ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
3 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Comentarii parţiale la cauza CJUE C-183/2014, Salomie şi Oltean. România a pierdut la CJUE. Mii de români afectați
10.07.2015 | Daniel UDRESCU


NOTĂ: Impactul deciziei CJUE în cauza C-183/2014, Salomie şi Oltean este de sute de milioane de Euro. România a pierdut la CJUE, este obligată să permită TVA deductibil și dacă această măsură nu este comunicată corect, mii de români își vor pierde dreptul să solicite rambursarea. În 30 de zile expiră acest drept.

Motto: „Nu toţi judecătorii au înţeles că, în afara Legii, nu au alt „stăpân”, nici măcar în cel care le plăteşte lefurile”. Jud. Amelia Farmathy, Curtea de Apel Bucureşti

Am apreciat foarte mult comentariile dnei Judecător Farmathy, care identifica cea mai mare problemă a justiţiei din România. În judecata cu statul, judecătorii sunt presaţi şi actul de justiţie este influenţat pentru ca structuri/autorităţi să aibe avantaje în sala de judecată contra contribuabililor. Acest lucru arată că autorităţile nu au oameni capabili să apere interesele autorităţii şi au nevoie de un ajutor suplimentar, ori interesele autorităţii sunt de a şantaja şi controla deciziile eronate ale unor funcţionari publici, ambele variante fiind rezultatul unui sistem mediocru. Pentru a fi eficient, statul trebuie să elimine bariere, nu să creeze bariere. ORNISS este o astfel de barieră pentru judecători.

În data de 9 iulie 2015, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a dispus cu privire la cererea firmei de avocatură Costaş, Negru & Asociaţii în cauza C-183/14, Salomie şi Oltean. Aşteptările celor implicaţi au fost de clarificare a legii. Personal, de când am văzut modul de redactare a întrebărilor formulate de judecătorii care le-au trimis la CJUE am ştiut că vor avea o interpretare denaturată. Am opinia că dl Blejnar & Co., prin măsurile impuse au comis un abuz în serviciu în domeniul TVA la imobiliare. ANAF, ca autoritate a statului, nu ar trebui să comită greşeli faţă de contribuabili, dar lipsa de profesionalism şi tratamentul aplicat contribuabililor este unul pentru criminali, nu pentru cei care aduc venituri statului. Mă preocupă foarte mult ca instanţele să înțeleagă rolul imparţial între stat, reprezentat de autoritare, ANAF în cazul nostru, care se judecă pe o greşeală a unui funcţionar (frecvent). Statul trebuie să apară ca autoritate şi de aici, abuzurile unor golăneli ale unei persoane deja urmărită penal, dl Blejnar, în actul legal al unei autorităţi, sunt greu de retractat, chiar dacă statul nu are dreptate. Este o practică asemănătoare împăraţilor chinezi, unde autoritatea acestora era sfântă, dar acţiunea funcţionarilor care acţionau în numele împăratului era condamnabilă, dar numai de cei cu autoritate peste cea a funcţionarului.

Pentru că deja am comentat critic, vreau să mai analizez doar atitudinea avocaţilor, consilierilor juridici ai ANAF, dar şi a magistraţilor, cu privire la modul în care întrebările adresate CJUE sunt formulate. Avocaţii oare nu au auzit de cuvântul asociere? Este aşa de greu ca experţii într-un domeniu să formuleze acest gen de întrebări într-un grup organizat, care să prezinte ideile mai multor capete luminate. Chiar nu este capabilă România să producă munca în echipă pentru interesul general? Oare instanţele care formulează întrebări nu sunt capabile să prezinte adevărul? Oare problemele ridicate sunt chiar atât de mari pentru ANAF, încât să nu aibă specialişti să le rezolve intern? Nu mi s-au părut elemente greu de judecat, dar am convingerea că duplicitatea sistemului a căutat o scuză gen decizie CJUE. Decizia în cauza C-183/14 este una aşa şi aşa pentru contribuabil, pentru că întrebările nu au redat realitatea. Critic această duplicitate care există în sistem şi care este bolnăvicioasă. Oameni excepţionali se complac în jocuri de culise de o natură murdară. Este grav când astfel de oameni sunt judecători sau funcţionari ANAF, care, de regulă, au un rol neutru. S-a uitat, de exemplu, de declaraţia Preşedintelui Sebastian Bodu, s-a uitat de faptul că, până în 2010, nu a existat legislaţie secundară în cadrul ANAF cu privire la claritatea aplicării legii, adică nu existau formulare de control al TVA la persoanele fizice (a se vedea Analiza legislaţiei secundare).

Pe lângă problemele ridicate şi întrebările supuse atenţiei CJUE, o serie de elemente continuă să arunce o imagine negativă asupra ANAF. Din punctul meu de vedere, ANAF nu a reuşit să formuleze o campanie corectă, care să respecte contribuabilul. ANAF este un organ de control, cu atribuţii clare, dar rolul acestuia ar trebui să fie neutru fiscal. ANAF are nevoie să iasă din tranziţie, să îşi schimbe radical imaginea. Dacă statul are nevoie de taxe şi impozite, atunci să-şi preţuiască şi să-şi respecte contribuabilii. Dreptul statului este să colecteze taxe şi impozite, dreptul contribuabilului este să le plătescă conform unei legislaţii clare.

Realitatea fiscală a unui control fiscal se determină în baza art. 6 şi 7 alin. 2 şi 3 CPF. Dreptul de deducere al TVA nu poate fi refuzat, dar TOATE controalele ANAF exact acest lucru l-au făcut şi la nivel de ANAF nu s-a încercat să se lămurească problema exercitării efective a dreptului de deducere. CJUE a sancţionat tocmai acest aspect în cauza C-183/14 Salomie şi Oltean:
”63. Astfel, faptul de a sancționa nerespectarea de către persoana impozabilă a obligațiilor contabile și a celor privind declarațiile cu refuzul dreptului de deducere depășește în mod evident ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului de asigurare a executării corecte a acestor obligații, din moment ce dreptul Uniunii nu împiedică statele membre să impună, dacă este cazul, o amendă sau o sancțiune pecuniară proporțională cu gravitatea încălcării. O asemenea practică depășește totodată ceea ce este necesar pentru a asigura colectarea în mod corect a TVAului și prevenirea evaziunii fiscale, în sensul articolului 273 din Directiva 2006/112, întrucât poate determina chiar pierderea dreptului de deducere dacă rectificarea declarației de către administrația fiscală nu se produce decât după expirarea termenului de decădere de care dispune persoana impozabilă pentru a proceda la deducere (a se vedea prin analogie Hotărârea Ecotrade, C95/07 și C96/07, EU:C:2008:267, punctele 67 și 68).
64. În speță, reiese din dosarul prezentat Curții că cerințele de fond privind dreptul de deducere în amonte ar fi îndeplinite, iar reclamanții din litigiul principal ar fi fost considerați persoane impozabile în scopuri de TVA cu ocazia unui control fiscal. În astfel de condiții, amânarea aplicării dreptului de deducere a TVAului până la depunerea unui prim decont de taxă de către aceste persoane impozabile pentru simplul motiv că nu erau înregistrate în scopuri de TVA atunci când au efectuat operațiunile care fac obiectul TVAului, acestea din urmă trebuind în plus să achite taxa aferentă acestora, depășește ceea ce este necesar pentru asigurarea colectării în mod corect a taxei și pentru prevenirea evaziunii.”

ANAF are obligaţia unei impuneri echitabile dată de art. 56 alin. (2) din Constituţie, urmat de alin. (3):
”(2) Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.
(3) Orice alte prestaţii sunt interzise, în afara celor stabilite prin lege, în situaţii excepţionale.”

Şi, totuşi, în controlul ANAF la persoanele fizice, până azi, se respinge dreptul de deducere imediată. Citez un comentariu deja publicat de firma Costaş, Negru & Asociaţii:
”În opinia noastră, … exercitarea dreptului de deducere al TVA ar trebui să fie automată. Solicitarea noastră va fi deci aceea de a se răspunde ultimelor două întrebări astfel: Prevederile articolelor 167, 168 şi 213 din Directiva 2006/112/CE şi principiul neutralităţii fiscale se opun unei practici administrative a organelor fiscale de restrângere sau amânare a exerciţiului dreptului de deducere al TVA. Dreptul de deducere al TVA se exercită automat, prin scăderea din TVA colectată sau care ar fi trebuit să fie colectată în aval a TVA aferente achiziţiilor efectuate în amonte, pentru fiecare perioadă fiscală în parte.”

La acest aspect continui să aduc în discuţie aspecte cu privire la TVA achitat în amonte unde contribuabilii sunt declaraţi inactivi.

Chiar dacă se aduc dovezi că TVA deductibil există şi de multe ori excede TVA de plată, practica nelegală a ANAF este de a calcula dobânzi şi penalităţi, pentru că persoana nu s-a declarat, care, printr-o şmecherie, pot rămâne în sarcina contribuabilului, dacă nu se contestă. Acest tratament este duplicitar şi trebuie eliminat de ANAF. Inspectorii ANAF controlează numai TVA de plată, fără să respecte contribuabilul şi să efectueze un control complet. De multe ori, raportul de inspecţie fiscală nu consemnează facturile, nu consemnează dreptul de deducere, pentru că persoana fizică care nu este înregistrată fiscal (chiar dacă legea nu are explicată categoria ”persoană fizică plătitoare de TVA”) nu ar avea acest drept. ERONAT. CJUE a sancţionat tocmai acest lucru, exemplificând cu un număr impresionant de decizii. Oare chiar nu are ANAF oameni capabili să le citească şi să le aplice şi trebuie să ne judece CJUE pentru tâmpenii şi prostii care se văd din avion? Situaţia abuzivă continuă cu aceste chichiţe de oameni josnici, căci, după declararea persoanei ca plătitoare de TVA şi reducerea TVA prin rectificativă, să rămână dobânzile şi penalităţile, (chiar dacă costurile de construire sunt înainte de cele de vânzare) şi, ca urmare, să se continue circul contestaţiilor nejustificate, fără posibilitatea unui nou control. Respectul pentru contribuabil nu există, dar se invocă legea, care însă este în contradicţie cu jurisprudenţa europeană care spune foarte clar:

Hotărârea din 1 martie 2012, Polski Trawertyn, C-280/10:
”40. În această privință, trebuie amintit că dreptul de deducere prevăzut la articolul 167 și următoarele din Directiva 2006/112 face parte integrantă din mecanismul TVAului și, în principiu, nu poate fi limitat. Acesta se exercită imediat pentru totalitatea taxelor aplicate operațiunilor efectuate în amonte (Hotărârea din 15 iulie 2010, Pannon Gép Centrum, C368/09, punctul 37 și jurisprudența citată).
(…)
47. Astfel, reiese din jurisprudență, pe de o parte, că, deși este adevărat că persoanele impozabile au în temeiul articolului 213 din Directiva 2006/112 obligația de a declara când încep, își modifică sau încetează activitățile, statelor membre nu li se permite în niciun caz, în ipoteza neprezentării unei declarații, să priveze persoana impozabilă de exercitarea acestui drept (a se vedea Hotărârea Nidera Handelscompagnie C-385/09, citată anterior, punctul 48).”

Hotărârea din 21 octombrie 2010, Nidera Handelscompagnie, C-385/09:
48. Desigur, persoanele impozabile au de asemenea obligația de a declara când încep, când își modifică sau când încetează activitățile, conform măsurilor adoptate în acest scop de statele membre, și aceasta în temeiul articolului 213 din Directiva 2006/112. Cu toate acestea, Curtea s-a pronunțat deja în sensul că o asemenea dispoziție nu permite în niciun caz statelor membre, în cazul neprezentării unei declarații, să reporteze exercitarea dreptului de deducere până la începutul efectiv al realizării obișnuite a operațiunilor taxate sau să priveze persoana impozabilă de exercitarea acestui drept (a se vedea, prin analogie, Hotărârea din 21 martie 2000, Gabalfrisa și alții, C-110/98 – C-147/98, Rec., p. I 1577, punctul 51).”

Curtea Europeană de Justiţie, în cauza C-385/2009, Nidera Handelscompagnie, punctul 42, s-a pronunțat, în contextul sistemului de taxare inversă, în sensul că principiul fundamental al neutralității TVA-ului impune ca deducerea TVA-ului aferent intrărilor să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de către persoanele impozabile. Din moment ce administrația fiscală dispune de informațiile necesare pentru a stabili că persoana impozabilă, în calitate de destinatar al operațiunilor în cauză, este obligată la plata TVA-ului, aceasta nu ar putea impune, în ceea ce privește dreptul persoanei impozabile de a deduce această taxă, condiții suplimentare care pot avea ca efect anihilarea exercitării acestui drept.

Alte puncte din decizia Salomie, suficient de importante sunt cele legate de principiul proporţionalităţii:
”50. În ceea ce privește, în al treilea și ultimul rând, conformitatea cu dreptul Uniunii a majorărilor aplicate în speță de administrația fiscală, trebuie amintit că, în lipsa unei armonizări a legislației Uniunii în domeniul sancțiunilor aplicabile în caz de nerespectare a condițiilor prevăzute de un regim instituit prin această legislație, statele membre rămân competente să aleagă sancțiunile care le par adecvate. Acestea sunt însă obligate să își exercite competențele cu respectarea dreptului Uniunii și a principiilor sale generale și, în consecință, cu respectarea principiului proporționalității (a se vedea Hotărârea Fatorie, C424/12, EU:C:2014:50, punctul 50 și jurisprudența citată).
51. Astfel, deși, pentru asigurarea colectării în mod corect a taxei și pentru prevenirea evaziunii, statele membre au, printre altele, posibilitatea legală să prevadă în propriile legislații naționale sancțiuni corespunzătoare care să urmărească sancționarea penală a nerespectării obligației de înscriere în registrul persoanelor impozabile în scopuri de TVA, asemenea sancțiuni nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru atingerea acestor obiective. Revine instanței naționale sarcina de a verifica dacă cuantumul sancțiunii nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor care constau în asigurarea colectării în mod corect a taxei și prevenirea evaziunii, având în vedere împrejurările speței și în special suma impusă în mod concret și eventuala existență a unei evaziuni sau a unei eludări a legislației aplicabile imputabile persoanei impozabile a cărei neînregistrare este sancționată (a se vedea în acest sens Hotărârea Rēdlihs, C263/11, EU:C:2012:497, punctele 45, 46 și 54).”

Într-un articol precedent arătam că legislaţia românească are un cusur original – cel al exagerării. Legile europene sunt făcute pentru a da cursivitate sistemului economic şi au la bază o conduită care protejează contribuabilul. Ele sunt însă preluate cu un adaos de originalitate mioritică, care, de cele mai multe ori, se transformă într-o aplicare punitivă a unor principii corective, cu exagerarea legislativă aplicată azi în zona TVA la tranzacţiile imobiliare. În acest sens, dobânzile şi penalităţile de la art. 120 şi 120^1 din Codul de procedură fiscală mi se par un abuz în contextul în care avem dobânzi legale la un minim istoric. De multe ori, ANAF vine şi impune un contribuabil după 5 ani. Mi se pare un abuz să nu-ţi faci datoria (când, astăzi, ANAF are sisteme, care la o apăsare de buton verifică toată istoria fiscală a contribuabilului), să laşi dobânzile să se acumuleze 5 ani. Acest principiu în care accesoriile depăşesc rezonabilitatea ar trebui sancţionate de instanţe.

Un alt aspect pe care îl consider un alt abuz este cel al dreptului ANAF de a folosi expertizele camerelor notarilor publici, pentru calculul impozitelor minime, chiar dacă personal consider şi această prevedere un abuz. Construcţia unui imobil are costuri care se pot determina foarte clar, costuri care au ataşat TVA. Este de neconceput ca un contribuabil să nu poată folosi aceste expertize, pentru a se determina un cost minim şi TVA-ul deductibil aferent, deja acceptat de ANAF prin lege. Curtea Europeană de Justiţie a mai statuat în Cauza C-90/02, Bockemühl, punctele 51 și 52, şi elemente cu privire la faptul că ANAF nu poate impune ca să fiu în posesia unei facturi în conformitate cu art. 22 alin. (3) din A şasea directivă, deci expertiza ar trebui să fie un mijloc de determinare al TVA deductibil, din care, respectiv, citez:
„În acest context, este adevărat că o factură are o funcţie documentară importantă, deoarece poate conţine date verificabile. Într-o situaţie de taxare inversă, cu toate acestea, este tocmai puterea de informaţii verificabile, astfel încât destinatarii de bunuri sau servicii vor fi traşi la răspundere pentru TVA, şi în ce cantitate. În cazul în care administraţia fiscală dispune de informaţiile necesare pentru a stabili că persoana impozabilă este, ca destinatar al ofertei în cauză, de natura TVA-ului, ea nu poate, în ceea ce priveşte dreptul persoanei impozabile de a deduce că TVA-ul, să impună condiţii suplimentare care pot avea efect de acordare a acestui drept ineficienţei pentru scopuri practice.”

Daniel Udrescu

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Au fost scrise până acum 3 de comentarii cu privire la articolul “Comentarii parţiale la cauza CJUE C-183/2014, Salomie şi Oltean. România a pierdut la CJUE. Mii de români afectați”

  1. Un astfel de articol ar trebui sa ridice un semnal de alarma pentru toti cei care au pierdut procese. Au 30 de zile sa formuleze cereri si sa ceara TVA deductibil

  2. La punctual cu privire la expertiza Camerei Notarilor as vrea sa adaug ca valoarea constructiei se mai poate determina din autorizatia de construire care taxeaza contribuabilul cu o taxa de construire stabilita estimative de organul de specialitate pe baza costului mediu de construire. Aceasta axa se regularizeaza la terminarea constructiei cu un alt document care stabileste valoarea finala a constructiei, pe baza unei declaratii. Deci daca ai toate aceste documente, autoritatea are cunostinta de COSTUL constructiei, care contine TVA deductibil. Este un act de rea credinta sa nu analizezi procesul in sine, dupa ce alti experti au exprimat in fapt o opinie bazata pe expertiza.

  3. Impactul deciziei CJUE C-183/2014, Salomie şi Oltean este de sute de milioane de Euro. Romania a pierdut la CJUE, este obligata sa permita TVA deductibil si daca aceasta masura nu este comunicata corect, mii de romani isi vor pierde dreptul sa solicite rambursarea. In 30 de zile expira acest drept.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate