Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Recuperare creanţe
ConferinţeDezbateriCărţiProfesionişti
Executor judecatoresc Florin Traian Copuzeanu
 
Print Friendly, PDF & Email

Unele considerații referitoare la efectul devolutiv al apelului, cu privire specială asupra noțiunii de ”explicitare a pretențiilor”, cuprinsă în art. 478 alin. (4) NCPC și asupra invocării necompetenței în această cale de atac
23.07.2015 | Viorel Mihai CIOBANU, Gabriel BOROI, Traian Cornel BRICIU, Claudiu Constantin DINU, Mirela STANCU, Gheorghe-Liviu ZIDARU

La data de 14 mai 2015, pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost înregistrată sesizarea Tribunalului Vâlcea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, potrivit art. 519 și urm. NCPC, chestiunile de drept supuse examinării instanței supreme fiind următoarele:
„1. În interpretarea şi aplicarea art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă se poate ajunge la schimbarea cadrului procesual, sub aspectul obiectului, în care a soluţionat prima instanţă, contrar art. 478 alin. (1) şi (3) din Codul de procedură civilă?
2. În situaţia în care în apel, fie din interpretarea art. 478 alin. (4) din Codul de procedură civilă, fie în limitele efectului devolutiv, prevăzut de art. 477 din Codul de procedură civilă se poate invoca excepţia necompetenţei materiale, urmând ca astfel să fie interpretate prevederile art. 130 alin. (2) şi 131 din Codul de procedură civilă prin prisma celor anterioare?”.

În esență, evocând pe scurt circumstanțele litigiului care a ocazionat sesizarea[1], învederăm că, în cadrul unei contestații la executare formulate împotriva executării silite a unui titlu executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească pronunțată într-un litigiu de muncă, au fost formulate apărări referitoare la legalitatea executării silite înseși, apărări aflate în strânsă legătură cu lămurirea înțelesului, întinderii și aplicării titlului executoriu, ceea ce, în opinia instanței de trimitere, ridică problema calificării juridice corecte a cererii introductive de instanță, ca fiind o contestație la executare propriu-zisă, îndreptată împotriva legalității executării silite și a tuturor actelor de executare [art. 712 alin. (1) NCPC], ori ca fiind o contestație prin care se cer lămuriri cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea titlului executoriu.

Ca atare, sentința Judecătoriei Vâlcea, prin care cererea a fost calificată drept o contestație la executare propriu-zisă și a fost admisă, fiind anulată executarea silită pentru lipsa caracterului cert și lichid al creanței puse în executare silită, a fost anulată în apel de către Tribunalul Vâlcea, care a reținut cauza în vederea evocării fondului, printr-o decizie intermediară pronunțată în condițiile art. 480 alin. (3) teza I NCPC. Potrivit încheierii de sesizare a instanței supreme, cu ocazia evocării fondului cauzei, au avut loc dezbateri cu privire la calificarea juridică a cererii formulate, contestatoarea arătând că a înțeles să formuleze atât o contestație la executare propriu-zisă, cât și o contestație la titlu, tribunalul arătând că „în cauză au avut loc dezbateri atât cu privire la admisibilitatea învestirii instanței în această fază procesuală cu o contestație la titlu, cât și cu privire la disjungerea acesteia și stabilirea competenței de soluționare”.

Prin prima întrebare, Tribunalul Vâlcea solicită lămurirea înțelesului exact al dispozițiilor art. 478 alin. (4) NCPC, se pare, pentru a se lămuri dacă aceste dispoziții legale îngăduie instanței de apel recalificarea juridică a cererii formulate, ca fiind (ori, mai exact, ca fiind și) o contestație la titlu, ori dacă o atare recalificare ar constitui o schimbare de obiect prohibită de dispozițiile art. 478 alin. (1) și (3) NCPC, care interzic schimbarea cadrului procesual stabilit în fața primei instanțe.

În fine, întrucât eventuala recalificare a cererii ca fiind (și) o contestație la titlu ridică problema stabilirii competenței materiale, știut fiind că, spre deosebire de contestația la executare propriu-zisă, contestația la titlu este de competența instanței care a pronunțat hotărârea ce se execută [art. 714 alin. (3) NCPC], Tribunalul Vâlcea întreabă, totodată, dacă dispozițiile referitoare la efectul devolutiv al apelului permit instanței de apel să invoce ori să ia în considerare excepția de necompetență ridicată direct în apel, urmând ca dispozițiile art. 130 alin. (2) și ale art. 131 NCPC să fie interpretate în consecință.

Considerăm că lămurirea celor două chestiuni de drept prezintă interes științific și practic, motiv pentru care – fără a analiza aici admisibilitatea sesizării, din perspectiva cerințelor art. 519 NCPC, chestiune care, desigur, va fi avută în vedere de către completul competent din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție[2] – înțelegem ca, pe baza legislaţiei avute în vedere la elaborarea reglementării din NCPC, pe de o parte, a apelului, iar pe de altă parte, a excepţiei de necompetenţă, a doctrinei franceze şi a celei româneşti, precum şi a jurisprudenţei din Franţa, dar şi din România, pronunţată sub imperiul vechii reglementări, să exprimăm următorul punct de vedere, pe care, după discutarea în cadrul Centrului de Drept procesual civil din cadrul Facultății de Drept a Universității din București, l-am comunicat și instanței supreme, sub aspectul analizei teoretice:

1. În legătură cu prima întrebare, trebuie avut în vedere faptul că atât sub vechea, cât şi sub noua reglementare apelul este calea ordinară de atac de reformare, soluţionat de către o instanţă superioară, prin care, dacă legea nu interzice expres calea de atac, se realizează, de regulă, în procesul civil principiul dublului grad de jurisdicţie, adică o a doua judecată de fond, instanţa de apel statuând şi în fapt şi în drept, astfel cum rezultă foarte clar din art. 477 alin. (1) NCPC.

De sute de ani, acest efect devolutiv are două limite raţionale:
– tantum devolutum quantum apellatum, adică instanţa de apel rejudecă în fapt şi în drept, ceea ce apelantul a înţeles să atace din hotărârea primei instanţe (art. 477 NCPC). Este desigur o consecinţă a principiului disponibilităţii care guvernează procesul civil atât în faţa primei instanţe, cât şi în etapa căilor de atac – ordinare sau extraordinare, precum şi în faza executării silite;
– tantum devolutum quantum iudicatum, respectiv instanţa de apel, fiind o instanţă de apel care efectuează o nouă judecată de fond, dar şi exercită controlul judiciar complet, în fapt şi în drept, asupra ceea ce a hotărât prima instanţă şi din acest motiv instanţa de apel, în principiu, nu poate fi pusă în situaţia de a soluţiona cereri care nu au fost formulate în faţa primei instanţe, adică cereri absolut noi prin care să se invoce pretenţii noi şi nici cereri care se deosebesc de cererea de chemare în judecată prin cele trei elemente ale acţiunii: părţi, obiect şi cauză. Am spus în principiu, deoarece legea poate prevedea şi excepţii:
a) în primul rând, uneori legea îngăduie să se formuleze în apel pentru prima oară cereri cu totul noi, care nu au existat în faţa primei instanţe. Fără să intrăm în amănunte, care nu interesează aici, este vorba de cererea de intervenţie voluntară principală şi accesorie [art. 62 alin. (3) şi art. 63 alin. (2)] şi de cererea reconvenţională în materia divorţului [art. 917 alin. (3)];
b) în al doilea rând, chiar art. 478 alin. (5) îngăduie să se ceară direct în apel dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe şi va putea fi invocată compensaţia legală.

În legătură cu acest al doilea aspect, trebuie să observăm că noul Cod de procedură civilă cuprinde două nuanţe importante faţă de vechea reglementare[3]:

Mai întâi, să observăm că faţă de fostul art. 294 alin. (1), care dispunea că „excepţiile de procedură şi alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi” şi deci puteau fi invocate direct în apel. Noua reglementare a rezolvat problema în alt mod şi prin alte texte: art. 247 alin. (1) stabileşte că excepţiile absolute, deci cele prin care se invocă încălcarea unor norme de ordine publică, pot fi invocate de parte sau de instanţă din oficiu în orice stare a procesului, dacă prin lege nu se prevede altfel. Deci, în principiu, excepţiile absolute pot fi invocate direct în apel; excepţiile relative care privesc neregularităţile săvârşite la prima instanţă nu pot fi invocate decât la acea instanţă în condiţiile stabilite în art. 247 alin. (2), iar în apel numai ca motive/apărări dacă au fost invocate în termen acolo şi partea nu este mulţumită de modul de soluţionare. La fel, trebuie avut în vedere că potrivit art. 2513 şi art. 2550 alin. (1) NCC, prescripţia dreptului la acţiune şi decăderea de drept civil pot fi opuse numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. Pe de altă parte, art. 82 alin. (2) NCPC prevede că excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant înaintea primei instanţe nu poate fi invocată pentru prima oară în calea de atac, iar art. 420 alin. (3) dispune că perimarea cererii de chemare în judecată nu poate fi ridicată pentru prima oară în instanţa de apel; alte mijloace de apărare, care nu au fost invocate la prima instanţă, pot fi invocate în apel numai dacă au fost propuse prin cererea de apel sau prin întâmpinare [art. 478 alin. (2) NCPC].

Este foarte important de reţinut şi că în NCPC s-a introdus, ca o dispoziţie nouă, prevederea art. 478 alin. (4), potrivit căreia, deşi nu pot face cereri noi, nu pot formula pretenţii noi şi nici schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată, „părţile pot însă să expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe”. Este tocmai textul în legătură cu care s-a solicitat un punct de vedere.

Textul a fost preluat parţial din legislaţia franceză, care în art. 566 din C. proc. civ., are în vedere două ipoteze: părţile pot, de asemenea să expliciteze pretenţiile care erau virtual cuprinse în cererile şi apărările supuse primului judecător şi să formuleze cereri care sunt accesorii, consecinţe sau complementul cererilor /apărărilor de la prima instanţă.

Comisia de cod a reţinut numai prima ipoteză, pentru că ni s-a părut că a doua era mai riguros formulată în art. 478 alin. (5), iar faţă de reglementarea franceză erau şi alte deosebiri (de ex. la noi nu s-a reţinut nici soluţia din art. 567 C. fr. care consideră admisibilă cererea reconvenţională şi în apel).

În doctrina franceză[4] se subliniază, în legătură cu ipoteza reţinută şi în NCPC, că textul permite părţii să facă noi corective ori să precizeze o formulare incorectă a pretenţiilor sale sau de o manieră foarte vagă, invocată în primă instanţă, cum ar fi situaţia în care a solicitat rezoluţiunea unui contract Partea poate așadar explica curţii de apel (precizăm că, în Franța, regula generală este că toate apelurile sunt judecate de curtea de apel) că nu este vorba de cerere nouă, ci că cererea sa în faţa primei instanţe a fost defectuos formulată: de ex. dacă în faţa primei instanţe a solicitat evacuarea locatarului pentru neplata chiriei, arată instanţei de apel că în realitate a dorit rezilierea contractului de închiriere, interpretare pe care judecătorul de apel o poate da, stabilind semnificaţia exactă a cererii şi voinţei apelantului.

Este însă fără îndoială că facultatea acordată apelantului de a explicita cererea sa implică o cerere care a fost formulată în faţa primului judecător, nu este complet nouă[5]. În doctrina noastră[6], referindu-se la jurisprudenţa franceză, se arată că au fost încadrate în ipoteza la care ne referim; precizarea cuantumului pretenţiilor, în sensul majorării lor, pentru a se îndrepta eroarea din cererea de chemare în judecată; cererea de despăgubiri pentru viciile de construcţii constatate după depunerea unui raport de expertiză, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată era formulată de o manieră foarte largă, în sensul că se solicita despăgubirea integrală pentru asemenea viciu; cererea de plată a unei sume precise, în condiţiile în care se solicitase iniţial o plată al cărui cuantum urma să fie determinat; cererea de obligare a angajatorului şi la plata unei „indemnizaţii” de disponibilizare, la prima instanţă formulându-se o cerere de obligare la plata „primelor”, reclamantul, neasistat de avocat, înţelegând prin acel termen toate categoriile de sume la care este îndreptăţit; cerere la plata unei contribuţii de întreţinere virtual inclusă într-o cerere de reîncredinţare; formularea în apel a unei cereri de plată a contravalorii unui bun, după ce la prima instanţă se solicitase restituirea în natură. La aceste exemple, un alt autor[7] adaugă şi altele: cererea de a reveni la numele dinaintea căsătoriei în cazul admiterii cererii de divorţ[8]; cererea de acordare a prestaţiei compensatorii în urma desfacerii căsătoriei; cererea de stabilire a formei prestaţiei compensatorii, în urma acordării acesteia; cererea subsidiară a unui posesor de bună-credinţă la rambursarea cheltuielilor în legătură cu bunul, consecinţă a apărării lui în faţa acţiunii în revendicare.

În jurisprudenţa românească pronunţată sub imperiul vechiului Cod, când nu exista prevederea actuală din art. 478 alin. (4) şi în acele condiţii, instanţele fie că respingeau cererile, socotindu-le cereri noi, inadmisibile în apel, fie le admiteau cu motivarea însă că reprezintă mijloace de apărare, admisibile în apel. Dacă ar fi existat textul actual cu siguranţă speţele la care ne referim, cu titlu de exemplu[9], şi-ar fi găsit rezolvarea în dispoziţiile art. 478 alin. (4).

Vom evoca, prin urmare, o parte din soluțiile citate în nota de subsol precedentă, cu precizarea că le vom împărți în trei categorii, pentru o mai ușoară înțelegere a corelației dintre vechea și actuala reglementare:

I. Spețe în care, potrivit jurisprudenței anterioare, s-a apreciat că nu se încalcă regula tantum devolutum quntum iudicatum și care în prezent ar trebui tratate în aceeași manieră, în virtutea art. 478 alin. 4 NCPC, soluția jurisprudenței fiind întărită de noua lege procesuală:
Atunci când este vorba de consecinţe care decurg din anularea unui act, cererea făcută în apel, de către pârât de a i se restitui ceea ce dânsul a dat la facerea actului şi este reţinut de adversar fără cauză, fiind în directă şi imediată legătură cu obiectul principal al litigiului şi tinzând să micşoreze efectele şi pierderile la care pârâtul se vede expus prin declararea de nul a actului său, în atare caz, o asemenea cerere nu trebuie privită ca o cerere nouă pentru ca să fie necesară formularea ei la prima instanţă, ci ca un mijloc de apărare care poate fi propus pentru prima oară în apel. (Cas. I, dec. 690 din 9 Aprilie 1935; Jur. Gen. 1936, sp. 36; Pand. Rom. 1936, III, p. 78).

În speţă, paguba încercată de recurentă şi a cărei reparaţie a cerut-o pentru prima oară în apel, provenind din diferenţa de curs a lirei sterline survenită în timpul procesului şi care este datorată numai refuzului de a-i fi achitat despăgubirea acordată în momentul împlinirei lui, urmează ca această pagubă să se încadreze în art. 327 C. pr. civ. cu singura rezervă că aceste daune i se cuvin numai după judecata primei instanţe până la definitiva judecare în apel, căci la atâta dă dreptul dispoziţiile menţionatului text. Curtea de apel totuşi decizând contrariul, prin aceasta a făcut o greşită aplicare a art. 327 menţionat. (Cas. III, dec. 1995 din 4 Decembrie 1934; Jur. Gen. 1935, sp. 1180).

Solicitarea de a se acorda în apel coeficientul de inflaţie pentru sumele datorate reclamantei cu titlu de daune materiale şi morale nu reprezintă o cerere nouă (CSJ, s. civ., dec. nr. 3809/1999, în B.J./1999).

 Din faptul că reclamantul cere în primă instanţă marfa trimisă sau valoarea ei, iar în apel cere numai valoarea ei, deoarece marfa s-a uzat, şi instanţa îi acordă această valoare, iar nu alternativa cerută la primii judecători, nu poate fi vorba de schimbarea obiectului cererii şi, prin urmare, art. 327 C. proc. civ. (art. 294, în actuala reglementare n.a.) nu este încălcat (Cas. III, 30 septembrie 1909, Em. Dan, Codul adnotat, p. 497, nr. 44).

 Deşi în apel nu se poate schimba obiectul cererii, totuşi se poate schimba modalitatea plăţii unor despăgubiri, căci prin aceasta nu se schimbă obiectul cererii, ci numai forma sub care urmează a se plăti despăgubirile, obiectul rămânând acelaşi, iar această modalitate a plăţii constituie o chestiune de fapt lăsată în aprecierea instanţei de fond (Cas. I, 21 ianuarie 1911, Em. Dan, Codul adnotat, p. 505, nr. 133).

 Nu constituie o cerere nouă făcută în instanţa de apel când această cerere o formulase deja reclamantul înaintea primei instanţe în mod subsidiar (Cas. II, 22 septembrie 1890, Em. Dan, Codul adnotat, p. 502, nr. 105).

 În cauză, reclamanta nu a ales să silească pe cealaltă parte a executa obligaţia. Dimpotrivă, prin acţiune şi pe tot parcursul judecăţii reclamanta a cerut să se dispună rezoluţiunea contractului şi totodată a cerut expres repunerea părţilor în situaţia anterioară, ceea ce implică restituirea reciprocă a prestaţiilor îndeplinite în baza contractului desfiinţat. Astfel fiind, în condiţiile în care prima instanţă a admis acţiunea astfel cum a fost formulată, dar în dispozitivul sentinţei, împotriva căreia reclamanta nu a declarat apel, a omis să precizeze care sunt prestaţiile la restituirea cărora sunt ţinute părţile, ca efect al anulării (probabil eroare în redactarea deciziei, deoarece este clar că se referă la rezoluțiune – n.n.) contractului, cererea apelantului pârât, de înlăturare a acestei omisiuni prin obligarea intimatei-reclamante la restituirea preţului, nu poate fi considerată ca o „cerere nouă în apel” (ÎCCJ, s. civ şi de propr. int., dec. nr. 1223/2004, în B.J.-Bază de date).

II. Spețe în care jurisprudența anterioara a decis că s-ar încălca regula tantum devolutum quntum iudicatum, dar care, în prezent, în aplicarea art. 478 alin. 4 NCPC, ar trebui privite diferit, întrucât situațiile prezentate intră în sfera de aplicare a art. 478 alin. 4 NCPC:

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că repunerea în situaţia anterioară a părţilor contractante, ca efect al dispunerii rezoluţiunii judiciare, reprezintă o cerere distinctă, de sine stătătoare, cu care trebuie sesizată instanţa de judecată, în lipsa căreia instanţa nu poate aplica principiul restitutio in integrum. Înalta Curte a precizat că, în ipoteza în care, în urma admiterii cererii de rezoluţiune judiciară, instanţa de judecată ar pronunţa repunerea în situaţia anterioară a părţilor contractante, în lipsa unei solicitări exprese a reclamantului, s-ar înfrânge atât principiul disponibilităţii, cât şi principiul contradictorialităţii şi al dreptului de apărare al părţii adverse, care ar fi în imposibilitatea de a-şi face apărări pe alte cereri decât cele care figurează în petitul cererii de chemare în judecată. (Decizia nr. 224 din 28 ianuarie 2015 pronunţată în recurs de Secţia a II-a civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie având ca obiect rezoluţiune antecontract de vânzare-cumpărare).

Potrivit art. 294 alin. (2) C. proc. civ., în apel se pot cere numai dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe, iar nu şi actualizarea preţului unui imobil, ce trebuie restituit, în urma rezoluţiunii promisiunii de vânzare-cumpărare discutate de părţi (ÎCCJ, s. civ. propr. int., dec. nr. 3216/2005, în Jurisprudenţa Secţiei civile pe anul 2005, p. 529).

III. Spețe în care jurisprudența anterioară a decis că s-ar încălca regula tantum devolutum quntum iudicatum și în legătură cu care textul art. 478 alin. 4 NCPC nu și-ar găsi aplicarea, soluțiile anterior pronunțate fiind valabile și astăzi (este vorba fie de schimbarea cauzei, fie schimbarea obiectului ori de adăugarea unui obiect nou față de cel de la prima instanță):

Când, la prima instanţă, o parte invocă unele drepturi ce decurg dintr-o anumită calitate, ca moştenitoare a tatălui, nu poate în a doua instanţă să invoce drepturi dintr-o calitate cu totul alta, ca moştenitoare a surorii (Cas. II, 29 martie 1910, în Em. Dan, op. cit., p. 495, nr. 23).

Reclamantul care la prima instanţă a cerut anularea unui act de vânzare ca simulat, prevalându-se de calitatea de moştenitor pur şi simplu, nu poate înaintea instanţei de apel să-şi schimbe această acţiune şi să se prezinte sub calitatea de erede rezervatar (Cas. I. 22 octombrie 1893, în Em. Dan, op. cit., p. 495, nr. 24).

Atunci când la prima instanţă s-a cerut anularea unui act de vânzare numai pentru neplata preţului şi pentru că s-au întrebuinţat manopere dolosive în obţinerea consimţământului, nu se mai poate cere în instanţa de apel anularea şi pentru un viciu de formă al actului provenind din neobservarea cerinţelor legii pentru autentificarea actelor, fiindcă acest din urmă fapt juridic ce se invocă constituie o cauză nouă (Cas. I, dec. nr. 757 din 28 februarie 1930, C. Gr. C. Zotta, Codul adnotat, p. 200, nr. 66).

Când obiectul cererii este validarea unei convenţii de cumpărare a unui imobil, cererea subsidiară făcută de intimat de a se rezilia acea convenţie, pe motiv că nu s-au plătit ratele, nefiind un mijloc de apărare, ci o cerere nouă, o acţiune bazată pe altă cauză, nu poate fi făcută pentru prima dată în apel (C. Ap. Craiova, I, 14 decembrie 1900, Em. Dan, Codul adnotat, p. 496, nr. 32).

Acţiunea în reducţiune neconfundându-se cu acţiunea în raport, şi între ele existând deosebiri importante, nu se poate cere pentru prima oară în apel raportul unei donaţii, când acţiunea intentată la prima instanţă a avut ca obiect exclusiv reducerea ei ca întrecând cotitatea disponibilă (C. Ap. Bucureşti, 22 iunie 1909, Em. Dan, Codul adnotat, p. 499, nr. 73).

Nu se poate face pentru prima oară în apel, într-o acţiune în revendicare, ca posesorul să fie condamnat şi la fructe, o asemenea cerere fiind de natură a forma obiectul unei acţiuni principale, care trebuie să parcurgă filiera celor două grade de jurisdicţie prevăzute de lege (Cas. I, 30 aprilie 1899, Em. Dan, Codul adnotat, p. 501, nr. 91).

Revenind la reglementarea actuală, în doctrină[10] se arată că termenul folosit de legiuitorul român este sugestiv în a exprima ideea că explicitarea pretenţiilor nu echivalează cu schimbarea sau augmentarea lor, iar pe de altă parte, legea este în acelaşi timp riguroasă în a exprima faptul că o atare explicitare nu poate fi raportată decât la pretenţiile formulate în cererile sau apărările adresate primei instanţe. O explicitare a unor pretenţii subsecvente judecăţii în primă instanţă este inadmisibilă.

Este clar deci că dispoziţia din art. 478 alin. (4) nu a avut rolul de a anihila vechiul principiu potrivit cu care în apel nu se pot formula cereri noi, deci nu s-a dorit anihilarea dispoziţiilor art. 478 alin. (1) şi (2), în afară de apărări, inclusiv excepţii în condiţiile pe care le-am arătat mai devreme şi de cauzele prevăzute expres în art. 478 alin. (5). După cum s-a subliniat în doctrină[11], textul art. 478 alin. (4) se justifică prin două funcţii: corectarea sau precizarea formulărilor incorecte incomprehensibile, ambigue ori insuficiente cu privire la pretenţii; aducerea în atenţia instanţei de apel a unor cereri secundare, care derivă virtualmente din cererea principală sau din apărările făcute în raport cu această cerere în faţa primei instanţe. Astfel se asigură, pe de o parte, rezolvarea integrală a litigiului şi posibilitatea valorizării efective a drepturilor dobândite recunoscute prin hotărârea de primă instanţă, iar pe de altă parte plenitudinea devoluţiunii, fără a se ignora însă limitele acesteia.

În concluzie, pentru a răspunde concret şi direct primei întrebări, prin aplicarea art. 478 alin. (4) nu s-a voit şi nu se poate ajunge la schimbarea cadrului procesual sub aspectul obiectului prin încălcarea art. 478 alin. (1) şi (3), ci numai la explicitarea lui în raport cu cererea formulată în primă instanţă. Tocmai de aceea, cum s-a mai arătat[12], instanţele de apel sunt datoare să examineze cu atenţie cererile şi apărările părţilor formulate în apel şi să determine exact sensul lor pentru a nu decide eronat că este vorba de cereri noi. Adică dacă art. 478 alin. (4) nu poate fi interpretat excesiv de larg, ca să conducă la anihilarea art. 478 alin. (1) şi (2), nu este de acceptat nicio interpretare prea restrictivă care să facă inaplicabilă această dispoziţie. Tocmai de aceea am dat multe exemple din jurisprudenţa dată sub vechiul cod, pentru a observa că soluţii care nu erau susceptibile atunci în apel – datorită reglementării existente – astăzi, în condiţiile art. 478 alin. (4), ele ar putea fi reevaluate. Cum spunea un alt autor[13], cererile virtuale sau implicite nu sunt „cereri noi”, aşa încât sunt admisibile în apel, dar instanţei îi revine obligaţia şi puterea ca, din oficiu sau la cererea părţii, după caz, să aprecieze dacă o anumită cerere a fost virtualmente cuprinsă în cerere sau apărare, atunci când legea însăşi nu prevede accesorialitatea sau subsidiaritatea unei cereri.

2. În ceea ce priveşte întrebarea a doua, trebuie spus clar de la început că art. 478 alin. (4) nu are nicio incidenţă în legătură cu excepţia de necompetenţă. Este, după cum s-a arătat, la pct. 1 vorba de explicitarea unor pretenţii care erau virtual cuprinse în cererile şi apărările adresate primului judecător, nu de rezolvarea unor excepţii al căror regim este stabilit expres de lege.

Într-adevăr, art. 130 alin. (2) NCPC stabileşte fără niciun dubiu că necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocate de părţi sau de judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. În corelare cu art. 130 textul următor, art. 131 alin. (1) prevede că la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu. Deşi din art. 131 nu rezultă explicit că verificarea din oficiu se face în condiţii de contradictorialitate, o atare soluţie este fără dubiu, în aplicarea art. 14 alin. (4) şi (5), art. 211 şi art. 224 NCPC.

Fără să intrăm în analiza pe fond a excepţiei de necompetenţă[14], câteva precizări sunt suficiente:
– necompetenţa materială, deşi de ordine publică, poate fi invocată numai în faţa primei instanţe, fie la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate, dacă din dosar rezultă suficiente elemente pentru verificarea competenţei, iar dacă s-a acordat un termen [singurul posibil, potrivit art. 131 alin. (2)] pentru lămuriri sau probe suplimentare în legătură cu competenţa, ar putea fi invocată şi la acest termen. Dacă nu s-a invocat în condiţiile legii, necompetenţa materială se acoperă şi nu mai poate fi invocată nici de părţi, nici de procuror şi nici de instanţă din oficiu, nici la prima instanţă, nici direct în apel sau în recurs. Această soluţie s-a impus prin lege, deşi au existat în doctrină şi rezerve, deoarece era singură în măsură să atenţioneze atât părţile, cât şi instanţele asupra seriozităţii verificării competenţei, chiar de ordine publică, pentru a nu se ajunge la sfârşitul judecăţii în primă instanţă ori în apel sau în recurs la desfiinţarea unor hotărâri, care au presupus activitate serioasă şi cheltuieli mari, pe motiv de necompetenţă, chiar de ordine publică. A fost exceptată numai necompetenţa generală a instanţelor judecătoreşti, care poate fi invocată oricând;
– verificarea competenței potrivit art. 131 NCPC are loc, în principiu, doar în fața primei instanțe, iar nu și în fața instanței de apel, care nu poate verifica (mediat) competența materială a primei instanțe, în măsura în care excepția de necompetență materială nu a fost ridicată in limine litis, în fața primei instanțe, potrivit celor anterior arătate; desigur, este posibil ca instanța de apel ori de recurs să-și verifice propria competență funcțională (de soluționare a apelului, respectiv a recursului)[15] și să-și decline în mod corespunzător competența de soluționare a căii de atac [spre exemplu, recursul a fost înregistrat în mod greșit la Înalta Curte de Casație și Justiție, deși, în cazurile expres prevăzute de lege, el este de competența instanței ierarhic superioare celei care a pronunțat hotărârea recurată, astfel cum rezultă din art. 483 alin.(4) NCPC];
– regula atât de severă stabilită prin art. 130 alin. (2) şi art. 131 NCPC nu exclude însă posibilitatea de a invoca necompetenţa materială şi prin apel sau recurs dacă au fost respectate condiţiile de invocare stabilite prin lege. Astfel:
a) dacă una dintre părţi a invocat în termen excepţia de necompetenţă materială şi prima instanţă a respins-o sau a omis să se pronunţe asupra ei, partea interesată va putea să invoce necompetenţa materială, ca motiv de apel. În acelaşi fel se va proceda şi când, în temeiul art. 131, instanţa primă de fond din oficiu a stabilit că este sau nu competentă material, deşi a existat, după caz, opoziţia uneia sau a ambelor părţi şi când cel interesat poate formula motiv de apel. Deşi art. 479 alin. (1) teza II prevede că „motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu” este categoric că instanţa de apel nu ar putea invoca necompetenţa materială din oficiu, pentru prima oară în apel, deoarece se opun art. 130 şi art. 131 NCPC, care stabilesc fără dubiu cum şi când se poate invoca necompetenţa materială;

b) dacă s-a invocat în condiţiile de la lit. a) necompetenţa materială şi instanţa de apel a respins motivul sau a omis să se pronunţe asupra lui, iar hotărârea instanţei este, potrivit legii, susceptibilă de recurs, atunci necompetenţa materială va putea fi invocată şi pe calea recursului, fiind respectate dispozițiile art. 488 alin. (2) NCPC. Dar, nici în acest caz necompetenţa materială nu ar putea fi invocată din oficiu pentru prima oară în recurs în temeiul art. 489 alin. (3), deoarece legea (art. 130-131) dispune altfel.

Ca urmare, de vreme ce regimul de invocare a excepției de necompetență materială și de verificare a competenței de către prima instanță este reglementat în mod expres de art. 130-131 NCPC, prin derogare de la dreptul comun reprezentat de art. 247 alin. 1 NCPC, nu s-ar putea în nici un caz susține că, în temeiul dispozițiilor generale referitoare la efectul devolutiv al apelului, ar exista posibilitatea invocării direct în apel a excepției de necompetență materială, cu eludarea regimului juridic evocat anterior.

În mod evident, în etapa evocării fondului după anularea sentinței, instanța este tot o instanță de apel, pricina fiind judecată în apel, iar nu în primă instanță[16], neavând nicio relevanță că, în virtutea efectului devolutiv al apelului, analizarea raportului juridic litigios are loc pentru prima oară în fața instanței de apel (spre exemplu, întrucât prima instanță a admis în mod greșit o excepție procesuală peremptorie, fără a aborda fondul cauzei). Ca urmare, art. 130 alin. (2) și art. 131 NCPC nu pot fi aplicate în această etapă procesuală, pentru ca dacă necompetența ar fi fost invocată în termen în fața primei instanțe, iar ulterior, ca motiv de apel găsit întemeiat, soluția ar fi fost anularea sentinței și trimiterea cauzei instanței competente, potrivit art. 480 alin. (4) NCPC.

Ca urmare, indiferent dacă anularea sentinței este dispusă pentru motivele arătate în art. 480 alin. (3) teza I NCPC – în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului sau în lipsa părții care nu a fost legal citată – ori în art. 480 alin. (6) – există un alt motiv de nulitate a sentinței decât necompetența invocată în termen și respinsă în mod greșit, iar prima instanță a judecat cauza în fond – în etapa evocării fondului, după anularea sentinței printr-o decizie intermediară nu este posibilă invocarea, pentru prima oară, a excepției de necompetență materială, întrucât evocarea fondului reprezintă o etapă a judecății în apel.

Concluzia anterior arătată nu se schimbă dacă instanța de apel, calificând corect cererea dedusă judecății, ajunge la concluzia că aceasta ar fi fost de competența materială a altei instanțe, întrucât anularea sentinței și trimiterea cauzei spre soluționare instanței competente poate interveni numai dacă excepția corespunzătoare a fost invocată în condițiile legii [art. 480 alin. (4)], așadar în condițiile arătate anterior și asupra cărora nu mai revenim.


[1] Încheierea de sesizare, care descrie în mod amplu litigiul care a ocazionat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, este publicată pe www.scj.ro, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (3) NCPC.
[2] Pentru analiza condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 519 NCPC, a se vedea M. Nicolae, ”Recursul în interesul legii și dezlegarea, în prealabil, a unei chestiuni de drept noi de către Înalta Curte de Casație și Justiție în lumina noului Cod de procedură civilă”, în Dreptul nr. 2/2014, pp. 57-64; autorul învederează că chestiunea de drept trebuie să fie determinantă pentru soluționarea pe fond a cauzei; soluționarea pe fond nu echivalează neapărat cu soluționarea cauzei în fond (ceea ce presupune examinarea fondului raportului juridic litigios), chestiunea de drept putând privi deopotrivă norme de drept material și de drept procesual, însă în cazul acestora din urmă, numai dacă influențează soluția care va fi pronunțată (e.g., sunt apreciate admisibile sesizări cu privire la admisibilitatea unui remediu procesual, aplicarea în timp a normelor de procedură civilă, incidența dispozițiilor referitoare la o procedură specială prevăzută de Cod).
[3] V. M. Ciobanu, în Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I (coord. V. M. Ciobanu, M. Nicolae), Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 1011.
[4] J. Heron, Droit judiciaire privé, 2 édition par Thierry Le Bars, Ed. Montchrestien, Paris, 2002, p. 559-560; L. Cadiet, Em. Jeuland, Droit judiciaire privé, Ed. Litec, Paris, 2006, p. 524-525.
[5] Code de procédure civile, 105e édition, Dalloz, Paris, 2014, p. 579, art. 566, pct. I.A.
[6] S. Spinei, Reglementarea căilor de atac în dreptul procesual civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 63-64; vezi şi M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. III, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 71, nota 94.
[7] I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 217, nota 2.
[8] Trebuie totuşi menţionat că, potrivit art. 919 alin. (3) NCPC, asupra acestei cereri prima instanţă trebuie să se pronunţe din oficiu dacă nu a făcut-o însă, desigur apelantul ar putea formula cererea în apel.
[9] I. Stoenescu, Gh. D. Păduraru, G. V. Protopopescu, Accelerarea judecăţilor, Ed. Tiparul Românesc, Bucureşti, 1947, p. 226-229, nr. 49, 52, 54, 59 şi 64; V. M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat, vol. I, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2013, p. 1081-1088, nr. 1-3, 7-9, 11-13, 16-18, 25-26, 30-37, 41-42, 44-46.
[10] I. Leş, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 625.
[11] I. Deleanu, op. cit., p. 217, nota 2.
[12] V. M. Ciobanu, op. cit., p. 1080.
[13] I. Deleanu, op. cit., p. 217.
[14] Pentru dezvoltări, a se vedea Gh. L. Zidaru, în Noul Cod…, vol. I (coord. V. M. Ciobanu, M. Nicolae), p. 319-413; G. Boroi, M. Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 258-263.
[15] Pentru interpretarea corectă a noțiunii de competență funcțională, a se vedea Gh. L. Zidaru, în Noul Cod…, vol. I (coord. V. M. Ciobanu, M. Nicolae), p. 319-413; G. Boroi, M. Stancu, op.cit., p. 255.
[16] Instanța supremă s-a pronunțat în același sens sub imperiul vechii reglementări, statuând, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2007 (publicată în M. Of. nr. 772/14.11.2007), că recursul declarat împotriva hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele de apel prin care s-a anulat, în tot sau în parte, procedura urmată, precum și hotărârea apelată, cu reținerea cauzei spre rejudecare, cu excepția cazului în care instanța de apel a constatat propria sa competență, este inadmisibil. În motivare, instanța supremă a reținut că față de caracterul ei intermediar, decizia instanței de apel de anulare a hotărârii primei instanțe fără a se evoca fondul, cu reținerea cauzei spre judecare, nu are o existență autonomă, ci face parte din succesiunea de hotărâri ce survin în cursul rezolvării pricinii, examinarea apelului fiind epuizată doar odată cu evocarea fondului, deci prin decizia finală a instanței de apel.


Prof. univ. dr. Viorel Mihai Ciobanu
Prof. univ. dr. Gabriel Boroi
Conf. univ. dr. Traian Cornel Briciu
Lector univ. dr. Claudiu Constantin Dinu
Lector univ. dr. Mirela Stancu
Asist. univ. dr. Gheorghe-Liviu Zidaru
Centrul de Drept procesual civil, Facultatea de Drept a Universității din București


Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , , ,
Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

JURIDICE GOLD pentru studenţi foarte buni, free
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill













Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.