Secţiuni » Articole » Opinii
OpiniiPovestim cărţiImaginarul dreptului
Condiţii de publicare
2 comentarii

Există viață după Drept sau despre farmecul profesiilor juridice sau despre nesupunere
20.07.2015 | Valerian CIOCLEI

Secţiuni: Opinii, Selected, UNIVERSITARIA
JURIDICE - In Law We Trust

Un proaspăt absolvent de facultate traversează, de regulă, în momentul imediat următor finalizării studiilor, o stare ”amestecată”, oscilând între, pe de o parte, euforia, pe care o produce certitudinea încheierii cu bine a unei etape importante din viață, atingerea a unui obiectiv mult dorit, iar, pe de altă parte, teama, aș putea spune chiar angoasa, trecerii într-o altă stare, într-o nouă etapă, cu multe semne de întrebare și incertitudini.

Partea euforică vine de la sine și fiecare, în felul lui, o trăiește la maxim, într-un chip natural. Partea angoasantă trebuie temperată și în acest sens se înscrie mesajul meu, că există viață după Drept, că profesiile juridice au un farmec aparte și că Dreptul oferă, în general, poate cea mai largă paletă de opțiuni profesionale, în domeniul juridic și nu numai.

Totul este să aveți în permanență în față voastră, o credință, un ideal, sau, ca să sune mai prozaic, un obiectiv. În legătură cu acest obiectiv am două vești, ambele bune.

Prima veste bună este că la acest moment puteți să vă fixați, oricare dintre voi, orice obiectiv profesional, oricât ar părea de ambițios sau de greu de atins. Puteți să deveniți judecători, procurori, avocați, notari publici, executori judecătorești, consilieri juridici, practicieni în insolvență, mediatori etc. Vă sunt accesibile și profesii nejuridice în care juristul are un atu important, cum ar fi, spre exemplu, diplomația. Vă sunt la îndemână, datorită pregătirii voastre, posturi în administrația publică locală sau centrală. Puteți oricând deschide și conduce o afacere în care cunoștințele juridice dobândite să reprezinte un avantaj important. Totul este în acest moment posibil.

Revenind la profesiile juridice, sigur că obiectivul primordial, de moment, este acum intrarea în profesie. Nimeni nu vă împiedică însă să vă fixați de pe acum și obiective pe termen lung. Mulți judecători de la ICCJ, mulți procurori de la Parchetul general au fost absolvenți de-ai noștri. Membrii din Conducerea UNBR și a UNPIR au trecut și ei prin această AULĂ. Judecătorii de până acum ai României la CEDO au absolvit această facultate, la fel și actualul judecător al României la CJUE. Nu refuzați să vă gândiți la așa ceva, în acest moment aveți toate șansele, fiecare dintre voi are, cum se zice, bastonul de mareșal în raniță.

A doua veste bună este că obiectivul nu trebuie bătut în cuie. El poate fi schimbat în funcție de descoperirea unor noi pasiuni ori aptitudini, de eventuale specializări ulterioare, de șansele și oportunitățile oferite. Nu trebuie să vă fie teamă dacă, la un moment dat, se impune să schimbați obiectivul, să vă recunoașteți o nouă pasiune profesională, să încercați o nouă direcție. Și din acest punct de vedere, profesiile juridice oferă un avantaj important. Ele pot fi, de cele mai multe ori, schimbate între ele. Nu vă lăsați așadar încremeniți în proiecte, în obiective. Ceea ce azi pare un vis, mâine poate să pară un coșmar, dar și invers. Rămâneți liberi în opțiuni.

Cu riscul de a părea lipsit de modestie, o să plec de la propriile mele experiențe pentru a vă vorbi despre oportunitățile oferite de pregătirea juridică și mai ales despre schimbările de opțiuni în carieră.

Deşi poată să pară ciudat, am dat examen la Facultatea de drept (un examen extrem de dificil la vremea respectivă) în ideea de a deveni diplomat. Aveam o rudă care era diplomat, și personalitatea lui mă fascina. Mă fascina faptul că într-o epocă închisă, în care teoretic nu puteai ajunge în Vest, el putea călători în toată lumea.

Ajuns la Facultatea de Drept am avut şansa de a întâlni nişte profesori remarcabili. Cu ajutorul lor am început să îndrăgesc raţionamentul juridic, logica juridică şi, în cele din urmă, dreptul în sine. Aşa am uitat de diplomaţie şi, aşa, a încolţit în mine, la început timid, ideea de a fi magistrat, chiar dacă la vremea respectivă nu știam mare lucru despre această meserie. În facultate, până la un moment dat, dreptul civil mi-a plăcut mai mult decât penalul. Eram atât de pasionat de civil şi atât de activ la seminare încât, în anul patru, fiind întrebat de un profesor de civil ce vreau să fac după facultate și răspunzând că vreau să mă fac procuror, respectivul profesor a crezut că dau un răspuns obraznic, că vreau să-l enervez. Dar nu era aşa, hotărâsem că vreau să fiu procuror. Dacă memoria nu mă înşeală, această hotărâre am luat-o undeva pe la începutul anului IV, după ce am luat contact şi cu Criminalistica. Cred că dinamismul profesiei, aşa cum o percepeam eu atunci, după un scurt stagiu de practică, a contat cel mai mult. În subconştient, cel puţin, probabil, visam şi eu să rezolv crimele perfecte pe care le vedeam în filme şi despre care citeam în cărţile poliţiste. Oricum ar fi fost, am schimbat opțiunea pentru diplomație și cea ulterioară, pentru civil, în favoarea penalului.

Am terminat Facultatea și, pentru că orașele mari erau închise, iar posturi de magistrat se scoteau foarte puţine la repartiţie (pe vremea aceea orice absolvent primea un loc de muncă, mai bun sau mai rău), primul meu post a fost de consilier juridic la o obscură fabrică de panglici, într-un obscur orăşel de provincie. Am ajuns acolo la începutul lui septembrie pentru a avea de unde pleca deoarece, în timpul verii, primisem, ca şi alţi colegi, înştiinţare că sunt disponibile posturi de procuror sau judecător. I-am spus directorului că am venit ca să plec, iar el a fost de acord, devenise deja o obișnuință pentru stagiarii de la Drept care treceau pe acolo, nu exista jurist de multă vreme. M-am apucat totuşi de treabă. Erau două fişete pline cu dosare de penalităţi ce trebuiau recuperate şi de care nu se ocupase nimeni timp de doi ani. Nefiind un alt jurist prin preajmă, am rugat o secretară să-mi dea nişte dosare mai vechi, rezolvate, să văd cum se procedează. Erau litigii de arbitraj, simple. Deoarece formalităţile de intrare în parchet se prelungeau, în perioada cât am lucrat pe post de consilier juridic, am recuperat atât de mulţi bani pentru fabrică încât directorul nu mai era dispus să mă lase să plec… Primul meu succes profesional a fost obţinut, aşadar, în calitate de consilier juridic (nimic de a face cu funcţia de procuror). Deşi am lucrat mai puţin de trei luni de zile, mi-am dat seama, încă de atunci, că activitatea de consilier juridic poate fi una interesantă. Acum, deşi nu sunt eu cel mai în măsură să mă adâncesc în acest subiect, pot să spun că am foşti colegi sau foşti studenţi care fac această meserie cu pasiune şi dăruire…

În luna decembrie a aceluiaşi an eram deja procuror, la ceea ce se chema pe atunci Sectorul Agricol Ilfov. M-am trezit, la nici 24 de ani, cu 30 de dosare în braţe şi cu prima dezamăgire. Dădusem panglicile pe găini. Da, cele mai multe dosare erau furturi mărunte, total nespectaculoase. Bănuiam eu că nu o să primesc din prima zi spre rezolvare vreo crimă gen Agatha Christie, dar, totuşi, cam multe găini… Cu timpul, am început să primesc şi dosare mai complicate, mai interesante. Am furat meseria, cum se spune, pas cu pas, de la alţi colegi, din jurisprudenţă şi, de la un moment dat, am început să învăţ din propria mea experienţă. Am trecut prin toate activităţile ce se derulau atunci la un parchet local, inclusiv cea de procuror de instanţă. Această din urmă activitate mi-a permis să mă apropii şi de munca judecătorului, să o apreciez şi să-i înţeleg importanţă specială. Cea mai interesantă activitate, pentru mine, în aceea perioadă, la parchetul local, a fost însă garda săptămânală, care presupunea cercetarea la faţa locului în morţile violente, ce se produceau în Bucureşti: infarcturi, accidente vasculare, spânzurări, electrocutări, înecuri, toată gama… Această experienţă m-a făcut să-mi doresc să lucrez în ceea ce se chema ancheta proprie a procurorului şi, după cinci ani de meserie, am ajuns acolo unde îmi doream, respectiv la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, la Secţia de urmărire penală, mai popular spus la Omoruri… A fost perioada cea mai interesantă din cariera mea de procuror dar, totodată, şi cea care mi-a declanşat un mic semnal de alarmă. Eram zi de zi în preajma cadavrelor, în cercetarea la faţa locului şi apoi la morgă. La un moment dat, o rudă de-a mea a decedat şi am fost invitat la priveghi; intrând în camera cu pricina mă surprind gândind ceva de felul următor: a murit unchiul Grigore, buuun, ia să vedem ce avem aici? Decubit dorsal, lividităţi cadaverice, rigiditate instalată, se poate estima că moartea s-a instalat cu circa zece ore în urmă… Caricaturizez, fireşte, dar atunci, suspectându-mă de un început de deficit emoţional, am conştientizat că pericolul pe care îl reprezintă deformarea profesională nu este o glumă. Acest pericol este cu atât mai mare cu cât te pasionează ce faci, iar munca de procuror este, fără îndoială, una pasionantă…

După 6 ani în Parchet (era să zic după 7 ani în Tibet, pentru că însuşirea ”limbajului’’ este la fel de importantă în ambele situaţii), viaţa, destinul, poate şansa, poate ghinionul sau poate toate la un loc mi-au scos în cale o altă opţiune. Pe scurt, am candidat şi am obţinut o bursă a Guvernului francez, pentru un DEA (diplomă de studii aprofundate, un fel de Master la vremea aceea, de un an de zile) în Drept penal ştiinţe criminale. Era vara anului 1990, după schimbarea de regim, dar şi după o perioadă de izolare a României în care nu aveam decât o vagă idee despre ce se întâmplă în occident, despre sistemul lor de învăţământ sau despre cel juridic. În toamna aceluiaşi an am plecat cu gândul că mă voi întoarce un procuror mai bine pregătit şi cu convingerea că îmi voi termina cariera ca procuror. Trebuie să recunosc cinstit că nu a fost uşor, dar în acel prim an petrecut în Franţa a existat un moment care a marcat cea mai mare cotitură în viaţa mea profesională. Pe scurt, la seminarul de procedură penală am avut ca temă să prezint în faţa colegilor sistemul de procedură penală din România şi să punctez diferenţele faţă de sistemul francez. Experienţa practică pe care o aveam ca procuror m-a determinat să prezint lucrurile de o manieră simplă, dar clară şi concretă. Le-am descris practic ce se întâmplă pe traseul unui dosar de la comiterea faptei până la pronunţarea hotărârii. La sfârşitul orei, un coleg francez (erau mai multe naţii în clasă) s-a ridicat şi a spus că în sfârşit a priceput şi el ce este procedura penală şi cum funcţionează un sistem, inclusiv cel francez. Am rămas şi azi prieten cu acel coleg, este procuror al republicii în Franţa. Am avut amândoi norocul că profesorul de procedură penală, care asistase şi el, fireşte, la ”Cursul’’ meu avea simţul umorului, pentru că afirmaţia colegului meu îl putea oarecum ofensa. Acela a fost primul moment în viaţa mea când am simţit că pot să împărtăşesc şi altora din experienţa şi cunoştinţele mele, a fost momentul în care am decis că aş dori să urmez o carieră academică. Deci, dacă vreţi să învinuiţi pe cineva pentru faptul că v-am fost profesor şi că vă plictisesc acum cu aceste amintiri, vă dau mail-ul colegului francez.

După un an în Franţa, m-am întors în parchet. Fusesem promovat între timp la Parchetul General (cu dispensă de vechime), dar ştiam şi eu, ca şi cei care mă promovaseră, că drumul meu de procuror era la final. Simţeam că ”există viaţă şi după parchet’’ şi aşteptam doar ocazia care să-mi confirme acest sentiment.

Această ocazie s-a ivit la foarte scurt timp, 2-3 luni, printr-o ofertă de a lucra în Ministerul de Externe la Direcţia Juridică şi a Tratatelor. Am acceptat oferta cu gândul că dacă viaţa îmi oferă şansa de a reveni la prima mea pasiune profesională, diplomaţia, este poate un semn. Nu a fost semnul cu S mare, dar a fost o experienţă extrem de interesantă şi utilă. Am avut şansa ca, în scurta perioadă petrecută la Externe, să fac parte din Comisia care a redactat şi susţinut Raportul României în faţa Comitetului internaţional împotriva torturii de la Geneva, am participat la un curs ONU pentru raportori internaţionali, am urmat cursurile de vară de drept internaţional ale Academiei de la Haga. Pentru cei pasionaţi de dreptul internaţional şi relaţiile internaţionale, diplomaţia poate fi o alegere extrem de atractivă. Eu aşteptam însă cântecul altei Sirene…

L-am auzit în acelaşi an, 1992, când s-a scos la concurs un post de asistent la Catedra (azi departamentul) de Drept penal, la disciplina Criminologie; am candidat şi am fost acceptat. Am luat-o de la zero într-un fel. Primul lucru pe care l-am făcut, revenind în Facultate, a fost să pun din nou mâna pe carte, să învăţ, şi asta fac şi azi. Despre farmecul muncii de profesor la Drept nu am nimic de spus. M-aţi văzut şi m-aţi ascultat la lucru, adică la Cursurile mele, şi asta trebuie să spună tot, şi de bine, şi de rău. Despre satisfacţiile muncii de profesor vreau să spun un singur lucru şi mă adresez acum direct studenţilor: alegerea voastră, faptul că sunt acum aici prin voinţa voastră pentru a susţine acest Curs festiv, este pentru mine o bucurie profesională inegalabilă şi vă mulţumesc mult pentru această bucurie.

La scurt timp după venirea în facultate am dobândit şi calitatea de avocat. Este o meserie pe care, din păcate, am practicat-o în regim de avarie, deoarece am privilegiat întotdeauna îndatoririle de dascăl. Chiar şi aşa, vă pot spune că avocatura, făcută cu pasiune, poate fi cea mai frumoasă meserie din lume. Mai ales acum, când nu mai este cea mai blamată (se pare că unele sondaje americane recente au stabilit că cele mai rău văzute profesii sunt acum, în ordine, cea de bancher şi cea de asigurător, iar avocaţii, care erau în mod tradiţional pe primul loc, au ajuns pe un onorabil loc trei).

Am mai avut şansa ca pentru o bună perioadă de timp să fiu directorul editorial al unei prestigioase edituri juridice. O altă experienţă de neuitat pentru mine. Munca într-o editură de specialitate poate fi şi ea o opţiune interesantă pentru un jurist, mai ales pentru cei cu dragoste de carte.

Am avut şi şansa de a fi numit judecător ad-hoc la CEDO. Am participat într-o singură cauză, dar şi aceea a reprezentat o experienţă juridică remarcabilă şi a mai atenuat regretul meu de a nu fi fost vreodată judecător în sensul clasic al termenului.

În exercitarea diferitelor profesii juridice, dar mai ales în calitatea de cadru didactic, am putut să particip la programe de cercetare, la întocmirea de rapoarte de ţară, la cercetări ştiinţifice, la conferinţe, în comisii de concurs sau examen pentru profesii juridice şi multe altele… Printre toate acestea, o şansă imensă a fost participarea la comisia de elaborare a Noului Cod penal.

Pare că am făcut deja multe, dar să știți că nu am de gând să mă opresc. Am în continuare un ideal, o credință, un obiectiv (ca să sune, cum spuneam, mai prozaic).

Am citit de curând o carte genială, Supunere, a scriitorului francez Michel Houellebecq. Printr-o coincidență macabră, cartea trebuia să aibă lansarea în exact ziua în care a avut loc atentatul de la Charlie Hebdo, dar, din cauza atentatului, a fost amânată. Coincidență macabră, pentru că, romanul reprezintă o ficțiune politică, în care este descrisă o Europă lipsită de ideal şi, în cadrul ei, o Franță a anului 2022, când la putere vine președintele unui partid islamist, Frăția musulmană. Sorbona devine Universitate islamică, iar condiția pentru păstrarea calității de profesor universitar este convertirea la islam. Personajul principal, un profesor de origine franceză, este pus în fața acestei dileme. Romanul poate fi citit în mai multe chei. Din punctul meu de vedere, ideea de bază este aceea că societățile, precum și persoanele fără un ideal, fără o credință (nu neapărat mistică), fără un obiectiv clar, ca să sune din nou mai prozaic, sunt uşor de înfrânt, adică sunt destinate supunerii. Citiți această carte și o să fiți cutremurați de adevărul ideii.

Mesajul meu este să nu vă lăsați supuși, iar pentru asta trebuie să aveți în permanență, atât în plan personal, cât și profesional, un ideal, o credință, un obiectiv.

Vă mulțumesc pentru atenție!

Prof. dr. Valerian Cioclei
Facultatea de Drept, Universitatea din București
Departamentul de Drept penal

* Alocuţiune susţinută cu prilejul Cursului festiv din cadrul ceremoniei de absolvire a promoţiei 2015 a Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, la data de 17 iunie 2015, în Aula Magna

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

2 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti