Despre dreptul de a solicita consultarea dosarului (continuare), despre costul fotocopiilor și despre respectarea drepturilor fundamentale ale acuzatului
23 iulie 2015 | Cătălin ONCESCU
1. Cu toate că intenția legiuitorului a fost aceea ca procesul penal român să se apropie de sistemul adversarial, se pare că sistemul inchizitorial și caracterul ”secret” al acestuia încă își spun cuvântul. În ceea ce privește dorința de a ne apropia de sistemul adversarial, cităm din ”Expunerea de motive”[1] cu referire la Proiectul Legii privind Codul de procedură penală:
”Prin urmare, proiectul noului Cod de procedură penală îşi păstrează caracterul predominant continental european, dar, ca noutate, introduce multe elemente de tip adversarial, adaptate corespunzător la propriul nostru sistem legislativ. Astfel, deşi scopul este acela de a menţine toate soluţiile viabile din actualul Cod de procedură penală, se introduc o serie de soluţii noi, care se concentrează în esenţă pe facilitarea unui proces de decizie rapid şi eficient într-o cauză penală, acordându-se în acelaşi timp respectul cuvenit drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale tuturor subiecţilor procedurii penale.
Obiectivele urmărite de proiectul noului Cod de procedură penală sunt următoarele: (…) 2. protecţia unitară a drepturilor omului şi a libertăţilor garantate de Constituţie şi de instrumentele juridice internaţionale; (…) 4. reglementarea adecvată a obligaţiilor internaţionale asumate de ţara noastră privind actele normative din domeniul dreptului procesual penal; 5. stabilirea unui echilibru corespunzător între cerinţele pentru o procedură penală eficientă, protejarea drepturilor procedurale elementare, dar şi a celor fundamentale ale omului pentru participanţii la procesul penal şi respectarea unitară a principiilor care privesc desfăşurarea echitabilă a procesului penal.”
Deci, cel puțin la nivel declarativ, intenția este de a fi adoptat sistemul adversarial, iar în paralel să fie respectate și protejate ”drepturilor procedurale elementare, dar şi cele fundamentale ale omului pentru participanţii la procesul penal”. Cu toate acestea, practica demonstrează contrariul.
2. Pe data de 22 iulie 2015, site-ul JURIDICE.ro a publicat articolul ”MAI vrea să restricționeze dreptul de acces neîngrădit al părții vătămate la dosarul penal”[2]. Din conținutul acestui articol aflăm că ”Ministerul Afacerilor Interne a lansat în dezbatere publică Proiectul de Ordin privind stabilirea unor măsuri organizatorice în scopul asigurării exercitării dreptului de a consulta dosarul penal, prin care se urmărește, pe cale ocolită, restricționarea abuzivă a dreptului de liber acces la dosar pentru părți, persoane interesate, sub pretextul punerii în aplicare a art. 94 din Codul de Procedură Penală.”
Analizând respectivul Proiect de Ordin al Viceprim-ministrului pentru securitate naţională/Ministrul afacerilor interne, constatăm că se dorește ca tariful de fotocopiere să fie stabilit în următorul cuantum:
a) 0,5 lei pe pagină, format A4, alb-negru, indiferent de dimensiunea textului sau a imaginilor fotocopiate;
b) 1 leu pe pagină, format A3, alb-negru, indiferent de dimensiunea textului sau a imaginilor fotocopiate.
Cel mai probabil, sursa de inspirație a acestui Proiect de Ordin este un alt Ordin emis anterior de Procurorul General al României, în anul 2014, prin care s-a stabilit că – la nivelul tuturor parchetelor din România – tariful de fotocopiere este de 0,5 lei pe pagină/1,0 lei pe filă (n.n., nu am identificat însă niciun link către acest ordin).
3. Revenind la un alt articol publicat de noi, tot pe site-ul JURIDICE.ro, intitulat ”Câteva aspecte de interes practic privind dreptul de a solicita consultarea dosarului”[3], reiterăm următoarea idee: ”Însă, nu putem să nu observăm și că, în prezent, inculpatul (cel care neagă) trebuie să întreprindă o serie de demersuri pentru a afla care este acuzația și pentru a i se prezenta probele pe care se bazează acea acuzație. Iar dacă dorește fotocopii după înscrisurile aflate la dosar, trebuie să plătească din propriile resurse. Comparativ cu procesul civil, este ca și cum intimatul ar trebui să plătească o parte din taxa judiciară de timbru și să-l roage pe reclamant să-i comunice cererea de chemare în judecată, respectiv probele/înscrisurile pe care se bazează.”
Din punctul nostru de vedere, această procedură, prin care inculpatul sau orice altă parte sau subiect procesual principal sunt obligați să desfășoare o serie de activități, dintre care unele foarte costisitoare, pentru a afla care sunt probele pe care se bazează acuzațiile, reprezintă o încălcare a principiului prezumției de nevinovăție. De notat și o chestiune foarte importantă – nu mai există procedura prezentării materialului de urmărire penală. Astfel, dacă nu există cerere de consultare a dosarului, procurorul nu mai are niciun fel de obligație de a prezenta inculpatului materiaul probator.
4. În ceea ce privește tariful stabilit pentru fotocopiere, suntem de acord cu autorul articolului intitulat ”MAI vrea să restricționeze dreptul de acces neîngrădit al părții vătămate la dosarul penal”, în sensul că nivelul acestuia are un real caracter ”prohibitiv”. După cum se cunoaște, fotocopierea la centrele care asigură aceste servicii este de 0,10 lei pe pagină și 0,15 lei față-verso. De asemenea, la centrele aflate în cadrul instanțelor de judecată, tarifele sunt de 0,30 lei pe pagină și 0,50 lei față-verso. Aceste prețuri sunt cu titlu exemplificativ, existând situații în care tarifele sunt chiar mai mici.
DAR…. din aceste tarife sunt asigurate costurile privind chiria lunară și utilitățile (curent electric etc.), salariile angajaților, iar societatea comercială respectivă mai obține și un anume profit (notă: nu am menționat despre costurile privind foile albe A4/A3 sau despre cel al cartușelor, deoarece acestea sunt comune, fiind întâlnite și la nivelul parchetelor/secțiilor de poliție). Prin urmare, având în vedere aceste elemente (chirie, utilități, salariile angajaților, profit), tariful de 0,50 lei pe pagină stabilit la nivelul organelor de urmărire penală este enorm.
5. Mai mult decât atât, revenind la sistemul adversarial al cărui exemplu dorim să-l adoptăm și la comparația dintre procesul penal român și procesul civil român, facem trimitere la câteva articole din Codul de procedură civilă privind cererile adresate instanțelor judecătorești și obligativitatea comunicării către partea adversă a înscrisurilor de care reclamantul înţelege a se folosi în proces:
– Art. 149. – ”(1) Când cererea urmează a fi comunicată, ea se va face în atâtea exemplare câte sunt necesare pentru comunicare. (…); (3) Dacă obligaţia prevăzută la alin. (1) nu este îndeplinită, instanţa va putea îndeplini din oficiu sau va putea pune în sarcina oricăreia dintre părţi îndeplinirea acestei obligaţii, pe cheltuiala părţii care avea această obligaţie.”;
– Art. 150. – ”(1) La fiecare exemplar al cererii se vor alătura copii de pe înscrisurile de care partea înţelege a se folosi în proces. (2) Copiile vor fi certificate de parte pentru conformitate cu originalul.”;
– Art. 194. – ”Cererea de chemare în judecată va cuprinde: (…) d) arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea; e) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada se face prin înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător, dispoziţiile art. 150.”
Este adevărat că dispozițiile art. 149 alin. (1) C. proc. civ. sunt respectate în cadrul procesului penal, o copie certificată a rechizitoriului (sau traducere autorizată) fiind comunicată inculpatului, conform art. 344 alin. (2) C. proc. pen. Dar atât! Doar copia rechizitoriului este comunicată, fără să existe nicio obligație din partea organelor de urmărire penală (în calitate de reclamant) să comunice către inculpat sau partea responsabilă civilmente (pârâți) ”copii de pe înscrisurile de care partea înţelege a se folosi în proces (…) pe cheltuiala părţii care avea această obligaţie”.
6. Și dacă tot suntem la capitolul privind ”Procedura camerei preliminare”, dorim să facem o scurtă precizare cu privire la altă chestiune prin care se încalcă principiul prezumției de nevinovăție, prin forțarea acuzatului de a ieși din pasivitate. Așa cum bine se cunoaște, suspectul sau inculpatul beneficiază de prezumția de nevinovăție, nefiind obligat să își dovedească nevinovăția, și are dreptul de a nu contribui la propria acuzare. Cu toate că acest text de lege reprezintă o adaptare/adoptare perfectă a jurisprudenței Curții europene, se dovedește că procedura camerei preliminare îl obligă pe inculpat să iasă din pasivitate și să conteste probele administrate în timpul fazei de urmărire penală. Dar, mai grav decât atât este faptul că inculpatul nu are dreptul să conteste probele sub aspectul temeiniciei lor, ci doar sub aspectul ”verificării legalității” modului de administrare a acestora.
Deci, chiar și în situația în care inculpatul consideră că este nevinovat și că probele administrate de parchet nu demonstrează vinovăția sa, tot este obligat să își angajeze un avocat și să depună acel memoriu în procedura camerei preliminare privind ”cererile și excepțiile formulate de inculpat”.
Ce se întâmplă dacă inculpatul contestă temeinicia probelor? Cererile și excepțiile sale vor fi respinse în totalitate, cu motivarea universală: ”au legătură cu fondul cauzei”.
Ce se întâmplă dacă inculpatul refuză să întreprindă orice fel de demers în cursul urmăririi penale sau al procedurii camerei preliminare? În loc de răspuns, redăm două articole din Codul de procedură penală:
– art. 346 alin. (2) C. proc. pen.: ”(2) Dacă nu s-au formulat cereri și excepții ori nu a ridicat din oficiu excepții (…) judecătorul de cameră preliminară constată legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și dispune începerea judecății”;
– art. 374 alin. (4) C. proc. pen.: ”(4) Probele administrate în cursul urmăririi penale și necontestate de către părți nu se readministrează în cursul cercetării judecătorești.”
Altfel spus, pasivitatea inculpatului (care este de esența prezumției de nevinovăție) poate conduce la un proces penal care va fi desfășurat în baza unor probe chiar nelegale, cu imposibilitatea ca respectivele probe să mai fie readministrate în faza de judecată, înaintea judecătorului.
Atenție, art. 346 alin. (2) C. proc. pen. prezentat mai sus spune următoarele (printre rânduri): chiar dacă nu sunt legal administrate probele, chiar dacă actele de urmărire penală și sesizarea instanței sunt nelegale, dacă nu s-au formulat cereri și excepții, atunci judecătorul de cameră preliminară este obligat să le ”constate legale” (în mod artificial). Iar această legalitate artificială va fi perpetuată de art. 374 alin. (4) C. proc. pen.
7. În concluzie, se poate observa că Procesul civil a fost astfel construit încât respectă mult mai bine principiul ”prezumției de nevinovăție” (specific procesului penal) și drepturile pârâtului. Cu toate acestea, fără a diminua sub nicio formă importanța Procesului civil în contextul actual al societății românești, este de netăgăduit faptul că Procesul penal – prin măsurile care pot fi dispuse în cadrul acestuia și prin repercusiunile pe care le are asupra vieții unui acuzat (chiar și achitat definitiv) – aduce o atingere mai însemnată drepturilor și libertăților fundamentale ocrotite prin tratatele, pactele sau convențiile internaționale pe care România s-a obligat să le respecte. În aceste condiții, având în vedere și Expunerea de motive mai sus citată, nu ar fi fost de așteptat ca Procesul penal să fie modelul de urmat, atunci când vine vorba despre respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului?
[1] Proiectul de Lege privind Codul de Procedură Penală. Expunerea de motive.
[2] MAI vrea să restricționeze dreptul de acces neîngrădit al părții vătămate la dosarul penal.
[3] Câteva aspecte de interes practic privind ”dreptul de a solicita consultarea dosarului”.
Avocat Cătălin Oncescu
Baroul București
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
