, atunci când starea de pericol pentru valoarea protejată este prezumată de legiuitor și în infracțiuni de pericol concret, când norma de incriminare reclamă producerea unei stări de pericol efective și exprese pentru valoarea socială ocrotită de legiuitor. Categoria opusă infracțiunilor de pericol este cea a infracțiunilor de rezultat a căror caracteristică esențială este faptul că urmarea imediată a acestora consistă într-o modificare fizică, materială a realității înconjurătoare transpusă prin producerea unei consecințe (rezultat material, vătămare, daună etc.)[4].

Textul de lege incriminator al infracțiunilor de evaziune fiscală, constituie infracțiuni de evaziune fiscală și se pedepsesc cu închisoare de la 2 ani la 8 ani și interzicerea unor drepturi următoarele fapte săvârșite în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, reglementează un număr de 7 modalități de comitere (literele a-g), descriind latura obiectivă a fiecărei infracțiuni de evaziune fiscală în mod distinct, acestea completându-se cu latura subiectivă calificată de legiuitor prin reglementarea scopului special al acestor infracțiuni, respectiv sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale. Așadar, pentru săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală, ar fi suficientă doar reprezentarea sub aspect subiectiv că, din cauza mijloacelor dolosive în care acționează, făptuitorul prevede, urmărește și acceptă sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor fiscale, fără însă ca eludarea obligațiilor fiscale să fie ipso facto realizată. Acesta este un argument solid pentru a considera că infracțiunile de evaziune fiscală sunt infracțiuni de pericol abstract. De asemenea, alt argument în favoarea tezei de mai sus este și faptul că legiuitorul nu a incriminat tentativa la infracțiunile de evaziune fiscală, pentru că această formă atipică a infracțiunii nu ar fi posibilă. Deși în doctrină sunt controverse, așa cum s-a conchis recent într-o lucrare de specialitate[5], acceptăm ideea că tentativa poate fi posibilă și la infracțiunile de pericol, deoarece pericolul este un concept graduabil, astfel că actul de executare creează și el un pericol pentru valoarea socială ocrotită, numai că acest pericol este mai puțin intens decât cel care caracterizează fapta consumată.

Conceptualizarea infracțiunilor de evaziune fiscală presupune analiza atentă a arhitecturii instituționale a acestor fapte. Așa fiind, este de observat faptul că infracțiunile de evaziune fiscală sunt codificate cu două modalități agravante, respectiv art. 9 alin. 2, dacă faptele prevăzute la alin. (1) au produs un prejudiciu mai mare de 100.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 5 ani, și art. 9 alin. 3, dacă prin faptele prevăzute la alin. (1) s-a produs un prejudiciu mai mare de 500.000 euro, în echivalentul monedei naţionale, limita minimă a pedepsei prevăzute de lege şi limita maximă a acesteia se majorează cu 7 ani.

Din interpretarea sistematică și logică a acestor modalități agravante se desprinde concluzia că art. 9 alin. 1 din Legea nr. 241/2005, ce incriminează propriu-zis infracțiunile de evaziune fiscală, are ca premisă faptul că aceste infracțiuni au produs un prejudiciu bugetului general consolidat de până la 100.000 de euro. Dacă acceptăm ideea conform căreia infracțiunile de evaziune fiscală sunt infracțiuni de pericol, atunci, în ipoteza în care săvârșirea unei asemenea infracțiuni nu a produs vreun prejudiciu, organele judiciare vor trebui să rețină comiterea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. 1 din Legea nr. 241/2005. Până la data de 1 februarie 2014[6], infracțiunea de evaziune fiscală prevedea o cauză de nepedepsire și o cauză de reducere a pedepsei în cuprinsul art. 10, după cum urmează: în cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzute de prezenta lege, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, învinuitul ori inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 100.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se poate aplica pedeapsa cu amenda. Dacă prejudiciul cauzat și recuperat în aceleași condiții este de până la 50.000 euro, în echivalentul monedei naționale, se aplică o sancțiune administrativă, care se înregistrează în cazierul judiciar.

În prezent, art. 10 din Legea nr. 241/2005 reglementează doar o cauză de reducere a pedepsei, după cum urmează: în cazul săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală prevăzută la art. 8 și 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecății, până la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretențiile părții civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate.

Chiar dacă modificările aduse legii evaziunii fiscale nu mai prevăd, în prezent, posibilitatea ca suspectul/inculpatul să beneficieze de o cauză de înlăturare a răspunderii penale, respectiv o cauză de impunitate, în urma achitării prejudiciului integral în condiții de temporalitate impuse de legiuitor, existența în trecut a acestei cauze de nepedepsire nu este lipsită de importanță practică, deoarece, fiind o dispoziție de drept substanțial, organele judiciare o vor avea în vedere în continuare, atunci când vor proceda la aplicarea legii penale mai favorabile, în conformitate cu art. 5 din Codul penal, în considerarea infracțiunilor de evaziune fiscală săvârșite până la data de 1 februarie 2014. Acceptând ideea că evaziunea fiscală este o infracțiune de pericol, nefiind necesară producerea unui prejudiciu, ci doar urmărirea producerii acestuia, am ajunge în situația absurdă și vădit discriminatorie, din punct de vedere juridic, ca un inculpat acuzat de săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală care a achitat integral prejudiciul cauzat în limita plafonului de 50.000 de euro, până la primul termen de judecată, să beneficieze de clemența legiuitorului prin dispunerea față de acesta a unei soluții de clasare/încetare a procesului penal având ca temei procedural incidența unei cauze de nepedepsire, în timp ce un inculpat, pentru săvârșirea unei asemenea infracțiuni, care însă nu a produs un prejudiciu, faptă, în mod evident, care prezintă un grad pericol social concret mult mai scăzut, să nu poată beneficia de aplicarea acestei cauze de nepedepsire, deoarece, neexistând prejudiciu, inculpatul nu-l poate acoperi. Față de acesta din urmă ar trebui pus în mișcare tot mecanismul răspunderii penale (măsuri preventive, pedepse principale, accesorii și complementare, măsuri de siguranță etc.), în mod paradoxal, subiectul activ al unei asemenea infracțiuni, care însă a produs un prejudiciu, prin acoperirea acestuia în termenul legal, va fi sancționat cu o amendă administrativă ce se înregistrează în cazierul judiciar. Așadar, acesta ar fi un prim argument în susținerea tezei că infracțiunea de evaziune fiscală trebuie calificată și tratată ca o infracțiune eminamente de rezultat.

În legătură cu noua modificare legislativă precizată mai sus, adică substituirea unei cauze de nepedepsire cu o cauză de reducere a pedepsei, legiuitorul a apreciat faptul că trebuie să suprime cauza de impunitate din Legea evaziunii fiscale, optând pentru generalizarea acesteia într-o cauză de diminuare a pedepsei, în situația în care pretențiile părții civile sunt acoperite de către inculpat. Ne exprimăm în acest sens dezaprobarea totală în legătură cu această modificare legislativă. În primul rând, această modificare constituie, în opinia noastră, un fine de descurajare a acoperirii prejudiciului cauzat bugetului general consolidat prin săvârșirea infracțiunilor de evaziune fiscală. Inculpatului, așadar nu și suspectului, fiind deci necesară punerea în mișcare a acțiunii penale, îi este estompată motivația de readucere la bugetul de stat a obligațiilor sustrase de la plată, fiind „răsplătit” de legiuitor doar cu înjumătățirea limitelor pedepsei. Considerăm că acest lucru va descuraja și mai mult gradul de recuperare a obligațiilor fiscale eludate, o cauză de nepedepsire proporțională cu gravitatea infracțiunii pentru care activează reprezentând o „supapă” de restabilire a situației anterioare. Mai mult decât atât, noțiunea de acoperire a prejudiciului cauzat este substituită cu terminologia de acoperire a pretențiilor părții civile. Ne punem întrebarea, însă, cine este partea civilă într-un proces penal având ca obiect infracțiuni de evaziune fiscală? Conform practicii judiciare, persoana vătămată într-un asemenea proces penal este statul, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice, respectiv Agenția Națională de Administrare Fiscală, și, în mod evident, și parte civilă. În concluzie, inculpatul, pentru a beneficia de clemența legiuitorului, trebuie să acopere pretențiile părții civile, ci nu prejudiciul cauzat bugetului general consolidat. Între aceste două noțiuni nu trebuie să se creeze confuzie. În majoritatea situațiilor, pretențiile părții civile diferă în mod substanțial față de prejudiciul cauzat bugetului general consolidat, deși acest lucru este nefiresc. Organele judiciare stabilesc adesea, în baza unei expertize financiar-contabile sau a unei constatări tehnico-științifice fiscale, un cuantum al prejudiciului distinct de cel calculat de organele fiscale, în cele mai multe cazuri diminuat. Confuzia accentuată în practică se face între prejudiciul rezultat în urma săvârșirii unei infracțiuni de evaziunea fiscală și prejudiciul fiscal, constând în cuantumul taxelor și impozitelor neplătite de către contribuabil la bugetul de stat, care se compune din valoare totală a obligațiilor fiscale restante ale contribuabilului, fie că acestea rezultă dintr-un raport juridic de conflict de drept fiscal, fie dintr-un raport juridic de conflict de drept penal. Ne exprimăm îngrijorarea cu privire la noua viziune a legiuitorului, aceea de a absolutiza constatările organelor fiscale și de a condiționa tratamentul penal aplicabil autorilor de evaziune fiscală de acoperirea pretențiilor formulate de către organele fiscale, pretenții care nu mai pot fi cenzurate de către organele de urmărire penală, prin intermediul administrării, ca mijloc de probă, a raportului de constatare tehnico-științifică fiscală și/sau a raportului de expertiză contabilă. Mai mult decât atât, este estompată una din valențele probei cu expertiză contabilă sau constatare tehnico-științifică fiscală, în condițiile în care prejudiciul, corolarul comiterii infracțiunilor de evaziune fiscală, este lăsat la aprecierea discreționară a organelor fiscale, ce, în mod evident, vor avea interesul de a maximiza pretențiile în vederea recuperării a tuturor obligațiilor fiscale neachitate de contribuabil (atât a celor rezultate în urma săvârșirii unor infracțiuni, cât și a celor stabilite ca urmare a nașterii unui raport juridic de drept fiscal, dar și a recuperării, în cursul procesului penal, a unor obligații fiscale accesorii). De aceea, apreciem faptul că, în contextul noilor reglementări, organele judiciare vor trebui să facă, neechivoc, distincția între pretențiile părții civile, care vor reprezenta manifestarea de voință unilaterală a organelor fiscale și necenzurabilă și prejudiciul cauzat prin săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală, care trebuie determinat prin intermediul unui probatoriu specific cauzelor de evaziune fiscală și care va sta la baza tuturor consecințelor răspunderii penale. Această optică nouă a legiuitorului pare a fi și mai bizară, în condițiile în care, în Codul de procedură penală actual, procesele-verbale încheiate de organele de constatare, așa cum sunt și organele fiscale în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, constituie acte de sesizare ale organelor de urmărire penală și nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ (art. 61 alin. 5 din Codul de procedură penală). Așadar, în noua reglementare procesual-penală, procesele-verbale întocmite de organele de constatare nu mai pot fi administrate ca mijloace de probă, ci doar ca acte de sesizare, revenind, în virtutea principiului rolului activ pe care trebuie să-l exercite organul de urmărire penală, obligația acestora din urmă de a verifica aspectele sesizate prin administrarea unor mijloace de probă specifice.

Un alt argument în sprijinul ideii că infracțiunile de evaziune fiscală trebuie tratate ca infracțiuni de prejudiciu, rezultă din interpretarea aprofundată a art. 11 din Legea nr. 241/2005 ce edictează faptul că, în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie. Așadar, legiuitorul obligă organele judiciare (procuror, instanța de judecată) să dispună luarea măsurilor asigurătorii în situația în care constată săvârșirea unor infracțiuni prevăzute de Legea nr. 241/2005, cu predilecție a unei infracțiuni de evaziune fiscală. Art. 249 din Codul de procedură penală[7] reglementează scopul luării măsurilor asigurătorii, respectiv evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau confiscării extinse, garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune. Faptul că legiuitorul a optat pentru a impune organelor judiciare luarea măsurilor asigurătorii, în mod obligatoriu, în detrimentul opțiunii de a lăsa la latitudinea organelor judiciare oportunitatea luării unor astfel de măsuri, se datorează, eminamente, caracterului patrimonial al infracțiunilor de evaziune fiscală, scopul primordial al măsurilor asigurătorii în cauzele de evaziune fiscală fiind recuperarea prejudiciului cauzat bugetului general consolidat. De altfel, în cvasimajoritatea cauzelor de evaziune fiscală, măsurile asigurătorii sunt instituite, în vederea recuperării prejudiciului cauzat, asupra bunurilor aparținând suspectului/inculpatului/părții responsabile civilmente până la concurența valorii probabile a pagubei.

Nu în ultimul rând, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 14 din Legea nr. 241/2005, în cazul în care, ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni, nu se pot stabili, pe baza evidențelor contribuabilului, sumele datorate bugetului general consolidat, acestea vor fi determinate de organul competent potrivit legii, prin estimare, în condițiile Codului de procedură fiscală. Așadar, legiuitorul normează o situație particulară, faptul că, din motive obiective (evidențele contribuabilului au dispărut în urma unui incendiu involuntar, au fost sustrase, sunt incomplete etc.) sau din motive subiective (contribuabil ascunde evidențele contabile, le distruge, le deteriorează, nu au fost organizate evidențe contabile etc.), nu pot fi stabilite obligațiile fiscale pe care acesta le datorează bugetului general consolidat ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni de evaziune fiscală, stabilind că, în aceste situații de excepție, organul competent trebuie să le determine prin estimare în condițiile Codului de procedură fiscală. În consecință, dacă textul de lege ar fi avut intenția de a incrimina o infracțiune de evaziune fiscală sub forma unei infracțiuni de pericol, nu ar fi fost necesar să determine o metodă de stabilire a obligațiilor fiscale în situația de excepție în care acestea nu pot fi stabilite pe baza evidenței contabile a contribuabilului, imposibilitatea stabilirii prejudiciului atrăgând după sine încadrarea faptei în conținutul constitutiv al infracțiunilor prevăzute de art. 9 alin. 1 din Legea nr. 241/2005. Intenția legiuitorului este de a se stabili cu certitudine prejudiciul cauzat bugetului general consolidat prin săvârșirea unor infracțiuni de evaziune fiscală, fiind respinsă teza conform căreia trebuie doar urmărit, nu și atins scopul sustragerii de la plata obligațiilor fiscale. În susținerea celor prezentate mai sus s-a pronunțat implicit și o instanță de judecată[8], hotărând că stabilirea unui prejudiciu cert reprezintă un aspect primordial (condiţie esenţială) într-o infracţiune de evaziune fiscală, situaţie care prezintă relevanţă şi cu privire la menţinerea arestării preventive a inculpatului. Astfel, pentru ca o infracţiune de prejudiciu să atragă cea mai drastică măsură, arestarea preventivă, este necesar a se stabili mai înainte întinderea sau valoarea certă a pagubei şi numai în raport de aceste coordonate să se recurgă la măsuri corespunzătoare faţă de cel care le-a provocat şi faţă de patrimoniul său în vederea recuperării prejudiciului. În speţă, Curtea a apreciat că este întemeiată cererea de liberare provizorie sub control judiciar având în vedere faptul că inculpatul era arestat preventiv de peste 80 de zile, fără ca organele de urmărire penală să stabilească întinderea prejudiciului, precum şi cerinţa respectării termenului rezonabil.

Tot ca o infracțiune de rezultat este tratată infracțiunea de evaziune fiscală într-o altă decizia judecătorească[9]: … pentru anii 2006-2007, nu au fost descrise în concret faptele care ar întruni elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală, ci, dimpotrivă, s-a făcut referire la fapte ce nu sunt producătoare de prejudiciu, respectiv împrejurarea că inculpata nu a trecut pe chitanţe ce anume reprezintă sumele de bani încasate sau că unele cheltuieli nu au avut legătură cu activitatea contribuabilului. Procurorul nu a administrat nicio probă raportat la prejudiciul aferent acestor ani, iar din jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie rezultă că fapta descrisă în rechizitoriu trebuie să explice modalitatea în care s-au produs anumite consecinţe juridice, ceea ce nu s-a realizat în prezenta cauză. Pentru anul 2008, fapta de evaziune fiscală ar fi descrisă în rechizitoriu, însă, în realitate, este o preluare din actul de control al organelor financiare, fără ca procurorul să fi efectuat o proprie cercetare şi fără să menţioneze, în concret, producerea unui prejudiciu la bugetul statului, ceea ce este echivalent cu lipsa descrierii evaziunii fiscale şi a urmăririi penale sub acest aspect.

Utilizarea unor mijloace dolosive, care au avut ca rezultat sustragerea de la plata obligațiilor fiscale, poate reprezenta o definiție scurtă, dar cuprinzătoare a infracțiunilor de evaziune fiscală. Admițând ipoteza că evaziunea fiscală ar fi o infracțiune de pericol, scopul special putând fi doar urmărit, nu și consumat, s-ar ridica probleme dificile în probațiunea laturii subiective a unei asemenea fapte prevăzute de legea penală. Cum ar putea fi mai temeinic probat, dincolo de orice dubiu rezonabil, că făptuitorul a intenționat, ca prin faptele sale, să se sustragă de la plata obligațiilor fiscale, decât prin realizarea acestui scop, respectiv producerea unui prejudiciu?

În opinia noastră, săvârșirea vreuneia dintre modalitățile normative prevăzute de art. 9 alineat 1, literele a-g din Legea nr. 241/2005, fără însă să se fi cauzat vreun prejudiciu patrimonial bugetului general consolidat, nu trebuie calificată de organele judiciare ca o infracțiune de evaziune fiscală, ci în funcție de infracțiunea de evaziunea fiscală săvârșită, aceasta s-ar putea încadra în conținutul constitutiv al unor alte infracțiuni (ex: săvârșirea faptei de substituire, degradare sau înstrăinare de către debitor ori de către terțe persoane a bunurilor sechestrate fără a se cauza un prejudiciu material bugetului general consolidat, ar putea reprezenta infracțiunea de sustragere de sub sechestru, prev. de art. 261 Cod penal). În condițiile expuse mai sus, infracțiunea de evaziune fiscală trebuie apreciată și tratată ca o infracțiune de rezultat, prin esența sa, neputând fi acceptată ipoteza că aceasta este o infracțiune de pericol, atât argumentele doctrinare, cât și orientarea practicii judiciare fiind în măsură să fundamenteze teoria că infracțiunile de evaziune fiscală sunt infracțiuni de prejudiciu, acestea având ca urmare imediată producerea unei pagube bugetului general consolidat. În lipsa unei asemenea pagube, organele judiciare sunt nevoite să trateze aceste fapte fie ca alte infracțiuni distincte, fie ca o tentativă la infracțiunea de evaziunea fiscală, posibilă, dar neincriminată de legiuitor, având în vedere faptul că atunci când rezultatul cerut de norma de incriminare nu s-a produs, infracțiunea nu s-a consumat, rămânând în faza de tentativă[10].


[1] Dezbaterea juridică cu tema: Criminalitate cu studii superioare: Evaziunea Fiscală.
[2] Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare.
[3] În același sens, Mihai Adrian Hotca, Mirela Gorunescu, Norel Neagu, Maxim Dobrinoiu, Radu-Florin Geamănu, „Infracțiuni prevăzute în legi speciale, Comentarii și explicații, Ediția 3”, Ed. C.H. Beck, București, 2013, pag. 167.
[4] Florin Streteanu, Daniel Nițiu, „Drept penal, Partea Generală, Volumul I”, Editura Universul Juridic, București, 2014, pag. 294-296.
[5] Florin Streteanu, Daniel Nițu, „Drept penal, Partea Generală, Volumul I”, Editura Universul Juridic, București, 2014, pag. 481.
[6] Art. 10 din Legea nr. 241/2005 a fost modificat prin Legea nr. 255/2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 513 din 14 august 2013, intrată în vigoare la data de 1 februarie 2014.
[7] Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările și completările ulterioare, intrată în vigoare la data de 1 februarie 2014.
[8] Decizia penală nr. 1092 din 29 mai 2012, pronunţată în recurs de Secţia a II-a penală a Curții de Apel Bucureşti.
[9] Sentința penală nr. 106/22.09.2011 a Curții de Apel Cluj.
[10] Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, „Drept penal român. Partea generală”, Editura Universul Juridic, București, 2014, pag. 161.


Ofițer de poliție judiciară Mihai-Costin TOADER
IPJ Dâmbovița-Serviciul de Investigare a Criminalității Economice

Cuvinte cheie: , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti