Abţinere. Judecător care şi-a spus părerea într-o cauză anterioară. Netemeinicie
16 iulie 2015 | Camelia BOGDANConstituția României: art. 16, art. 21, art. 24 și art. 124
Legea nr. 304/2004: art. 10
Codul de procedură penală: 64 alin. 1 lit. f
Încheierea din data de 2 iunie 2015 din dosarul nr. 28726./3/2006, trimisă, în rezumat și cu notă explicativă, de judecător dr. Camelia Bogdan, cercetător CEREFREA
Prin declaraţia formulată la data de 2 iunie 2015, domnul judecător M. M. A. a arătat că înţelege să se abţină de la soluţionarea dosarului cu numărul de mai sus, având ca obiect apelurile declarate de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism – Structura Centrală şi inculpaţii G. T., I. A.-M., T. O. L, D. C., B. M., S. B. şi B. K.-M. împotriva sentinţei penale nr. 2858 din data de 16 decembrie 2014, a Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală, pronunţată în dosarul nr. 28726./3/2006.
A arătat, în acest sens, că a făcut parte din completul de apel ce a pronunţat decizia penală nr. 1207/14.10.2014 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a Penală privindu-l, printre alţii, pe inculpatul I. A. M. şi, deşi faptele ce au stat la baza pronunţării deciziei penale menţionate anterior sunt diferite de cele ce fac obiectul cauzei, doreşte a se înlătura vreo suspiciune privind o eventuală lipsă de imparţialitate a sa în soluţionarea acesteia.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 64 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală.
Analizând declaraţia de abţinere formulată de domnul judecător M. A. M., Curtea a reţinut următoarele:
Potrivit art. 10 din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, toate persoanele au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, de către o instanţă imparţială şi independentă, constituită potrivit legii, iar conform art. 11 din acelaşi act normativ, activitatea de judecată se desfăşoară cu respectarea principiilor distribuirii aleatorii a dosarelor şi continuităţii, cu excepţia situaţiilor în care judecătorul nu poate participa la judecată din motive obiective.
Distribuirea aleatorie a dosarelor şi continuitatea completului de judecată sunt reglementate aşadar ca principii ale procedurii judiciare, motiv pentru care excepţiile de la acestea sunt limitativ prevăzute de lege şi trebuie să fie de strictă interpretare.
Altfel spus, odată repartizată cauza unui complet de judecată, modificarea componenţei acestuia are un caracter excepţional şi trebuie să fie pe deplin justificată.
În speţă, simplul fapt că domnul judecător M. A. M. a luat parte la soluţionarea, în apel, a dosarului nr. 36794/3/2005, pronunţând Decizia nr. 1207 din 14 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, nu este de natură a crea vreo o suspiciune rezonabilă că imparţialitatea îi este afectată, pentru a se putea reţine cazul de incompatibilitate de la art. 64 alin. 1 lit. f) C. pen.
Aceasta, întrucât este vorba de fapte diferite, pentru care alte persoane decât inculpaţii din cauză (cu excepţia inculpaţilor I. A. M.) au fost condamnaţi, fapte care nu s-ar afla nici măcar în concurs caracterizat cu cele pentru care s-a sesizat instanţa în prezenta cauză (în măsura în care s-ar reţine existenţa şi caracterul infracţional al acestora din urmă). Cu atât mai puţin s-ar putea pune problema existenţei vreunei aprecieri a judecătorului în decizia anterior menţionată cu privire la vinovăţia inculpaţilor din prezenta cauză.
În ceea ce priveşte pretinsa legătura dintre cele două cauze, cauza de faţă şi cea care a format obiectul dosarului nr. 36794/3/2005 (soluţionat în apel de domnii judecători C. B. şi M. A. M.), la care se face referire în Încheierea din 20 mai 2015, de admitere a cererii de recuzare a doamnei judecător C.B., Curtea a reţinut că:
I. Dosarul nr. 36794/3/2005 (soluţionat în apel prin Decizia nr. 1207 din 14 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală) are la bază:
– Rechizitoriul nr. 171/P/2003 din 29 august 2005 al PÎCCJ – DIICOT – Structura Centrală, prin care au fost trimişi în judecată inculpaţii: I. A. M., M. C., I. O., E. H., T. M., I. G., A. C., N. S. G., arătându-se că „faptele reţinute în sarcina inculpaţilor întrunesc, în drept, elementele constitutive ale următoarelor infracţiuni:
1. Inculpatul I. A. M.:
– evaziune fiscală, prevăzută de art. 11 lit. c din Legea nr. 161/2003, teza a II-a, cu aplicarea art. 13 şi 41 alin. 2 C. pen., constând în aceea că, în perioada martie 2000 – decembrie 2003, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de administrator de fapt al SC V. I. SRL Bucureşti, a coordonat şi determinat înregistrarea în contabilitatea societăţii a unor documente justificative de achiziţii produse petroliere, care conţineau date nereale, vizând operaţiuni comerciale fictive derulate de SC V. I. SRL Bucureşti pe relaţia cu cele şapte ”firme fantomă”, SC B. A. SRL Bucureşti, SC T. P. SRL Bucureşti, SC B.-C.-B. SRL Bucureşti, SC S. C. OIL SRL Bucureşti, SC K. P. SRL Bucureşti, SC T. P. SRL Bucureşti şi SC D. A. SRL Bucureşti, operaţiuni care au determinat modificarea taxelor şi impozitelor datorate bugetului de stat, prin înregistrarea unor cheltuieli ce nu au la bază operaţiuni reale, cauzând un prejudiciu de 1.018.271.266.111 lei vechi.
– spălare de bani, prevăzută de art. 23 lit. a din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., constând în aceea că, urmare a operaţiunilor comerciale fictive pe care le-a iniţiat şi derulat, împreună cu inculpații I. O., M. C., B. K. M., A. C., E. H., T. M., I. G. şi N. S., a determinat şi derulat operaţiuni financiare ce nu aveau la bază operaţiuni comerciale reale, având drept urmare ascunderea sursei de provenienţă a acestora, care a fost dată de evaziunea fiscală săvârșită, şi au determinat reintroducerea lor în circuitul financiar cu aparenţă de legalitate.
– asociere în vederea săvârșirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. 1 şi 2 C. pen., constând în aceea că împreună cu inculpaţii I. O., M. C., B. K. M., A. C., E. H., T. M., I. G. şi N. S. a iniţiat şi participat la asocierea acestora în scopul realizării unor circuite comerciale şi financiare fictive, ce au avut drept urmare diminuarea impozitelor datorate bugetului de stat, prin săvârșirea infracţiunii de evaziune fiscală.
2. Inculpatul M. C.:
– evaziune fiscală, prevăzută de art. 11 lit. c din Legea nr. 161/2003, teza a II-a, cu aplicarea art. 13 şi 41 alin. 2 C. pen., constând în aceea că în perioada 24 aprilie 2002 – 1 octombrie 2002 şi 31 octombrie 2003 – 8 decembrie 2003 şi din 30 iulie 2004 până în prezent, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de administrator de drept iniţial, şi de fapt, ulterior, al SC V. I. SRL Bucureşti, a coordonat şi determinat înregistrarea în contabilitatea societăţii a unor documente justificative de achiziţii produse petroliere, care conţineau date nereale, vizând operaţiuni comerciale fictive derulate de SC V. I. SRL Bucureşti pe relaţia cu cele şapte ”firme fantomă”, operaţiuni care au determinat modificarea taxelor şi impozitelor datorate bugetului de stat, prin înregistrarea unor cheltuieli ce nu au la bază operaţiuni reale, cauzând un prejudiciu de 1.018.271.266.111 lei vechi.
– spălare de bani, prevăzută de art. 23 lit. a din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 41 alin. 2 C. pen., constând în aceea că, urmare a operaţiunilor comerciale fictive pe care le-a iniţiat şi derulat, împreună cu inculpații I. A. M., I. O., M. C., B. K. M., A. C., E. H., T. M., I. G. şi N. S, a derulat pe piaţa bancară operaţiuni financiare ce nu aveau la bază operaţiuni comerciale reale, având drept urmare ascunderea sursei de provenienţă a banilor, sursă care a fost dată de asocierea în vederea săvârșirii infracţiunii de evaziune fiscală, determinând reintroducerea lor în circuitul financiar, cu aparenţă de legalitate.
– asociere în vederea săvârșirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. 1 şi 2 C. pen., constând în aceea că, împreună cu inculpaţii I. O., I. A. M., B. K. M., A. C., E. H., T. M., I. G. şi N. S., a iniţiat şi participat la asocierea acestora în scopul realizării unor circuite comerciale şi financiare fictive, ce au avut drept urmare diminuarea impozitelor datorate bugetului de stat prin săvârșirea infracţiunii de evaziune fiscală.
3. Inculpatul I. O.:
– evaziune fiscală, prevăzută de art. 13 din Legea nr. 87/1994, teza a II-a, cu aplicarea art. 13 şi 41 alin. 2 C. pen., constând în aceea că, în perioada martie 2000 – 24 aprilie 2002, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de administrator de drept al SC V. I. SRL Bucureşti, a coordonat şi determinat înregistrarea în contabilitatea societăţii a unor documente justificative de achiziţii produse petroliere, care conţineau date nereale, vizând operaţiuni comerciale fictive derulate de SC V. I. SRL Bucureşti pentru această societate pe relaţia cu cele şapte ”firme fantomă”, operaţiuni care au determinat modificarea taxelor şi impozitelor datorate bugetului de stat, prin înregistrarea unor cheltuieli ce nu au la bază operaţiuni reale, cauzând un prejudiciu de 1.018.271.266.111 lei vechi.
– spălare de bani, prevăzută de art. 23 lit. a din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., constând în aceea că, urmare a operaţiunilor comerciale fictive pe care le-a iniţiat şi derulat, împreună cu inculpații M. C., I. A. M., B. K. M., A. C., E. H., T. M., I. G. şi N. S., a determinat şi derulat operaţiuni financiare ce nu aveau la bază operaţiuni comerciale reale, având drept urmare ascunderea sursei de provenienţă a acestora, care a fost dată de asocierea în vederea săvârșirii infracţiunii de evaziune fiscală, determinând reintroducerea lor în circuitul financiar, cu aparenţă de legalitate.
– asociere în vederea săvârșirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. 1 şi 2 C. pen., constând în aceea că, împreună cu inculpaţii M. C., I. A. M., B. K. M., A. C., E. H., T. M., I. G. şi N. S., a iniţiat şi participat la asocierea acestora în scopul realizării unor circuite comerciale şi financiare fictive, ce au avut drept urmare diminuarea impozitelor datorate bugetului de stat prin săvârșirea infracţiunii de evaziune fiscală.
4. Inculpatul N. S. G.:
– complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 26 raportat la art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 13 şi 41 alin. 2 C. pen., constând în aceea că, în perioada ianuarie-decembrie 2002, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de administrator de drept al SC T. P. SRL Bucureşti, a fost de acord să încheie în mod fictiv documente justificative de achiziţii produse petroliere emise către SC V. I. SRL Bucureşti, care au fost înregistrate în contabilitatea acestei societăţi, având drept urmare modificarea taxelor şi impozitelor datorate bugetului de stat, prin înregistrarea unor cheltuieli ce nu au la bază operaţiuni reale, cauzând un prejudiciu bugetului de stat de 584.811.618.410 lei vechi (prin emiterea de documente cuprinzând date false, care au justificat cheltuieli având la bază operaţiuni nereale) şi, de asemenea, în aceeaşi calitate, nu a evidenţiat în documentele contabile primare ale societăţii veniturile realizate, fapt care a permis ca activitatea infracţională realizată la nivelul SC V. I. SRL Bucureşti să se realizeze în mod repetat în decursul a 4 ani.
– spălare de bani, prevăzută de art. 23 lit. a din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., constând în aceea că, urmare a operaţiunilor comerciale fictive pe care le-a iniţiat şi derulat, împreună cu inculpații I. O., T. M., I. G., M. C., a determinat şi derulat operaţiuni financiare ce nu aveau la bază operaţiuni comerciale reale, având drept urmare ascunderea sursei de provenienţă a acestora, care a fost dată de asocierea în vederea săvârșirii infracţiunii de evaziune fiscală, determinând reintroducerea lor în circuitul financiar, cu aparenţă de legalitate.
– asociere în vederea săvârșirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. 1 şi 2 C. pen., constând în aceea că, împreună cu inculpaţii I. O., I. A. M., M. C., B. K. M., A. C., E. H., T. M. şi I. G., a iniţiat asocierea acestora în scopul realizării unor circuite comerciale şi financiare fictive, ce au avut drept urmare diminuarea impozitelor datorate bugetului de stat, prin săvârșirea infracţiunii de evaziune fiscală.
5. Inculpatul T. M.:
– complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 26 rap. la art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 13 şi 41 alin. 2 C. pen., constând în aceea că, în perioada martie 2000 – ianuarie 2002, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de administrator de drept al SC K. P. SRL Bucureşti, SC B.-C.-B. SRL Bucureşti şi SC B. A. SRL Bucureşti, a coordonat şi încheiat, în mod fictiv, documente justificative de achiziţii produse petroliere, emise către SC V. I. SRL Bucureşti, care au fost înregistrate în contabilitatea acestei societăţi, având drept urmare modificarea taxelor şi impozitelor datorate bugetului de stat, prin înregistrarea unor cheltuieli ce nu au la bază operaţiuni reale, cauzând un prejudiciu de 1.018.271.266.111 lei vechi (prin emiterea de documente cuprinzând date false, care au justificat cheltuieli având la bază operaţiuni nereale) şi de asemenea, în aceeaşi calitate, nu a evidenţiat în documentele contabile primare ale societăţii veniturile realizate de aceasta, fapt care a permis ca activitatea infracţională realizată la nivelul SC V. I. SRL Bucureşti să se realizeze în mod repetat în decursul a 4 ani.
– spălare de bani, prevăzută de art. 23 lit. a din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., constând în aceea că, urmare a operaţiunilor comerciale fictive pe care le-a iniţiat şi derulat, împreună cu inculpații I. O., I. G., N. S., M. C., a determinat şi derulat operaţiuni financiare ce nu aveau la bază operaţiuni comerciale reale, având drept urmare ascunderea sursei de provenienţă a acestora, care a fost dată de asocierea în vederea săvârșirii infracţiunii de evaziune fiscală, determinând reintroducerea lor în circuitul financiar, cu aparenţă de legalitate.
– asociere în vederea săvârșirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. 1 şi 2 C. pen., constând în aceea că, împreună cu inculpaţii I. O., I. A. M., M. C., B. K. M., A. C., E. H., N. S. şi I. G., a iniţiat şi participat la asocierea acestora în scopul realizării unor circuite comerciale şi financiare fictive, ce au avut drept urmare diminuarea impozitelor datorate bugetului de stat, prin săvârșirea infracţiunii de evaziune fiscală.
6. Inculpatul I. G.:
– complicitate la infracţiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 26 rap. la art. 13 din Legea nr. 87/1994, cu aplicarea art. 13 şi 41 alin. 2 C. pen., constând în aceea că, în perioada martie 2000 – ianuarie 2002, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de administrator de drept al SC K. P. SRL Bucureşti, SC B.-C.-B. SRL Bucureşti şi SC B. A. SRL Bucureşti, a coordonat şi încheiat, în mod fictiv, documente justificative de achiziţii produse petroliere, emise către SC V. I. SRL Bucureşti, care au fost înregistrate în contabilitatea acestei societăţi, având drept urmare modificarea taxelor şi impozitelor datorate bugetului de stat, prin înregistrarea unor cheltuieli ce nu au la bază operaţiuni reale, cauzând un prejudiciu de 1.018.271.266.111 lei vechi (prin emiterea de documente cuprinzând date false, care au justificat cheltuieli având la bază operaţiuni nereale) şi, de asemenea, în aceeaşi calitate, nu a înregistrat în documentele contabile primare ale societăţii veniturile realizate, fapt care a permis ca activitatea infracţională realizată la nivelul SC V. I. SRL Bucureşti să se realizeze în mod repetat în decursul a 4 ani.
– spălare de bani, prev. de art. 23 lit. a din Legea nr. 656/2002 cu aplic. art. 41 alin. 2 C. pen., constând în aceea că, urmare a operaţiunilor comerciale fictive pe care le-a iniţiat şi derulat, împreună cu inculpații I. O., T. M., N. S., M. C., a determinat şi derulat operaţiuni financiare ce nu aveau la bază operaţiuni comerciale reale, având drept urmare ascunderea sursei de provenienţă a acestora, care a fost dată de asocierea în vederea săvârșirii infracţiunii de evaziune fiscală, determinând reintroducerea lor în circuitul financiar, cu aparenţă de legalitate.
– asociere în vederea săvârșirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. 1 şi 2 C. pen., constând în aceea că, împreună cu inculpaţii I. O., I. A. M., M. C., B. K. M., A. C., E. H., N. S. şi I. G., a iniţiat asocierea acestora în scopul realizării unor circuite comerciale şi financiare fictive, ce au avut drept urmare diminuarea impozitelor datorate bugetului de stat, prin săvârșirea infracţiunii de evaziune fiscală.
7. Inculpatul B. K. M.:
– evaziune fiscală, prevăzută de art. 11 lit. c din Legea nr. 161/2003, teza a II-a, cu aplicare art. 13 şi 41 alin. 2 C. pen., constând în aceea că, în perioada august 2003 – mai 2004, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de administrator de drept al SC V. I. SRL Bucureşti, a coordonat şi determinat înregistrarea în contabilitatea societăţii a unor documente justificative de achiziţii produse petroliere, care conţineau date nereale, pentru operaţiuni comerciale fictive derulate de SC V. I. SRL Bucureşti pe relaţia cu cele şapte ”firme fantomă”, operaţiuni care au determinat modificarea taxelor şi impozitelor datorate bugetului de stat, prin înregistrarea unor cheltuieli ce nu au la bază operaţiuni reale, cauzând un prejudiciu de 1.018.271.266.111 lei vechi.
– spălare de bani, prevăzută de art. 23 lit. a din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., constând în aceea că, urmare a operaţiunilor comerciale fictive pe care le-a iniţiat şi derulat, împreună cu inculpații I. O., M. C., I. A. M., a determinat şi derulat operaţiuni financiare ce nu aveau la bază operaţiuni comerciale reale, având drept urmare ascunderea sursei de provenienţă a acestora, care a fost dată de asocierea în vederea săvârșirii infracţiunii de evaziune fiscală, determinând reintroducerea lor în circuitul financiar, cu aparenţă de legalitate.
– asociere în vederea săvârșirii de infracţiuni, prevăzută de art. 323 alin. 1 şi 2 C. pen., constând în aceea că, împreună cu inculpaţii I. O., I. A. M., M. C., T. M., A. C., E. H., N. S. şi I. G., a iniţiat şi participat la asocierea acestora în scopul realizării unor circuite comerciale şi financiare fictive, ce au avut drept urmare diminuarea impozitelor datorate bugetului de stat prin săvârșirea infracţiunii de evaziune fiscală.”
Prin acelaşi rechizitoriu (pct. 7), s-a dispus totodată „disjungerea cauzei pentru a se finaliza urmărirea penală în legătură cu modul în care învinuiţii T. O., D. C. şi inculpații I. A. M. şi G. T. au derulat relaţiile comerciale în legătură cu SC C. SA, SC R. SA, SC V. I. SRL şi SC T. SA, deoarece, între prezenta speţă şi starea de fapt reţinută în sarcina inculpaţilor trimişi în judecată, nu există o legătură de cauzalitate în conformitate cu dispozițiile art. 34 C. proc. pen. (1968), astfel încât se mai pot administra probe care să asigure corecta stabilire a stării de fapt în cauză”, formându-se dosarul nr. 692/P/2005.
II. Dosarul nr. 28726./3/2006 (prezent) are la bază:
– Rechizitoriul nr. 692/P/2005 din 24 august 2006 al PÎCCJ – DIICOT – Structura Centrală, prin care au fost trimişi în judecată inculpaţii: T. O. L., I. A. M., D. C., B. M., G. T., S. B., faţă de care urmărirea penală s-a efectuat sub aspectul săvârșirii infracţiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanei, înşelăciune, spălare de bani şi iniţierea şi constituirea unui grup de crimă organizată, prevăzute de art. 246 raportat la art. 248/1 C. pen., art. 23 lit. a şi b din Legea nr. 656/2002 şi art. 7 lit. a din Legea nr. 39/2003, cu aplicarea art. 33 lit. a C. pen., starea de fapt vizând, potrivit rechizitoriului:
1. relaţiile comerciale nelegale derulate de părţile responsabile civilmente SC T. SA Timişoara, SC V. I. SRL Bucureşti, SC V. O. SRL Bucureşti, prin inculpaţii T. O. L., I. A. M., ajutaţi fiind de învinuiţii D. C., B. M. şi C. M. în raport cu SC C. SA Oneşti şi APAPS;
2. relaţiile comerciale nelegale derulate de partea responsabilă civilmente SC V. I. SRL Bucureşti prin inculpatul I. A. M., ajutat de inculpații G. T., S. B. şi B. K. M., în raport cu SC R. SA Oneşti, pentru care procurorii au reţinut, în esenţă, că „faptele reţinute în sarcina inculpaţilor şi învinuiţilor întrunesc, în drept, elementele constitutive ale următoarelor infracţiuni:
1. Inculpatul I.A.M.:
– instigare la abuz în serviciu contra intereselor persoanei, în formă calificată şi continuată, prevăzută de art. 25 raportat la art. 246, cu aplicarea art. 2481 C. pen. şi art. 41 alin. 2 C. pen., constând în aceea că, în calitate de persoană de decizie şi administrator de fapt a SC V. I. SRL Bucureşti şi SC R. SA Oneşti, l-a determinat pe inculpatul G. T., administrator unic şi director general la SC R. SA Oneşti, să încheie, în mod nelegal şi cu încălcarea atribuţiilor de serviciu, contractele de vânzare-cumpărare cu distribuţie exclusivă C/R./M/169 din 14 februarie 2003 şi C/R./M/467 din 23 mai 2003, împreună cu actele adiţionale încheiate la 28 februarie 2003 şi 2 iunie 2003, prin care SC R. SA Oneşti a fost vădit defavorizată, deoarece, în acest mod, s-a permis, în mod nelegal, SC V. I. SRL Bucureşti să achiziţioneze produse petroliere, în perioada februarie-noiembrie 2003, fără a le achita preţul, acumulându-se în acest mod o datorie faţă de SC R. SA Oneşti în sumă de 1.374.425.766.776 lei şi, de asemenea, l-a determinat pe învinuitul G. T. să accepte la data de 30 septembrie 2003 achiziţionarea de către rafinărie a unor utilaje, terenuri şi staţii de distribuţie carburanţi de la SC V. I. SRL Bucureşti la preţuri supraevaluate pentru a se compensa datoria acesteia menţionată mai sus.
– constituirea şi apartenenţa la un grup de crimă organizată, prevăzută de art. 7 lit. a din Legea nr. 39/2003, constând în aceea că întreaga activitate infracţională derulată în perioada februarie-octombrie 2003 de către inculpat, împreună cu învinuiţii G. T. şi S. B., a fost efectuată în vederea obţinerii frauduloase de fonduri financiare, a căror sursă ilicită a fost disimulată, prin încheierea, cu încălcarea atribuţiilor de serviciu de către învinuitul G. T., a unor contracte comerciale nelegale, constatându-se că fiecare învinuit şi inculpat a avut un rol bine determinat în realizarea scopului urmărit, fiecare în activitatea infracţională uzând de calităţile pe care le deţineau în cadrul societăţilor atrase în activitatea infracţională, fiind posibilă decapitalizarea SC R. SA Oneşti cu suma de 1.374.425.766.776 lei;
– spălare de bani, prevăzută de art. 23 lit. a din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., constând în aceea că, în perioada februarie-octombrie 2003, inculpatul I. A. M., aşa cum rezultă din probele administrate în cauză şi din informările Oficiului Naţional de Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor, a contribuit, alături de inculpatul G. T. la realizarea unor circuite financiare frauduloase, bazate pe relaţii comerciale nelegale, asimilate infracţiunii de spălare a banilor, în scopul ascunderii originii ilicite a acestora, reciclând în această manieră suma de 1.374.425.766.776 lei;
2. Inculpatul G. T.:
– abuz în serviciu contra intereselor persoanei în formă calificată şi continuată, prevăzută de art. 246 raportat la art. 2481 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., constând în aceea că, în calitate de administrator unic şi director general al SC R. SA Oneşti, a iniţiat şi încheiat în mod nelegal, cu încălcarea atribuţiilor de serviciu, contractele de vânzare-cumpărare cu distribuţie exclusivă nr. C/R./M/169/14 februarie 2003 şi C/R./M/467/23 mai 2003, împreună cu actele adiţionale încheiate la 28 februarie 2003 şi 2 iunie 2003, prin care SC R. SA Oneşti a fost vădit defavorizată, deoarece, în acest mod s-a permis, în mod nelegal, SC V. I. SRL Bucureşti să achiziţioneze produse petroliere în perioada februarie-noiembrie 2003, fără a le achita preţul, acumulându-se în acest mod o datorie faţă de SC R. SA Oneşti în sumă de 1.374.425.766.776 lei şi, de asemenea, a acceptat la data de 30 septembrie 2003 achiziţionarea de către rafinărie a unor utilaje, terenuri şi staţii de distribuţie carburanţi de la SC V. I. SRL Bucureşti la preţuri supraevaluate pentru a se compensa datoria acesteia menţionată mai sus.
– constituirea şi apartenenţa la un grup de crimă organizată, prevăzută de art. 7 lit. a din Legea nr. 39/2003, constând în aceea că întreaga activitate infracţională derulată în perioada februarie-octombrie 2003 de către învinuit, împreună cu inculpații I. A. M. şi S. B., a fost efectuată în vederea obţinerii frauduloase de fonduri financiare, a căror sursă ilicită a fost disimulată, prin încheierea cu încălcarea atribuţiilor de serviciu de către învinuit a unor contracte comerciale nelegale, constatându-se că fiecare învinuit şi inculpat a avut un rol bine determinat în realizarea scopului urmărit, fiecare în activitatea infracţională uzând de calităţile pe care le deţineau în cadrul societăţilor, fiind posibilă decapitalizarea SC R. SA Oneşti cu suma de 1.374.425.766.776 lei;
– spălare de bani, prevăzută de art. 23 lit. a din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., constând în aceea că, în perioada februarie-octombrie 2003, învinuitul G. T., aşa cum rezultă din probele administrate în cauză şi din informările Oficiului Naţional de Prevenirea şi Combaterea Spălării Banilor, a contribuit, alături de inculpatul I. A. M., la realizarea unor circuite financiare frauduloase, bazate pe relaţii comerciale nelegale, asimilate infracţiunii de spălare a banilor, în scopul ascunderii originii ilicite a acestora, reciclând în această manieră suma de de 1.374.425.766.776 lei;
3. Inculpatul S. B.:
– abuz în serviciu contra intereselor persoanei, în formă calificată şi continuată, prevăzută de art. 246 raportat la art. 2481 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., constând în aceea că, în calitate de director al SC V. I. SRL Bucureşti, prin semnarea mai multor contracte şi a mai multor documente antedatate la nivelul acestei societăţi, cu încălcarea atribuţiilor de serviciu, l-a ajutat pe inculpatul G. T. să întocmească actele prin care, în mod nelegal, SC R. SA Oneşti a achiziţionat mai multe utilaje, terenuri şi staţii de distribuţie la 30 septembrie 2003 prin care s-a cauzat acestei societăţi un prejudiciu în valoare de 1.374.425.766.776 lei, deoarece, în acest fel, s-a permis, în mod nelegal, SC V. I. SRL Bucureşti să compenseze suma datorată rafinăriei, urmare a achiziţionării produselor petroliere în perioada februarie-noiembrie 2003, fără a le achita preţul.
– constituirea şi apartenenţa la un grup de crimă organizată, prevăzută de art. 7 lit. a din Legea nr. 39/2003, constând în aceea că întreaga activitate infracţională derulată în perioada februarie-octombrie 2003 de către învinuit, împreună cu inculpații I. A. M. şi G. T., a fost efectuată în vederea obţinerii frauduloase de fonduri financiare, a căror sursă ilicită a fost disimulată, prin încheierea cu încălcarea atribuţiilor de serviciu de către învinuit a unor contracte comerciale nelegale, constatându-se că fiecare învinuit şi inculpat a avut un rol bine determinat în realizarea scopului urmărit, fiecare în activitatea infracţională uzând de calităţile pe care le deţineau în cadrul societăţilor, fiind posibilă decapitalizarea SC R. SA Oneşti cu suma de 1.374.425.766.776 lei.”
Prin acelaşi rechizitoriu s-a dispus, totodată, disjungerea cauzei cu privire la inculpatul B. K. M., „deoarece, aşa cum rezultă din adresa Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, acesta a părăsit teritoriul României în cursul anului 2004, motiv pentru care procedura de comunicare a materialului de urmărire penală şi de probaţiune în ceea ce-l priveşte se desfăşoară după regulile vizând cetăţenii ce nu au domiciliul în România, motiv pentru care faţă de acesta se va derula procedura specială prevăzută de legiuitor”, formându-se dosarul nr. 380/D/P/2006.
– Rechizitoriul nr. 380/D/P/2006 din 30.05.2011 al PÎCCJ – D.I.I.C.O.T. – Structura Centrală (înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti – Secţia I Penala sub nr. 44892/3/2011 şi conexat la dosarul de mai sus), prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului B. K. M., pentru săvârşirea infracţiunilor de: complicitate la abuz în serviciu contra intereselor persoanelor în formă calificată şi continuată, prevăzută de art. 26 raportat la art. 246 cu aplicarea art. 2481 şi art. 41 alin. 2 C. pen., şi constituirea si apartenenta la un grup de crimă organizată, prevăzută de art. 7 lit. a din Legea nr. 39/2003, în fapt, reţinându-se, în esență, următoarele:
„În calitate de administrator de drept – director general al SC V. I. SRL București, inculpatul B. K. M. l-a ajutat pe inculpatul G. T., administrator unic și director general la SC R. Onești, să încheie în mod nelegal și cu încălcarea atribuțiilor de serviciu contractele de vânzare-cumpărare cu distribuţie exclusivă nr. C/R./M/169/14 februarie 2003 şi C/R./M/467/23 mai 2003, împreună cu actele adiţionale încheiate la 28 februarie 2003 şi 2 iunie 2003, prin care SC R. SA Oneşti a fost vădit defavorizată, deoarece, în acest mod, s-a permis, în mod nelegal, SC V. I. SRL Bucureşti să achiziţioneze produse petroliere în perioada februarie-noiembrie 2003, fără a le achita preţul, acumulându-se în acest mod o datorie faţă de SC R. SA Oneşti în sumă de 1.374.425.766.776 rol şi, de asemenea, l-a ajutat pe inculpatul G. T. să accepte la data de 30 septembrie 2003 achiziţionarea de către rafinărie a unor utilaje, terenuri şi staţii de distribuţie carburanţi de la SC V. I. SRL Bucureşti la preţuri supraevaluate pentru a se compensa datoria acesteia menţionată mai sus.
De asemenea, s-a arătat că întreaga activitate infracțională derulată în 2003 de către inculpatul B. K. M., împreună cu inculpații I. A. M., G. T. şi S. B., a fost efectuată în vederea obţinerii frauduloase de fonduri financiare, a căror sursă ilicită a fost disimulată, prin încheierea cu încălcarea atribuţiilor de serviciu de către acesta a unor contracte comerciale nelegale, constatându-se că fiecare inculpat a avut un rol bine determinat în realizarea scopului urmărit, fiecare în activitatea infracţională uzând de calităţile pe care le deţineau în cadrul societăţilor, fiind posibilă decapitalizarea SC R. SA Oneşti cu suma de 1.374.425.766.776 ROL.”
Prin urmare, singura legătură existentă între cele două cauze este că, iniţial, cercetările au fost începute în acelaşi dosar de urmărire penală (nr. 171/P/2003), ulterior cauza fiind disjunsă tocmai pentru că nu exista vreo cauză de conexitate sau indivizibilitate.
Prin Încheierea nr. 186 R din 14 aprilie 2006 (Dosar nr. 10068/3/2006) pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală s-a constatat incompatibilitatea judecătorului care a soluţionat propunerea de arestare preventivă a inculpatului T. O., pe motiv că soluţionase anterior propunerea de arestare preventivă a inculpatului I. A. M. reţinând aceeaşi situaţie de fapt, iar nu că între faptele cercetate în dosarul de urmărire penală nr. 171/P/2003 (rămase în urma disjungerii, ce au format ulterior obiectul judecăţii în cauza deja soluţionată definitiv) şi cele din dosarul de urmărire penală nr. 692/P/2005 (ataşat prezentului dosar) ar fi vreo legătură indisolubilă, contrar înseşi dispoziţiei de disjungere a procurorului. Se observă, de altfel, că procurorul nici nu reţine coparticipaţia inculpaţilor I. A. M. şi T. O. în dosarul deja soluţionat.
În ceea ce priveşte mijloacele de probă administrate în cauză, legalitatea, relevanţa, utilitatea şi, în ultimă instanţă, temeinicia acestora se raportează la faptele şi subiecţii procesuali din fiecare cauză, neputându-se afirma, ab initio, că raportarea la un raport de expertiză întocmit într-o cauză complexă, vizând o multitudine de activităţi cercetate, echivalează cu o „prejudecată” asupra existenţei tuturor infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată inculpaţii prin raportare la acea expertiză şi asupra vinovăţiei inculpaţilor.
Referitor la menţinerea măsurilor asigurătorii[1], măsura a fost dispusă în considerarea soluţiei definitive de condamnare pronunţate prin Decizia nr. 1207 din 14 octombrie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală, care nu a vizat şi nici nu avea cum să vizeze, în mod legal, faptele din prezenta cauză.
Astfel fiind, în baza art. 68 C. proc. pen., Curtea a respins ca nefondată declaraţia de abţinere formulată de domnul judecător M. A. M.
Comentariu.
Încheierea comentată ridică o chestiune privitoare la valenţele sintagmelor de „bănuială legitimă” şi de „aparenţă de imparţialitate” care ar putea justifica, de asemenea, admiterea unei cereri de abţinere/recuzare motivat de aspectul că judecătorul a mai intrat în alcătuirea unui complet care a pronunţat o decizie definitivă într-o cauză anterioară, iar cauza în care se formulează declaraţie de abţinere are la bază un rechizitoriu care a fost întocmit într-un dosar disjuns din dosarul de urmărire penală, dosar care are ca obiect alte fapte decât cele analizate la soluţionarea definitivă a cauzei anterioare.
În demersul nostru ştiinţific vom pleca de la premisa potrivit căreia imparţialitatea se analizează în raport cu soluţia ce se poate pronunţa pe fondul cauzei, cu trimitere la dispoziţiile cuprinse în art. 396 C. proc. pen.: din analiza acestor texte de lege, reţinem că, pentru a dispune condamnarea unei persoane acuzate de săvârşirea unei infracţiuni, judecătorul trebuie să constate, mai presus de orice îndoială rezonabilă, întrunirea conţinutului constitutiv al unei infracţiuni şi imputabilitatea acesteia persoanei acuzate (actus rei, adică fapta, şi mens rea, adică latura subiectivă, trebuie probate dincolo de orice îndoială rezonabilă); altfel spus, există obligaţia de abţinere/admitere a recuzării atunci când din conduita judecătorului transpare bănuiala legitimă că şi-ar fi putut forma convingerea dincolo de orice dubiu rezonabil cu privire la vreuna din faptele deduse judecăţii în privinţa cărora judecătorul va pronunţa vreuna din principalele soluţii pe fondul cauzei prevăzute de art. 396 C. poc. pen.: achitare, condamnare sau încetarea procesului penal.
Se cuvine, de asemenea, precizat, că, în doctrina de specialitate, s-a statuat principiul potrivit căruia nicio parte nu-şi poate alege judecătorul: cu toate acestea – arată acelaşi autor[2]-, există în cadrul procedurilor civile sau penale un mecanism procedural conceput nu pentru a alege judecătorul, ci pentru ca judecătorul să se aplece asupra unei cauze în conformitate cu normele de drept și de procedură şi să nu existe niciun indiciu de părtinire în înfăptuirea activităţii de judecată: în arhitectonica Codului român de procedură penală, recuzarea întemeiată pe dispoziţiile cuprinse în art. 64 alin. 1 lit. f) constituie un incident procedural de natură a conferi părţii interesate certitudinea că judecătorul satisface exigenţa de imparţialitate cuprinsă în conţinutul dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a îndatoririlor fundamentale, ratificată de Statul român prin Legea nr. 30/1994.
În doctrina de specialitate, incompatibilitatea a fost definită ca fiind imposibilitatea legală pentru un subiect procesual de a participa într-o cauză penală, spre a nu influenţa caracterul echitabil al procesului penal[3].
În ceea ce priveşte cazul de incompatibilitate prevăzut în art. 47 alin. 2 din Codul de procedura penală din 1968, în literatura de specialitate s-a exprimat părerea în sensul că poziţia de incompatibilitate trebuie să vizeze soluţionarea fondului cauzei, iar nu simple aspecte procesuale ale acesteia (de exemplu: nu există incompatibilitate când judecătorul s-a pronunţat asupra luării unei măsuri asigurătorii[4]). Doctrina a precizat că a soluţiona cauza însemnă a rezolva chestiunile privitoare la existenţa faptei penale, a vinovăţiei sau a nevinovăţiei făptuitorului, iar în căile de atac să fie în legătură cu soluţionarea fondului acestora[5].
În doctrina franceză[6] se mai evidenţiază că recuzarea a fost din toate timpurile concepută ca un mijloc procedural menit a garanta imparţialitatea justiţiei, considerat principiu diriguitor al procesului penal încă din secolul al XII-lea. În Evul Mediu, sub influenţa canoniştilor, orice dubiu privind imparţialitatea unui judecător putea da naştere unei cereri de recuzare[7].
Reglementând exigenţele înfăptuirii justiţiei, Ordonanţa civilă din 1667, cuprinzând dispoziţii proprii vizând procedura penală, a pus bazele regimului recuzării, dispoziţiile fiind ulterior preluate în Codul francez de procedură civilă de la 1806, iar Curtea de Casaţie a umplut vidul juridic conţinut în Codul de instrucţie criminală de la 1808 care nu reglementa procedura recuzării juraţilor pe motiv de suspiciune legitimă, trimiţând la dispoziţiile de drept comun pentru celelalte ramurile de drept cuprinse în Codul de procedură civilă (Crim. 13 févr. 1846, DP 1846. 1. 153) [8].
În lumina jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului[9], imparţialitatea instanţei de judecată, în sensul art. 6 paragraf 1 este analizată atât sub aspect subiectiv, cât şi sub aspect obiectiv[10]. Prin prisma demersului subiectiv, judecătorii sunt datori să se abţină să manifeste o părere preconcepută[11], iar prin prisma demersului obiectiv, judecătorul trebuie să ofere suficiente garanţii pentru a exclude orice dubiu că ar putea acţiona părtinitor într-un litigiu dedus judecăţii[12].
Imparţialitatea, conform demersului subiectiv, se prezumă până la proba contrarie, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită[13]. Printre cazurile rare când se poate contura motivul de incompatibilitate a fost şi acela în care judecătorul şi-ar fi exprimat părerea, calificând apărarea inculpatului ca fiind „incredibilă”, „scandaloasă”, „mincinoasă” şi „respingătoare”[14].
Curtea poate aplica, de asemenea, testul obiectiv, pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanţii pentru a exclude orice bănuială legitimă în privinţa sa[15]. În aplicarea acestui test, opinia părţii cu privire la imparţialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esenţial este ca bănuielile referitoare la imparţialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluţionarea cauzei[16]. Curtea Europeană admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv şi cel subiectiv şi că, pentru a statua asupra imparţialităţii judecătorului, acelaşi act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât şi obiectiv[17].
Curtea Europeană, analizând potrivit testului obiectiv imparţialitatea instanţei atunci când un judecător s-a pronunţat în cauză într-un stadiu anterior al procedurii[18], a decis că aceasta nu constituie, în sine, o încălcare a Convenţiei, determinante fiind întinderea şi natura deciziilor pe care instanţa le-a luat[19].
Nu mai puţin adevărat este că şi judecătorul are obligaţia să se abţină atunci când ar exista o suspiciune legitimă privind imparţialitatea sa.
Chestiunea care se ridică este dacă această obligaţie îi incumbă în dosarele trimise în judecată constituite în cauzele disjunse, soluţia de disjungere fiind inserată într-un rechizitoriu care a învestit instanţa cu alte fapte decât cele deduse judecăţii.
În acest sens, se cuvine observat că, în lumina principiilor statuate în jurisprudenţa CEDO, simplul fapt că judecătorul a judecat un coinculpat nu este, prin el însuşi, suficient să trezească îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului în cauza reclamantului. După cum practica a demonstrat, cauzele penale presupun frecvent ca judecătorii să soluţioneze varii dosare în care figurează ca inculpaţi mai multe persoane. Activitatea instanţelor penale ar fi blocată dacă, doar din cauza acestei împrejurări, imparţialitatea judecătorului ar fi pusă sub semnul întrebării. Este nevoie de o analiză suplimentară pentru a determina dacă hotărârile pronunţate anterior conţin constatări care în realitate anticipează vinovăţia inculpatului în cauză.
Sub acest aspect, Curtea a acceptat anterior că, în cauzele penale complexe implicând mai multe persoane care nu pot fi judecate împreună, menţiunile instanţei de judecată cu privire la participarea terţelor persoane, care ulterior ar putea fi judecate separat, pot fi necesare pentru stabilirea vinovăţiei celor ce sunt judecaţi. Instanţele judecătoreşti sunt obligate să stabilească situaţia de fapt relevantă pentru tragerea la răspundere penală a inculpatului cât mai exact cu putinţă şi nu pot prezenta faptele constatate ca pe nişte simple afirmaţii sau suspiciuni[20].
Reiterăm că, în jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, se menţionează că imparţialitatea magistratului se prezumă până la proba contrară, iar punctul de vedere al persoanei interesate sub acest aspect nu joacă un rol determinant, ci trebuie să fie justificat în mod obiectiv[21].
Curtea Europeană a respins ca inadmisibilă cererea reclamantului care s-a plâns de faptul că i-a fost soluţionată cauza de aceeaşi doi judecători care se pronunţaseră cu privire la coinculpatul său şi, astfel, ar trebui ipso iure înlăturat de la judecată, întrucât cunoştea deja împrejurările comiterii presupusei fapte, în condiţiile în care nu s-a demonstrat că cele statuate prin prima hotărâre cu privire la implicarea sa în comiterea faptei au depăşit ceea ce era necesar şi/sau conţineau judecăţi de valoare ce îi erau defavorabile[22].
În jurisprudenţa recentă a Curţii de Apel Bucureşti[23], s-a statuat în mod corect că în ceea ce priveşte aşa-zisa autoritate de lucru judecat pe care a invocat-o inculpatul I. A. M. în considerarea situaţiei de fapt reţinute în cauză prin Decizia penală nr. 1207/A/14.10.2014, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, în dosarul nr. 36794/3/2005, care ar atrage riscul pronunțării unor hotărâri contradictorii, aceasta nu poate fi reţinută în cauză şi nu este de natură să atragă incompatibilitatea judecătorului M. A. M. Într-adevăr, în cadrul procesului penal anterior, inculpatul a fost acuzat şi condamnat pentru infracţiunea de evaziune fiscală, reţinându-se că faptele sale, constând în aceea că, în perioada martie 2000 – decembrie 2003, în mod repetat şi în realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, în calitate de administrator de fapt al SC V. I. SRL Bucureşti, a coordonat şi determinat înregistrarea în contabilitatea societăţii a unor documente justificative de achiziţii produse petroliere, care conţineau date nereale, vizând operaţiuni comerciale fictive derulate de SC V. I. SRL Bucureşti în relaţia cu cele şapte ”firme fantomă”, operaţiuni care au determinat modificarea taxelor şi impozitelor datorate bugetului de stat, prin înregistrarea unor cheltuieli ce nu au la bază operaţiuni reale, cauzând un prejudiciu. De asemenea, s-a reţinut că, împreună cu inculpații I. O., M. C., B. K. M., A. C., E. H., T. M., I. G. şi N. S., a determinat şi derulat operaţiuni financiare ce nu aveau la bază operaţiuni comerciale reale, având drept urmare ascunderea sursei de provenienţă a acestora, care a fost dată de evaziunea fiscală săvârşită, şi au determinat reintroducerea lor în circuitul financiar cu aparenţă de legalitate, precum şi că, împreună cu inculpaţii I. O., M. C., B. K. M., A. C., E. H., T. M., I. G. şi N. S., a iniţiat şi participat la asocierea acestora în scopul realizării unor circuite comerciale şi financiare fictive, ce au avut drept urmare diminuarea impozitelor datorate bugetului de stat, prin săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală.
Prin urmare, acuzaţiile aduse inculpatului în acel dosar nu au legătură directă cu cele ce fac obiectul prezentei cauze, nefiind niciodată negată existenţa unor raporturi comerciale reale dintre SC V. I. SRL Bucureşti şi R. Onești. Dimpotrivă, unul dintre temeiurile de fapt ce au stat la baza condamnării anterioare a inculpatului a fost şi acela că martorii angajaţi ai SC V. I. SRL Bucureşti au arătat că în acea perioadă singurul furnizor de benzine pentru SC V. I. SRL Bucureşti era chiar R. Oneşti, iar nu cele şapte firme fantomă enumerate anterior.
Exact aceleaşi considerente sunt valabile şi în ceea ce priveşte susţinerea inculpatului G., care a arătat că solicită încetarea procesului penal în ceea ce îl priveşte în temeiul principiului ne bis in idem, prevăzut de art. 6 C. proc. pen., apelantul fiind cercetat și condamnat definitiv în dosarul nr. 42243/3/2005 al Tribunalului Bucureşti – Secţia I Penală, pentru săvârşirea faptelor penale de abuz în serviciu și spălare de bani. Ca şi în cazul inculpatului I. A. M. – arată Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală în Decizia penală nr. 862 din 8 iunie 2015 –, nici în cazul acestui inculpat nu se poate reţine aplicabilitatea acestui principiu, din moment ce faptele pentru care inculpatul este cercetat în prezenta cauză sunt comise în alte condiţii, împreună cu alte persoane şi au alt conţinut faţă de cele pentru care acesta a fost deja condamnat definitiv (motiv pentru care, de altfel, s-a respins – prin Încheierea din 2 iunie 2015 – declarația de abținere formulată de judecătorul M. A. M., care a pronunțat, într-un alt complet, soluția anterioară).
Analizând instituţia incompatibilităţii în actuala reglementare penală, ne menţinem opinia că se impune regândirea cazului de incompatibilitate prevăzut în art. 64 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală adoptat prin Legea nr. 135/2010, privind existenţa unei suspiciuni rezonabile că imparţialitatea judecătorului este afectată.
În ceea ce ne priveşte, am arătat că pentru a evita posibilitatea ivirii unor abuzuri de drept procedural care ar putea temporiza în mod nejustificat judecata, suntem de părere că suspiciunea ar trebui cantonată unor cazuri precis stipulate de lege, iar standardele ar trebui să fie interpretate uniform, în lumina jurisprudenţei CEDO şi a principiilor dezvoltate în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie[24].
Menţionăm că, în legislaţia franceză, cazurile care privesc incompatibilitatea judecătorului sunt enumerate în dispozițiile art. 668 din Codul de procedură penală şi vizează în esenţă legătura de rudenie sau afinitate între un judecător şi parte (C. proc. pén., art. 668, 1o şi 3o), comuniunea sau contrarietatea de interese (art. 668, 2o, 4o, 6o, 7o et 8o), cunoaşterea anterioară a dosarului (art. 668, 5o), precum şi vădita parţialitate a judecătorului (art. 668, 9o) [25].
Curtea de Casaţie franceză consideră că aceste cazuri sunt limitativ prevăzute de lege, iar dispoziţiile convenţionale nu se opun ca aceeaşi judecători să intre în componenţa completului în cadrul unor dosare succesive în cursul aceleiaşi cauze, acesta nefiind printre motivele enumerate limitativ în dispoziţiile cuprinse în articolul 668 din Codul de procedură penală (Crim. 22 nov. 2005, no 05-86.631, Bull. crim. no 305). Nici pronunţarea în diferite etape succesive ale procedurii asupra aceloraşi fapte, dar săvârşite de către inculpaţi diferiţi, nu atrage încălcarea exigenţei de imparţialitate cuprinse în Convenţia europeană a drepturilor omului. (Crim. 2 déc. 2009, no 09-81.856) (Crim. 22 nov. 2005, no 05-86.631)
De altfel, şi în lumina jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a statuat cu titlu de principiu că, în ipoteza în care inculpaţii au fost trimiși în judecată chiar prin același rechizitoriu, pentru infracţiuni între care există stare de conexitate sau indivizibilitate, judecătorul care a soluţionat cauza conform procedurii prevăzute în art. 3201 C. proc. pen. cu privire la unii dintre inculpaţii trimiși în judecată nu devine incompatibil să judece cauza disjunsă, potrivit procedurii prevăzute în art. 3201 C. proc. pen., cu privire la ceilalţi inculpaţi[26]. Într-o astfel de ipoteză, în care toţi inculpaţii, inclusiv inculpaţii din cauza disjunsă, beneficiază de dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen., nu există cazul de incompatibilitate prevăzut în art. 47 alin. (2) C. proc. pen.[27].
În aplicarea Deciziei nr. 17 din 12 noiembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai statuat că nici judecătorul care a soluţionat cauza conform procedurii prevăzute în art. 3201 C. proc. pen. de la 1968 cu privire la unul dintre inculpaţii trimiși în judecată prin același rechizitoriu pentru o infracţiune la săvârșirea căreia au participat două persoane, a disjuns cauza cu privire la al doilea inculpat și a menţionat în considerentele sentinţei de condamnare că fapta a fost săvârșită de către inculpatul condamnat împreună cu o altă persoană, nenominalizată, nu devine incompatibil să judece acţiunea penală și civilă cu privire la al doilea inculpat, întrucât nu și-a exprimat părerea cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în cauza disjunsă în sensul art. 47 alin. (2) C. proc. pen.de la 1968, nefăcând nicio referire la posibila vinovăţie sau nevinovăţie a celui de-al doilea inculpat și nici la fondul învinuirilor formulate prin rechizitoriu împotriva acestuia[28].
Astfel, la pronunţarea Deciziei nr. 2695 din 12 septembrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere că Tribunalul București, Secţia a II-a penală, prin sentinţa penală nr. 359 din 28 mai 2012, a dispus, în baza art. 345 alin. (2) C. proc. pen., condamnarea inculpatei C. A. la o pedeapsă principală de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracţiunii prevăzute în art. 257 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen, și la o pedeapsă complementară, conform art. 65 alin. (1) C. pen., constând în interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a doua, lit. b) și lit. c) C. pen., pe o perioadă de 3 ani după executarea pedepsei principale, după ce, prin sentinţa nr. 84 din 7 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul București, Secţia a II-a penală, s-a dispus disjungerea soluţionării cauzei în ceea ce o privește pe inculpata C. A. și constituirea unui nou dosar, fixând termen pentru soluţionarea noului dosar în data de 5 martie 2012. Hotărând soluţionarea în fond a cauzei penale prin condamnare în conformitate cu dispoziţiile art. 345 alin. (2) C. proc. pen., după efectuarea cercetării judecătorești în condiţiile art. 288-291 C. proc. pen. în cursul căreia au fost administrate probele strânse la urmărirea penală și alte probe noi – instanţa a examinat și apreciat materialul probator confirmând existenţa faptelor ilicite deduse judecăţii și vinovăţia penală a autoarei acestora.
Urmare a acestei hotărâri judecătorești și a soluţiei de disjungere adoptate, s-a format un nou dosar penal al Tribunalului București, Secţia a II-a penală, ce a fost repartizat spre soluţionare aceluiași judecător, B. C., ce a pronunţat sentinţa nr. 84 din 7 februarie 2012 a Tribunalului București, Secţia a II-a penală.
Deși magistratul judecător B. C., învestit cu soluţionarea dosarului, a formulat cerere de abţinere și a invocat dispoziţiile art. 47 alin. (2) C. proc. pen., arătând că, prin soluţia pronunţată prin sentinţa nr. 84 din 7 februarie 2012, și-a exprimat părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în cauză, prin Încheierea din data de 27 septembrie 2012 a Tribunalului București, Secţia a II-a penală, a fost respinsă ca nefondată cererea de abţinere astfel formulată.
În motivarea încheierii s-a reţinut că acest caz de incompatibilitate nu este incident în prezenta cauză, că în cuprinsul considerentelor sentinţei penale mai sus menţionate se observă că judecătorul B. C. nu a făcut referire la posibila vinovăţie sau nevinovăţie a inculpatei C. A., că nu se constată vreo referire sau analiză proprie a judecătorului C. B. la fondul învinuirii formulate de Ministerul Public cu privire la această inculpată, că învinuirea pe care judecătorul a analizat-o sub aspectul existenţei faptei, a identităţii persoanei care a săvârșit-o și a răspunderii penale se referă doar la inculpata M. G., că simpla referire la săvârșirea faptei de către inculpata M. G. împreună cu o altă persoană nu valorează antepronunţare în privinţa coinculpatei C. A., deoarece ea nu este nominalizată în vreun fel, putând fi vorba și de o altă persoană cu privire la care parchetul a făcut cercetări în dosarul de urmărire penală, dar care nu a fost trimisă în judecată și că, de altfel, se observă că învinuirea formulată împotriva inculpatei C. A. prezintă un conţinut faptic diferit de cel al învinuirii formulate împotriva coinculpatei M. G., apreciindu-se că nu se constată în considerentele sentinţei vreo afirmaţie care să poată fi interpretată în sensul că judecătorul și-ar fi exprimat părerea cu privire la soluţia care ar putea fi dată în privinţa inculpatei C. A.
După ce a analizat cuprinsul sentinţei nr. 84 din 7 februarie 2012 a Tribunalului București, Secţia a II-a penală, Curtea de Apel a constatat că judecătorul, prin această hotărârea, și-a exprimat părerea și cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în dosarul format ca urmare a disjungerii, fiind pe deplin incidente dispoziţiile art. 47 alin. (2) C. proc. pen., deoarece judecătorul B. C. a menţionat următoarele:
„Analizând mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale și în faza de cercetare, prin raportare la fapta și la persoana menţionate în actul de sesizare, conform dispoziţiilor art. 317 C. proc. pen., instanţa a reţinut următoarea situaţie de fapt:
În perioada mai 2008 – august 2009, inculpata M. G., în calitate de angajată la societatea A., a pretins împreună cu o altă persoană suma totală de 145.000 de euro de la martorii B. R. și F. V. și a primit în mai multe tranșe suma de 45.500 de euro, pentru a uza de influenţa pe care au lăsat să se creadă că o au asupra unor persoane cu funcţii de conducere din cadrul societăţii A., Primăriei Sectorului 4 și Primăriei Municipiului București și a le determina să avizeze favorabil cererile martorilor cu privire la construirea unui imobil în București, B-dul A. și, respectiv, la concesionarea unei suprafeţe de teren în Parcul T., aferentă Restaurantului L.
Analizând actele de urmărire penală efectuate în cauză, Tribunalul a constatat că situaţia de fapt reţinută în cuprinsul actului de sesizare a instanţei corespunde realităţii, ea fiind, de altfel, recunoscută ca atare de către inculpata M. G.”
În contextul celor arătate și în raport cu situaţia de fapt reţinută prin actul de sesizare a instanţei, astfel cum este menţionată și în hotărârea apelată și cu persoanele trimise în judecată, respectiv inculpatele M. G. și C. A., Curtea de Apel a apreciat că, deși în sentinţa nr. 84 din 7 februarie 2012 a Tribunalului București, Secţia a II-a penală nu este într-adevăr nominalizată în mod expres coinculpata C. A., în fapt, se face referire în mod evident în această hotărâre la activitatea infracţională desfășurată de aceasta, judecătorul fondului exprimându-și în mod cert prin considerentele expuse în sentinţa penală nr. 84 din 7 februarie 2012 părerea și cu privire la soluţia ce ar putea fi dată faţă de coinculpata C. A.
Înalta Curte de Casaţie și Justiţie observă că magistratul judecător învestit cu soluţionarea cauzei Tribunalului București, Secţia a II-a penală, formată ca urmare a disjungerii, a formulat cerere de abţinere, invocând prevederile art. 47 alin. (2) C. proc. pen. și învederând că prin soluţia dispusă își exprimase părerea cu privire la modalitatea de rezolvare a acţiunii penale exercitate împotriva inculpatei C. A.; cererea de abţinere a fost respinsă, ca nefondată, cu motivarea că nu este incident cazul de incompatibilitate invocat, în cuprinsul considerentelor sentinţei penale, judecătorul fondului nefăcând vreo referire la posibila vinovăţie sau nevinovăţie a inculpatei C. A.
S-a mai constatat, cu prilejul soluţionării cererii de abţinere formulată de judecătorul fondului, că nu s-a făcut de către acesta vreo analiză proprie la fondul învinuirii formulată de Ministerul Public cu privire la inculpata C. A., că învinuirea pe care judecătorul a evaluat-o sub aspectul existenţei faptei, a identităţii persoanei care a săvârșit-o și a răspunderii penale a vizat numai inculpata M. G., iar simpla referire la săvârșirea faptei de către M. G. împreună cu o altă persoană nu valorează antepronunţare în privinţa coinculpatei C. A.
În exercitarea controlului judiciar asupra sentinţei penale nr. 359 din 28 mai 2012, instanţa de apel, chemată să răspundă criticilor aduse de procuror și de apelanta inculpată, a concluzionat cu privire la caracterul fondat al apelurilor promovate în considerarea existenţei stării de incompatibilitate a judecătorului fondului, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare în urma desfiinţării sentinţei apelate.
Observând cuprinsul considerentelor deciziei recurate, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie constată că instanţa de prim control judiciar (în speţă Curtea de Apel Bucureşti) a dat o greșită interpretare dispoziţiilor art. 47 alin. (2) C. proc. pen. și, de asemenea, nu a procedat la aplicarea dispoziţiilor Deciziei nr. 17 din 12 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie – Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii, context în care, printr-o greșită interpretare a legii, circumscrisă astfel cazului de casare reglementat în art. 3859 alin. (1) pct. 172 C. proc. pen. de la 1968, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
În acord cu susţinerile procurorului se poate reţine că, în expunerea raţiunilor avute în vedere în motivarea soluţiei, instanţa de apel nu a înţeles să invoce decizia Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie în dezlegarea recursului în interesul legii.
Efectuând propriul demers analitic asupra chestiunii în discuţie și făcând trimiterea necesară la modalitatea în care Înalta Curte de Casaţie și Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a statuat prin Decizia nr. 17 din 12 noiembrie 2012 cu privire la incompatibilitatea judecătorului care a soluţionat cauza prin aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen. cu privire la unii dintre inculpaţi, de a judeca acţiunea penală și civilă cu privire la ceilalţi inculpaţi, în ipoteza trimiterii în judecată a tuturor inculpaţilor prin același rechizitoriu, pentru infracţiuni între care există stare de conexitate sau indivizibilitate – dar și procedând la o corectă interpretare a dispoziţiilor art. 47 alin. (2) C. proc. pen. – Înalta Curte de Casaţie și Justiţie arată:
Dreptul intern reglementează, printre altele, cazul de incompatibilitate conturat de pronunţarea anterioară a judecătorului cu privire la soluţia ce ar putea fi dată în acea cauză (art. 47 alin. 2 C. proc. pen.), ipoteză care semnifică, realmente, exprimarea, anterior judecării cauzei, a dezlegării ce ar putea fi oferită acţiunii penale (condamnare, achitare, încetare proces penal) și celei civile (admitere totală sau parţială a pretenţiilor civile, respingerea lor ori lăsarea nesoluţionată a acestora).
De altfel, pronunţarea unei soluţii în rezolvarea acţiunii penale, dar și a celei civile într-o cauză implică în mod necesar și obligatoriu un proces de verificare a unui ansamblu de aspecte de drept penal, procesual penal sau cu caracter mixt, operaţiune care, pentru a echivala cu o veritabilă pronunţare, trebuie să îmbrace un caracter global.
În situaţia în care sunt mai mulţi inculpaţi deduși judecăţii, iar numai unul ori unii dintre aceștia recunosc faptele reţinute în sarcina lor prin actul comun de trimitere în judecată, invocând în favoarea lor dispoziţiile art. 3201 C. proc. pen. ce reglementează procedura simplificată a judecăţii în cazul recunoașterii vinovăţiei, judecătorul care ia act de această „pledoarie a vinovăţiei” nu devine în mod automat incompatibil de a judeca ceilalţi inculpaţi (fie ei și într-o participaţie penală) într-o cauză disjunsă ulterior.
Caracterul aparte și inedit totodată al procedurii instituite prin art. 3201 C. proc. pen. de către legiuitor permite a observa că, într-un asemenea context procesual, judecătorul are obligaţia de a face o analiză a condiţiilor în care recunoașterea vinovăţiei proprii produce efectele prevăzute de lege, probele administrate în faza urmăririi penale faţă de persoana care solicită aplicarea acestei proceduri fiind suficiente și la îndemâna magistratului judecător în a stabili o pedeapsă pentru fapta proprie.
Astfel, în cauza de faţă, judecătorul fondului, în cuprinsul sentinţei nr. 84 din 7 februarie 2012 a Tribunalului București, Secţia a II-a penală, a procedat în mod just la evaluarea vinovăţiei inculpatei M. G., fără a valorifica posibilitatea de a se referi la vinovăţia inculpatei C. A. faţă de care cercetarea judecătorească propriu-zisă s-a derulat ulterior în cauza disjunsă și fără a se antepronunţa sub vreo formă cu privire la vinovăţia acesteia din urmă în evaluarea vinovăţiei inculpatei M. G., respectând astfel întru-totul caracterul personal al acţiunii penale, chiar în împrejurarea unei acţiuni penale indivizibile. Prin urmare, susţinerile instanţei de prim control judiciar (în speţă, Curtea de Apel Bucureşti) cu referire la aspectul că judecătorul fondului și-a format o opinie asupra soluţiei ce putea fi pronunţată și cu privire la inculpata C. A. sunt lipsite de fundament și nu pot fi primite, cu atât mai mult cu cât însăși instanţa de apel remarcă în cuprinsul deciziei pronunţate că judecătorul fondului nu a făcut nicio referire expresă la posibila vinovăţie sau nevinovăţie a inculpatei C. A. și la fondul învinuirii formulate de Ministerul Public cu privire la activitatea inculpatei în sentinţa penală nr. 84 din 7 februarie 2012.
Nici susţinerea potrivit căreia expunerea sentinţei evocate, deși menţionează aspecte vizând săvârșirea infracţiunii de o altă persoană fără a fi nominalizată, ar releva cu evidenţă că în cauză este vorba de inculpata C. A., pe considerentul că actul de trimitere în judecată deduce judecăţii și această persoană, nu poate fi primită.
În acest sens, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie arată că trimiterile făcute de judecătorul fondului la o altă persoană angrenată în acţiunea infracţională nu semnifică, sub vreo formă, referiri la vinovăţia acesteia, vreo antepronunţare cu privire la aceasta, în condiţiile în care nu se identifică niciun element de evaluare a învinuirii aduse inculpatei C. A., ci dimpotrivă se poate constatata că, în întregul cuprins al considerentelor sentinţei nr. 84 din 7 februarie 2012 a Tribunalului București, Secţia a II-a penală, judecătorul fondului s-a mărginit la fapta și persoana faţă de care era incidentă recunoașterea vinovăţiei.
În consecinţă, în prezenta cauză, soluţionarea acţiunii penale, civile cu privire la inculpata M. G., conform procedurii prevăzute în art. 3201 C. proc. pen., oferă suficiente garanţii de imparţialitate din punct de vedere al legii pentru ca același judecător să poată da o soluţie cu privire la inculpata C. A., în cauza disjunsă, înlăturând orice suspiciune obiectivă justificată cu privire la lipsa imparţialităţii.
Astfel, caracterul personal al răspunderii penale, existenţa unui cadru procesual definit de o cercetare judecătorească autentică, nouă în care faptele inculpatei C. A. au fost evaluate, fără referiri la sentinţa anterioară, probele ce vizează pretinsa activitate infracţională, vinovăţia inculpatei, incluzând, desigur, administrarea recunoașterii inculpatei M. G. care a înţeles să beneficieze de dispoziţiile de favoare ale art. 3201 C. proc. pen. în faţa persoanei acuzate în cauza disjunsă se constituie în tot atâtea garanţii procesuale.
În virtutea considerentelor ce preced, Înalta Curte de Casaţie și Justiţie a apreciat că judecătorul fondului care a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 3201 C. proc. pen., cu privire la inculpata M. G. (pronunţând în acest sens sentinţa penală nr. 84 din 7 februarie 2012), nu a devenit incompatibil prin pronunţarea unei hotărâri de condamnare în a soluţiona acţiunea penală și civilă cu privire la inculpata C. A., în ipoteza în care trimiterea în judecată a celor două inculpate s-a făcut prin același rechizitoriu, pentru infracţiuni între care există conexitate, în împrejurarea în care hotărârea anterioară nu cuprinde referiri la vinovăţia inculpatei C. A. ori motivarea nu conţine date care să presupună o antepronunţare cu privire la vinovăţia acesteia.
Mutatis mutandis, raţionamentul Înaltei Curţi poate fi transpus şi în dezlegarea problemei de drept vizând temeinicia abţinerii judecătorului în cazul în care s-a pronunţat pentru alte fapte dintr-un alt dosar de urmărire penală din care s-a disjuns cauza în care formulează cerere de abţinere.
Reţinem, aşadar, că pentru a fi susceptibil de recuzare, este important de verificat dacă judecătorul, încă de la prima audienţă, s-a pronunţat pe fondul litigiului, adică în privinţa vinovăţiei persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni[29].
Se cuvine reţinut că intră în sfera de incidenţă a art. 64 alin. 1 lit. f C. proc. pen., acele temeiuri cu privire la care există suspiciunea rezonabilă că judecătorul ia o măsură cu privire la care lasă să se înţeleagă, dincolo de orice dubiu rezonabil, că şi-a creat convingerea cu privire la vinovăţia vreunuia dintre inculpaţi.
De lege lata, apreciem, însă, că invocarea prin prisma cazului de incompatibilitate prevăzut în art. 64 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală a unor motive care nu privesc imparţialitatea instanţei atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare, care se pronunţă de către judecătorul recuzat.
În ceea ce priveşte soluţia care s-ar putea pronunţa în ipoteza în care prin prisma cazului de incompatibilitate prevăzut în art. 64 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală s-ar invoca unele motive care nu privesc imparţialitatea instanţei pe calea abţinerii, apreciem că admisibilitatea unei cereri de abţinere nu este de natură să atragă per se şi temeinicia acesteia: în mod corect, în încheierea atacată, a fost respinsă declaraţia de abţinere a domnului judecător M. A. M., de vreme ce, în mod evident, nu a fost demonstrat că, prin soluţionarea unui alt dosar, judecătorul s-ar fi pronunţat pe fondul litigiului, adică în privinţa vinovăţiei vreunei persoanei acuzate de săvârşirea unei infracţiuni în dosarul în care a formulat declaraţia de abţinere.
[1] A se vedea şi C. Bogdan, „Unele probleme ivite în practica judiciară privind luarea măsurilor asigurătorii în faza de judecată a procesului penal”, dar şi „Sechestrul dispus în faza de judecată. Cale de atac. Constituționalitate”, în curs de apariţie în Revista Română de Jurisprudenţă nr. 4/2015, publicat în cadrul portalului universuljuridic.ro.
[2] Irène Carbonnier, Récusation, Répertoire de droit pénal et de procédure pénale, Encyclopédie Dalloz, Paris, ianuarie 2015, pp. 1-12.
[3] M. Udroiu, Drept procesual penal, ediţia a II-a, Editura C H Beck, Bucure;ti, 2012, p. 102.
[4] V. Dongoroz, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, partea generală, vol. V, Editura All Beck, Bucuresti, 2003, p. 154.
[5] Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 270.
[6] Irène Carbonnier, Récusation, Répertoire de droit pénal et de procédure pénale, Encyclopédie Dalloz, Paris, ianuarie 2015, pp. 1-12; a se vedea, pentru considerentele de ordin istoric privind instituţia recuzării, BERNABE, La récusation des juges, étude médiévale, moderne et contemporaine, 2009, LGDJ Lextenso, MERLE et VITU, Traité de droit criminel. Procédure pénale, 4e éd., 1979, Cujas. – VITU, La récusation en matière pénale, Mélanges Jean Vincent, 1981, Dalloz, p. 427.
[7] Irène Carbonnier, Récusation, Répertoire de droit pénal et de procédure pénale, Encyclopédie Dalloz, Paris, ianuarie 2015, pp. 1-12.
[8] Irène Carbonnier, Récusation, Répertoire de droit pénal et de procédure pénale, Encyclopédie Dalloz, Paris, ianuarie 2015, pp. 1-12
[9] A se vedea pentru dezvoltări ale conceptului de imparţialitate şi C. Bogdan, „Reflecţii asupra unor situaţii de incompatibilitate a judecătorului în legea procesual-penală”, Revista de Drept penal nr. 2/2014, pp. 76-90, publicat în extras şi în Revista de Note și Studii Juridice, ISSN: 2066-0944.
[10] A se vedea hotărârile Procola c. Luxembourg, Le Compte, van Leuven, de Meyere c. Belgiei, hotărâre din 23 iunie 1981, Thorgeir c. Islandei, Hauschildt c. Danemarcei; Klezn ş.a.c. Olandei.
[11] CEDO, hotărârile Piersack c. Belgiei din 1 octombrie 1982, paragraf 30, şi De Cubber c. Belgiei din 26 octombrie 1984, paragraf 25.
[12] Piersack c. Belgiei, hotărârea din 1 octombrie 1982, paragraf 30, și Grieves v. the United Kingdom [GC], no. 57067/00, § 69, ECHR 2003-XII).
[13] Kyprianou v. Cyprus [GC], no. 73797/01, § 119, Wettstein v. Switzerland, no. 33958/96, § 42, ECHR 2000-XII, Padovani v. Italy, 26 February 1993, § 26, Series A no. 257 B, și Daktaras v. Lithuania, no. 42095/98, § 30, ECHR 2000 X.
[14] M. Selegean, Jurisprudenţă CEDO – studii şi comentarii, Institutul Naţional al Magistraturii, Bucureşti, 2005.
[15] CEDO, hotărârea din 1 octombrie 1982, în cauza Piersack c. Belgiei, paragraful 30, CEDO, în cauza Grieves contra Marii Britanii, paragraful 69.
[16] CEDO, hotărârea din 11 iulie 2013, în cauza Rudnichenko c. Ucrainei, paragraf 113, Castillo Algar c. Spaniei, 28 octombrie 1998, paragraf 45, Reports of Judgments and Decisions 1998‑VIII, Micallef c. Maltei [GC], hotărârea din 15 octombrie 2009, cauza nr. 17056/06, paragraf 98.
[17] CEDO, hotărârea din 5 Februarie 2009, în cauza Olujić v. Croatia, nr. 22330/05, paragraful 57 şi urm., CEDO, hotărârea din 11 iulie 2013, în cauza Rudnichenko c. Ucrainei, paragraf 114.
[18] CEDO, hotărârea din 1 octombrie 1982, în cauza Piersack c. Belgiei, paragraful 30.
[19] CEDO, hotărârea din 6 iunie 2000, în cauza Morel v. Franţei, paragraful 45, Hauschildt c. Danemarcei, 24 mai 1989, paragraful 51, Sainte-Marie c. Franţei, 16 decembrie 1992, paragraful 51.
[20] CEDO, Decizia din 21 aprilie 2015, Cauza Ahmet Bezek şi Sinan Bezek v. Germania, şi jurisprudenţa la care se face referire.
[21] CEDO, Decizia din 20 octombrie 2009, Cauza Aleksandr Nikolayevich Ovcharenko v. Ucraina.
[22] CEDO, Decizia din 7 decembrie 2010, Cauza Afrim Spahiu v. Germania.
[23] A se vedea Curtea de Apel Bucureşti, Decizia penală nr. 862/A din 8 iunie 2015, definitivă, nepublicată.
[24] A se vedea pentru dezvoltări ale conceptului de imparţialitate şi C. Bogdan, „Reflecţii asupra unor situaţii de incompatibilitate a judecătorului în legea procesual-penală”, Revista de Drept penal nr. 2/2014, pp. 76-90, publicat în extras şi în Revista de Note și Studii Juridice, ISSN: 2066-0944.
[25] Irène Carbonnier, Récusation, Répertoire de droit pénal et de procédure pénale, Encyclopédie Dalloz, Paris, ianuarie 2015, pp. 1-12.
[26] I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3006 din 4 octombrie 2013.
[27] Menţionăm că problema de drept dezlegată prin Decizia nr. 17 din 12 noiembrie 2012 a Completului competent să judece recursul în interesul legii al Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie privește existenţa sau inexistenţa incompatibilităţii judecătorului, în cazul în care numai unii dintre inculpaţii trimiși în judecată prin același rechizitoriu sunt judecaţi conform procedurii prevăzute în art. 3201 C. proc. pen., iar nu cazul în care toţi inculpaţii, inclusiv inculpaţii din cauza disjunsă, sunt judecaţi potrivit procedurii prevăzute în art. 3201 C. proc. pen.
[28] I.C.C.J., Secţia penală, Decizia nr. 2695 din 12 septembrie 2013.
[29] Irène Carbonnier, Récusation, Répertoire de droit pénal et de procédure pénale, Encyclopédie Dalloz, Paris, ianuarie 2015, pp. 1-12.
Judecător dr. Camelia Bogdan
Cercetător CEREFREA
Curtea de Apel București
* Mulțumim Revistei de Drept Penal, articolul integral în Revista de Drept Penal nr. 4/ 2014
