Cum aplicăm jurisprudența Curții Europene de Justiție – principii generale și practica națională. Utilizarea cazului Newey în spețe interne care nu privesc aplicarea dreptului comunitar
23 iulie 2015 | Andreea ARTENIE, Andreea ARTENIE, Raluca BONTAȘ
Observăm ca autoritatea fiscală a început să folosească în activitatea de inspecție din ce în ce mai mult principiile conturate la nivelul jurisprudenței Curți Europene de Justiție (CEJ), ceea ce este îmbucurător. Ne dorim să vedem în viitor un grad mai ridicat de înțelegere a noțiunilor și principiilor cu care jurisprudența europeană operează (avem în vedere modalitatea de raportare a organelor fiscale la speța Newey).
Contribuția jurisprudenței Curții Europene de Justiție
La nivelul Uniunii Europene, judecătorul european are posibilitatea de a contribui la dezvoltarea cadrului normativ al Uniunii, hotărârile pronunțate de Curtea Europeană de Justiție fiind considerate ca făcând parte din legislația complementară, izvor de drept acolo unde legislația existentă este insuficientă.
Principiile generale ale dreptului comunitar au fost iniţiate şi formulate în hotărârile CEJ şi, apoi, introduse în Tratatul Comunității Europene (TCE), înscrise, ca atare, în Constituţia Uniunii Europene şi consacrate, în prezent, în Tratatul Uniunii Europene (TUE) şi Tratatul de Funcționare a Uniunii Europene – Lisabona (TFUE).
Trebuie însă subliniat că TFUE nu atribuie Curţii şi puterea de a aplica norma comunitară la situaţia particulară dintr-o cauză anume, aflată pe rolul instanţelor naţionale. Hotărârile CEJ nu pot avea ca obiect decât interpretarea, iar nu aplicarea dreptului Uniunii, iar cooperarea „loială” cu instanţele naţionale impune această delimitare clară şi precisă a prerogativelor: Curtea interpretează norma comunitară, pentru ca instanţa naţională să asigure aplicarea interpretării Curţii într-o cauză aflată în curs de judecată.
În acest sens, în aplicarea dreptului european, prima responsabilitate a judecătorului naţional este de a executa cu bună credinţă regulile sale (pacta sunt servanda), în condiţiile în care primatul dreptului european şi efectul său util impun aplicarea directă de o manieră prezumată.
Fenomenul puterii judiciare europene a fost analizat în mod extensiv în doctrină, iar emergenţa acestei puteri a fost supusă unui examen critic, observându-se că „disponibilitatea” CEJ de a oferi răspunsuri foarte specifice a condus la o estompare a liniei de demarcaţie dintre interpretare şi aplicare.
S-a apreciat însă că tocmai încredinţarea puterii de interpretare autonomă către judecătorul comunitar reprezintă soluţia optimă pentru asigurarea interpretării şi aplicării uniforme a dreptului comunitar în tot spaţiul Uniunii, şi, din această perspectivă, se vorbește despre noul constituţionalism în care riscul diversităţii aplicării dreptului UE (generat de multiplicitatea jurisdicţiilor naţionale) este redus.
În această nouă “arhitectură judiciară” însă, interpretarea oferită de judecătorul european tinde să devină nu numai una detaliată, dar şi extrem de specializată.
Aplicabilitatea cazului Newey vs. HMRC
Un bun exemplu din această perspectivă îl poate constitui hotărârea CEJ în cauza C‑653/11 Newey (Ocean Finance) vs. HMRC referitor la interpretarea unor dispoziţii din Directiva de TVA a UE. În acest caz, Curtea statuează că, pentru identificarea prestatorului şi a beneficiarului unui serviciu în sfera TVA, nu sunt suficiente prevederile contractuale, chiar dacă acestea constituie un element care trebuie luat în considerare. Importantă este în principal realitatea economică şi comercială, apreciere care trebuie făcută, însă, în baza legislației naționale specifice și cu luarea în considerare a situației de fapt existentă.
Astfel, judecătorul european confirmă, din perspectiva TVA, prevalenţa substanţei economice din conţinutul operaţiunilor comerciale. Această interpretare nu este singulară sau izolată în jurisprudenţa Curţii, CEJ statuând şi anterior principiul prevalenţei substanţei economice asupra formei (“substance over form”) în materia TVA (i.e. cauza C-255/02 Halifax PLS, Leeds Permanent Development Services Ltd. și County Wide Property Investment Ltd. vs. Commissioners of Customs & Excise sau cauza C-165/05 Albert Collee vs. Finanzamt Limburg an der Lahn).
Existenţa unui sistem legislativ comun la nivelul Uniunii, dar şi a unei uniformităţi a legislaţiilor naţionale au permis instanţelor naţionale ca în această zonă a fiscalităţii, respectiva zona TVA, să valorifice în jurisprudenţa proprie reperele stabilite de CEJ.
Subliniem însă că interpretarea Curţii din cauza Newey (ca de altfel şi în celelalte cauze similare) nu poate fi extinsă în mod necircumstanţiat altor obligaţii fiscale. Aceasta nu-şi găseşte, în mod rezonabil, aplicabilitate directă în materia impozitului pe venit sau a asigurărilor sociale, date fiind coordonatele legislative complet diferite care normează aceste materii. În materia impozitului pe venit, legislațiile naționale nu sunt armonizate la nivelul UE, iar în sfera contribuțiilor sociale armonizarea există doar cu privire la coordonarea sistemelor de securitate socială.
Cu toate acestea, este adevărat că instanțele naționale se pot dovedi deschise să aplice principiile derivate din jurisprudența CEJ pentru ghidaj și calibrare, prin analogie, și altor materii, în spețe aflate sub cercetarea lor. Totuşi, aceasta nu înseamnă că o speță poate fi tranșată prin prisma acestei jurisprudențe care se poate dovedi, la o cercetare a detaliilor specifice cazului, absolut irelevantă.
Considerăm că judecătorul naţional ar trebui să se arate mai degrabă reticent într-o astfel de ipoteză, replierea spre normele de strictă aplicare fiind absolut necesară. În România ultimilor ani, dreptul comunitar şi jurisprudenţa CEJ au devenit “ţinte decisive” către care, în mod angajant, “navighează” atât justiţiabilii, cât şi autorităţile şi chiar instanţele de judecată. Or, aşa cum am arătat, o astfel de atitudine trebuie ponderată, fiind în multe dintre cazuri folosită excesiv.
Reîntorcându-ne la exemplul nostru, subliniem că evocarea cu certă frecvenţă a cauzei Newey şi a interpretării CEJ de către autorităţile fiscale române în varii probleme ridicate de interpretarea şi aplicarea normei interne de drept fiscal (de actualitate – problema recalificării diverselor profesii liberale în activităţi dependente) se poate dovedi la o analiză punctuală ca fiind lipsită de substanță sau rigurozitate.
Aşa cum am arătat mai sus, jurisprudenţa CEJ trebuie aplicată în strictă legătură cu norma de drept substanţial a cărei interpretare a fost făcută de către judecătorul european. Orice extindere la materii ce ies din sfera avută în vedere de judecătorul european (de exemplu, extinderea raționamentului folosit în sfera TVA către impozit pe venit și contribuții sociale) sau orice folosire neriguroasă a raţionamentului CEJ contravine rolului şi valorii juridice recunoscute unei atare jurisprudenţe de aquis-ul comunitar.
Concluzionând, nu putem să nu observăm inechitatea cu care operează organul fiscal atunci când alege între principiile dreptului comunitar sau jurisprudența CEJ. Dacă în cazul profesiilor liberale aplică printr-o extindere improprie materiei asigurărilor sociale repere jurisprudențiale comunitare dezvoltate în spețe de TVA, cu toate acestea, în spețe de TVA, jurisprudența pronunțată în favoarea contribuabilului este arareori recunoscută ca remediu acestuia din urmă.
Avocat Andreea Artenie
Associate Partner Reff & Asociații
Raluca Bontaș
Director, Global Employer Services – Deloitte Romania
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
