Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
 1 comentariu | 
Print Friendly, PDF & Email

Despre prezumţia de nevinovăţie, aplicabilitatea principiului in dubio pro reo sau cum inculpatul trebuie să îşi dovedească nevinovăţia
08.07.2015 | Milu-Constantin TIMOCE


Cyberlaw - Valoarea legala a documentelor electronice

Constituţia României, în art. 23 alin. 11, consfinţeşte prezumţia de nevinovăţie ca principiu constituţional.

La rândul său, Codul de procedură penală în vigoare, încă din art. 4, arată explicit că orice persoană este considerată nevinovată până la momentul stabilirii vinovăţiei sale printr-o hotărâre judecătorească definitivă. O prevedere similară, introdusă în lege încă din anul 2003, era cuprinsă şi în dispoziţiile art. 52 din vechiul Cod de procedură penală.

Nu am făcut aceste trimiteri pentru că cineva ar fi pus la îndoială reglementarea legislativă a prezumţiei de nevinovăţie, ci pur şi simplu am vrut să amintesc de existenţa acestor prevederi legale, pentru că, deşi la nivel de principiu ştim cu toţii că există, de multe ori uităm care sunt articolele de lege care le reglementează. Că uităm textele de lege nu ar fi o problemă, problema apare, însă, atunci când „uităm” să aplicăm instituţia, deşi ştim că ea există.

O mostră „de uitare” vreau să rezum în rândurile ce urmează. Concluziile le trageţi voi, cititorii acestor rânduri, singurii în măsură să (vă) răspundeţi dacă principiul prezumţiei de nevinovăţie este cu adevărat pus în valoare în practica judiciară autohtonă sau dacă este doar un principiu desuet pe care îl găsim explicitat şi exemplificat doar în tratatele de procedură penală.

Situaţie premisă. Cluj-Napoca. Aprilie 2011, ziua 13 – un conducător auto este oprit în trafic pentru un control de rutină. În urma testării cu aparatul alcooltest se stabileşte că are în aerul expirat o concentraţie alcoolică ce depăşea limita legală pentru ca fapta să fie apreciată ca simplă contravenţie, respectiv 0,42 g/l alcool în aerul expirat. Urmează deplasarea la UPU Cluj pentru recoltarea probelor biologice de sânge în vederea stabilirii alcoolemiei. Între cele două recoltări prevăzute de dispoziţiile legale, conducătorului auto i se solicită o scurtă declaraţie olografă, explicându-i-se că, dacă nu are nimic de spus, să consemneze exact acest lucru. Omul preferă să tacă, însă nu îndeajuns. În timpul aşteptării, în urma discuţiilor cu poliţiştii, le spune că a consumat „un pahar, două de cogneac”. Această discuţie se materializează într-un proces-verbal întocmit de către poliţişti.

Urmărirea penală. La trei zile după surprinderea în trafic a conducătorului auto, acesta este chemat în faţa organelor de cercetare penală – Serviciul Poliţiei Rutiere Cluj. I se aduce la cunoştinţă că a fost pus sub învinuire pentru săvârşirea infracţiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul având în sânge o îmbibaţie alcoolică peste limita legală – art. 87 alin. 1 din OUG nr. 195/2002. Învinuitul întreabă care este valoarea alcoolemiei, iar organul de cercetare penală îi comunică că nu se cunoaşte încă rezultatul cu privire la alcoolemia din sânge, nefiind comunicat de către instituţia medico-legală, dar că învinuirea se bazează exclusiv pe rezultatul aparatului alcooltest.

Prezumţia de nevinovăţie? Care prezumţie, că doar avem posibilitatea să începem urmărirea penală şi fără rezultatul concret al îmbibaţiei alcoolice din sânge, deşi infracţiunea se raportează doar la o astfel de depăşire a limitelor legale a îmbibaţiei alcoolice.

Raportat la starea de fapt din acel moment, în speranţa că probele biologice vor releva o alcoolemie sub limita legală, învinuitul invocă dreptul la tăcere. Precizează însă că doreşte să dea declaraţie în cauză după comunicarea de către IML a buletinului de analiză toxicologică cu privire la valoarea alcoolemiei.

Decembrie 2011 – aproximativ nouă luni după debutul anchetei penale. Sunt angajat în cauză. Mă prezint în faţa organului de cercetare penală pentru a afla stadiul dosarului. Mi se comunică cu nonşalanţă că, întrucât învinuitul a refuzat să dea declaraţie, dosarul a fost lăsat în nelucrare. Oricum, pentru fapta abominabilă pe care a comis-o îşi merită soarta… Mi se spune să nu mă grăbesc, pentru că dosarul oricum nu va fi soluţionat prea repede. Există alte dosare prioritare şi, în plus, starea de aşteptare e o sancţiune în plus pentru conducătorul auto ce a încălcat legea.

Prezumţia de nevinovăţie? Care prezumţie? Din moment ce omul a comis-o nu putem să îl considerăm nevinovat…

Încep să mă agit. Formulez o cerere scrisă prin care solicit ca învinuitul să fie audiat în cauză, arăt că renunţă la dreptul la tăcere, că doreşte să dea declaraţii şi să îşi lămurească situaţia juridică. Primesc răspunsul la solicitarea mea – organul de cercetare penală respinge cererea de audiere a învinuitului ca nefiind relevantă la acel moment, cu precizarea că, oricum, cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală poate face declaraţii suplimentare raportat la învinuire. Suplimentare la ce, că doar nu a dat nicio declaraţie?

Fac plângere la procurorul ce supraveghează activitatea de urmărire penală. Nu primesc niciun răspuns la plângere, însă primim citaţie în vederea prezentării materialului de urmărire penală. În sfârşit, poate reuşim să lămurim situaţia…

Februarie 2012 – aproape un an de la debutul anchetei. Ne prezentăm la Parchet. Ofiţerul de poliţie judiciară ne aşteaptă împreună cu procurorul pentru prezentarea materialului. Îi aduc la cunoştinţă procurorului că învinuitul nu a fost audiat, deşi a solicitat expres acest lucru. Îi spun că i-am mai adresat şi lui o plângere, pentru că ni s-a refuzat acest drept de a da declaraţie. Nu ştie sau se face că nu ştie de o astfel de situaţie. Se uită urât la poliţist, pentru că l-a pus pe el într-o situaţie jenantă… Îi dă dispoziţie verbală să audieze suspectul.

Prezumţia de nevinovăţie? Nu mai contează, poate avem o şansă să îl convingem pe procuror că suntem nevinovaţi.

Suspectul dă declaraţie. Nu îşi mai aduce aminte cu exactitate cantitatea de alcool consumată sau orele exacte de consum. Mai încurcă paharele… n-au fost două, c-au fost trei… E privit cu suspiciune. Cu certitudine vrea să inducă în eroare organele de urmărire penală! Facem cerere în probaţiune. Solicităm să fie audiaţi comesenii, dar solicităm şi un calcul retroactiv al alcoolemiei, pentru că, raportat la valorile alcoolemiei atât din aerul expirat, cât şi din sânge, e posibil ca la momentul surprinderii în trafic alcoolemia să fie sub limita legală. Se încuviinţează audierea martorilor. Calculul retroactiv al alcoolemiei rămâne în discuţie după audierea martorilor şi după efectuarea unei eventuale testări poligraf.

Sunt audiaţi martorii. Fiecare spune ce îşi aminteşte legat de consumul de alcool de acum un an de zile dintr-o fatidică zi de 13 aprilie. Mai trec două luni de zile. Ni se comunică faptul că solicitarea de efectuare a calculului retroactiv al alcoolemiei a fost respinsă. Aşteptăm soluţia procurorului – ne trimite în judecată sau nu?

Suntem din nou chemaţi la organul de cercetare penală. Ni se solicită să ne prezentăm la testarea poligraf… Nu mai înţelege nimeni nimic… Calculul retroactiv al alcoolemiei era condiţionat de realizarea unei testări poligraf, dar această cerere ne-a fost deja respinsă. Refuzăm să mai participăm la o astfel de mascaradă judiciară. Solicităm să fim trimişi în judecată, lucru care se şi întâmplă.

Cât despre prezumţia de nevinovăţie? Cu certitudine aceasta se rezuma la rezultatul aparatului poligraf mânuit de un destoinic comisar de poliţie din cadrul IPJ Cluj.

Faza de judecată în primă instanţă. Judecătoria Cluj-Napoca. Septembrie 2012.

Începem în forţă cercetarea judecătorească. Inculpatul doreşte să îşi dovedească nevinovăţia. Dă declaraţie. I se atrage atenţia că, dacă va fi prins cu minciuna, acest aspect va fi avut în vedere la individualizarea pedepsei. Se acordă un nou termen – decembrie 2012. Îl digerăm greu. E prea lung. Mergem la termen. Audiem martori. Solicităm alte probe. Termene de judecată din trei în trei luni. Se încuviinţează calculul retroactiv al alcoolemiei. Se realizează pe două variante de consum – cum inculpatul nu a mai ştiut exact la momentul audierii sale dacă a băut două sau trei pahare de cogneac sau dacă conţinutul unui pahar era de 40 sau 50 ml de alcool, această situaţie a născut o serie de discuţii contradictorii cu procurorul. Pentru a lămuri lucrurile, judecătorul a dispus ca expertiza medico-legală privind calculul retroactiv al alcoolemiei să se realizeze pe două variante de consum.

Expertiza întârzie să fie depusă la dosar. Inculpatul îşi pierde răbdarea. Începe să regrete că nu a recunoscut, că nu a uzat de procedura simplificată de judecată. Ar fi terminat demult procesul şi probabil ar fi obţinut şi permisul de conducere printr-un nou examen.

Primim rezultatul expertizei. Ironia sorţii – pe o variantă de consum, limita legală a alcoolemiei este depăşită, pe cealaltă variantă, alcoolemia se încadrează sub limita prevăzută de lege. Încep dezbaterile. Ne judecăm. Discuţii contradictorii între acuzare şi apărare. Nu are rost să descriu… cunoaşteţi mersul dezbaterilor.

Cât despre prezumţia de nevinovăţie şi aplicarea principiului in dubio pro reo raportat la cele două expertize contradictorii şi la susţinerile acuzării, vă las pe voi să vă faceţi o opinie în contextul în care procurorul a pus concluzii de condamnare.

Instanţa amână pronunţarea. O mai amână o dată.

Septembrie 2013. Sentinţa penală nr. 978/19 septembrie 2013. Citez: „Potrivit art. 66 alin. 1 C. proc. pen., inculpatul beneficiază de prezumţia de nevinovăţie şi nu este obligat să îşi dovedească nevinovăţia. Potrivit art. 66 alin. 2 C. proc. pen., inculpatul, atunci când există probe de vinovăţie, are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie. Tocmai aceasta este ipoteza prezentei cauze, în care cele două rapoarte de expertiză medico-legală calcul retroactiv al alcoolemiei furnizează cel puţin un element de dubiu care ar trebui să profite inculpatului. Pentru aceste considerente, instanţa a pronunţat achitarea inculpatului în temeiul art. 10 lit. b) C. proc. pen., urmând să lase cheltuielile judiciare în sarcina statului.”

Victorie! Am reuşit! Prezumţia de nevinovăţie nu a fost omorâtă. Ea există. E vie şi o găsim aplicabilă în hotărârea judecătorească pentru care am aşteptat mai bine de doi ani.

Faza de judecată în recurs. Eram conştienţi de faptul că hotărârea va fi contestată de parchet, lucru care s-a şi întâmplat. Primul termen în recurs – 2 decembrie 2013. Inculpatul e grăbit să se judece. Nu mai are răbdare. Vrea să îşi ştie rezolvată situaţia juridică cu atât mai mult cu cât la fond a fost achitat. Îi atrag atenţia că, de multe ori, graba strică treaba! Nici nu vrea să audă…

Curtea de Apel Cluj. Ne prezentăm la termen. Ne judecăm. Aceleaşi aspecte ca şi în faţa instanţei de fond. Nicio probă nouă, niciun alt element de noutate.

Instanţa de apel rămâne în pronunţare. Nu tu amânarea pronunţării, nu tu alte chestiuni… O fi semn bun?

În cursul aceleiaşi zile aflăm soluţia – admite recursul declarat de către parchet, casează sentinţa apelată, şi rejudecând, dispune condamnarea inculpatului la o pedeapsă de 5 luni închisoare cu suspendare condiţionată. Nu mai am niciun comentariu de făcut, sunt supărat, simt că toată munca şi strădania mea au fost în zadar. Mă consolează inculpatul – „lasă, domnule avocat, e vina mea, nu ar fi trebuit să conduc dacă am consumat alcool!”. Are dreptate… e un tip deştept şi realist. Doar noi, avocaţii, ne amăgim cu principii de drept şi prezumţii!

Aştept motivarea. Reuşesc să o obţin. Decizia penală nr. 1618/R/2013 a completului de recurs. Citez: „… inculpatul nu a fost sincer când a declarat consumul pe baza căruia s-a efectuat calculul retroactiv, după cum nu a fost sincer nici cu ocazia declarării consumului care a stat la baza raportului de expertiză medico-legală calcul retroactiv al alcoolemiei nr. (…).

De altfel, conduita inculpatului prin care încearcă să îşi înlăture răspunderea penală este relevată şi de faptul că, deşi avea posibilitatea chiar în ziua următoare evenimentului rutier să solicite de la localul unde a consumat alcool date certe referitoare la tipul de alcool consumat, tăria acestuia, cantitatea care se serveşte în mod obişnuit într-un pahar la acel local, nu a procedat în acest mod, preferând să fie evaziv cu privire la aspectele menţionate, în speranţa că acestea îi vor fi favorabile.

Tăria alcoolică de 40 de grade luate în considerare la efectuarea rapoartelor de calcul retroactiv al alcoolemiei este una probabilă, neexistând certitudinea că inculpatul ar fi consumat alcool cu o astfel de tărie, neexistând nicio probă în acest sens, astfel că, şi din acest punct de vedere, expertizele de calcul retroactiv al alcoolemiei nu pot fi luate în considerare în privinţa elementelor favorabile inculpatului.”

Cred că orice comentariu este de prisos. Comparaţi considerentele instanţei de fond cu argumentele instanţei de apel şi stabiliţi voi care din instanţe a făcut o corectă aplicare a legii.

E drept că soluţia instanţei de apel e definitivă şi se bucură de o veritabilă prezumţie de legalitate, însă modalitatea în care prezumţia de nevinovăţie a fost strivită în exact trei fraze merită măcar un moment de reflecţie. Ceea ce ne spune Curtea e în totală contradicţie cu argumentaţia avută în vedere de judecătorul fondului, dar şi cu tot ceea ce citim în tratatele de procedură sau în alte studii de specialitate despre obligaţiile inculpatului în cursul procesului penal. Nicăieri nu am găsit scris că inculpatul are obligaţia de a fi sincer, că are obligaţia de a proba netemeinicia acuzaţiei sau că trebuie să producă probe la dosar care să ateste că alcoolul consumat are o tărie de 40 grade pentru ca un astfel de element să poată fi avut în vedere de medicii legişti atunci când realizează o expertiză de specialitate. Practic, prin trei fraze, sarcina probei a fost transferată de la acuzare la apărare – în opinia Curţii, nu procurorul trebuia să dovedească existenţa faptei şi condiţiile concrete în care a fost comisă, ci acuzatul trebuia să ia măsuri pentru a preconstitui probe care să-i demonstreze nevinovăţia.

Singura explicaţie pe care eu am găsit-o acestei motivări a fost faptul că, fiind judecători de Curte de Apel, magistraţii care au judecat calea de atac erau ancoraţi exclusiv în normele de procedură din materia recursului, neavând prea multă tangenţă cu dispoziţiile din partea generală a Codului de procedură penală. (sic!)

Lăsând spiritul de glumă deoparte, situaţia nu este deloc amuzantă. Dimpotrivă, aceasta ar trebui tratată cu maximă seriozitate.

Este inadmisibil ca, după 12 ani de la reglementarea principiului prezumţiei de nevinovăţie în Codul de procedură penală şi de la 24 de ani de la ridicarea prezumţiei de nevinovăţie la rang de principiu constituţional, acesta să nu fie încă aplicat în practica judiciară, ci, dimpotrivă, să fie tratat cu indiferenţă, ca şi cum nu ar exista.

Probabil că, dacă am acorda mai multă atenţie practică acestor principii atât de mult discutate la seminariile profesionale şi dacă am avea curajul să recunoaştem că drepturile suspectului/inculpatului reprezintă o componentă esenţială a conceptului de justiţie ori că există situaţii în care fapte infracţionale evidente nu pot fi dovedite din lipsă de probe, atunci poate că şi numărul de condamnări ale României la CEDO sau numărul erorilor judiciare ar fi mult mai mic. Până la urmă, nu trebuie uitat că actul de justiţie trebuie fundamentat pe probe certe şi nu pe aprecieri subiective.

Şi o ultimă întrebare, la care probabil ar trebui să medităm toţi cei implicaţi într-un fel sau în altul în justiţia penală – magistraţi judecători, magistraţi procurori, poliţişti, avocaţi –, oare, dacă am acorda aceeaşi atenţie prezumţiei de nevinovăţie câtă acordăm arestării preventive, ar mai fi atât de blamată justiţia pe cât e la acest moment?.

P.S. Pentru toţi acei magistraţi judecători sau procurori (şi am convingerea că nu sunt puţini) ce aplică prezumţia de nevinovăţie ca un dat firesc – RESPECT.

Avocat Milu-Constantin Timoce
Asociat, Iordăchescu & Asociaţii

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Până acum a fost scris un singur comentariu cu privire la articolul “Despre prezumţia de nevinovăţie, aplicabilitatea principiului in dubio pro reo sau cum inculpatul trebuie să îşi dovedească nevinovăţia”

  1. Adrian-Relu TĂNASE spune:

    Felicitari pentru articol! Cu acelasi subiect, va recomand articolul meu publicat aici: https://www.juridice.ro/378073/merg-in-instanta-sa-imi-dovedesc-nevinovatia.html

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate