Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Despre heirupism şi evaziune fiscală
29.07.2015 | Milu-Constantin TIMOCE

Secţiuni: Drept penal, Fiscalitate, Opinii
JURIDICE - In Law We Trust

Despre evaziune fiscală ar putea fi scrise multe… De această dată, însă, aş vrea să mă opresc asupra modalităţii ei de combatere, care, în mod evident, este necesară, însă, de multe ori, modul în care este declanşată şi coordonată această luptă îţi ridică semne de întrebare.

Veţi vedea în continuarea legătura dintre heirupism şi evaziune fiscală.

Heirupismul este definit în dicţionarul explicativ al limbii române (DEX Online – varianta electronică) ca activitate în asalt, grăbită; zel, entuziasm exagerat la locul de muncă sau într-o activitate desfășurată în echipă. Acelaşi dicţionar califică acest termen ca fiind unul peiorativ.

Plecând de la această definiţie, cel puţin în ultimii doi ani de zile, am constatat că există situaţii de combatere a fenomenului infracţional al evaziunii fiscale ce pot fi încadrate într-un astfel de tipar.

Câteva exemple…

1. Am în faţă un rechizitoriu întocmit în anul 2015 în care se arată: “Consecinţele negative asupra bugetului consolidat al statului generate de frauda cu TVA, manifestată cu precădere prin rambursări ilegale de TVA şi achiziţii intracomunitare nedeclarate organelor fiscale, au determinat factorii de decizie ai statului român să califice aceste fapte drept ameninţări la siguranţa naţională a statului, motiv pentru care, în luna iunie 2010, a fost elaborată şi prezentată Parlamentului României “Strategia Naţională de Apărare pentru o Românie care garantează securitatea şi prosperitatea generaţiilor viitoare”, strategie adoptată şi în cadrul Consiliului Suprem de Apărare al Statului, document prin care se instituie în sarcina instituţiilor cu atribuţii în instrumentarea şi sancţionarea faptelor de evaziune fiscală obligaţia de a-şi consolida şi conjuga capacităţile de acţiune în prevenirea, combaterea şi sancţionarea fermă a oricărei forme de evaziune fiscală ce aduce prejudicii bugetului consolidat al statului”.

Vreau să fac precizarea că acest preambul nu este cuprins într-un rechizitoriu al DIICOT, acolo aş fi înţeles o astfel de abordare, ci într-un rechizitoriu întocmit de parchetul de pe lângă tribunal, preambul care mai conţine câteva fraze la fel de elaborate cu privire la necesitatea combaterii evaziunii fiscale, pe care nu are niciun rost să le citez.

Ce mi se pare însă deplasat, deşi sunt de acord că evaziunea fiscală ca fenomen, la fel ca şi corupţia de altfel, pot constitui veritabile vulnerabilităţi la adresa siguranţei naţionale, este invocarea acestui aspect în anul 2015, la cinci ani după elaborarea Strategiei Naţionale de Apărare. Să înţeleg că până în 2010, respectiv 2015, când a fost întocmit rechizitoriul în cauză, evaziunea fiscală nu trebuia prevenită, combătută şi sancţionată ferm?

Pe de altă parte, inserarea acestor aspecte în rechizitoriu, din punctul meu de vedere, nu are alt scop decât exagerarea unei fapte grave prin ea însăşi şi demonstrarea capacităţii de muncă a organelor abilitate în descoperirea şi sancţionarea unor astfel de fapte.

Stau şi mă întreb – dar prevenţia unde este?. Dacă tot avem din anul 2010 o Strategie Naţională de Apărare care face trimitere la astfel de fapte, nu era necesar şi obligatoriu ca pe toată această durată să existe o modalitate de prevenire şi combatere a fenomenului astfel încât să nu fim nevoiţi ca în anul 2015 să facem trimitere la strategia de acum cinci ani?

2. Un dosar penal instrumentat de către un serviciu teritorial al DIICOT pentru prezumtive fapte de evaziune fiscală, cu prejudiciu doar estimat, nu stabilit în mod cert. Sesizare formulată de către Direcţia Antifraudă după efectuarea unui control mai mult decât discutabil, atât sub aspectul procedurii de control, cât şi al constatărilor, concluziilor şi interpretărilor date anumitor operaţiuni contabile şi fiscale.

Procurorul dispune prin ordonanţă ridicarea tuturor stocurilor faptice de marfă, în temeiul dispoziţiilor art. 169-171 C. proc. pen., ca mijloace materiale de probă cu privire la infracţiunea de evaziune fiscală. Fac precizarea că nu discutăm despre fructe, alcool sau alte bunuri susceptibile de a face obiectul evaziunii fiscale, ci de aparatură medicală şi paramedicală de înaltă tehnicitate pentru care există documente de provenienţă de la furnizori externi din Germania. Totodată, prezumtivele fapte de evaziune fiscală nu au nicio legătură cu bunurile ridicate, cu achiziţionarea sau revânzarea lor, ci vizează cu totul şi cu totul alte operaţiuni financiare. O situaţie nemaintâlnită!

Ca urmare a contestaţiei formulate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi, ordonanţa de ridicare a bunurilor ca mijloace materiale de probă a fost desfiinţată, însă, acelaşi procuror, anterior restituirii mărfii, a dispus luarea măsurilor asigurătorii asupra aceloraşi bunuri în temeiul dispoziţiilor art. 249 C. proc. pen. în vederea acoperirii prezumtivului prejudiciu care nici la acest moment nu este cu exactitate cuantificat. Convenabilă soluţie!

Şi la acest moment, bunurile sechestrate şi ridicate se găsesc depozitate în condiţii improprii într-o hală aparţinând Direcţiei Antifraudă şi cu fiecare zi care trece marfa se depreciază, devine inutilizabilă şi îşi pierde din valoare. Orice încercare de a lămuri lucrurile a rămas fără rezultat!

O precizare importantă se mai impune a fi făcută – măsura sechestrului asigurător dispusă asupra stocurilor faptice de marfă s-a luat în contextul în care societatea deţinea alte bunuri mobile/imobile a căror valoare depăşeşte prejudicul estimat.

Nu cred că trebuie să mai precizez că, prin sechestrarea stocurilor faptice de marfă, activitatea societăţii a fost paralizată, societatea a fost pusă în imposibilitate obiectivă de a-şi desfăşura obiectul de activitate, insolvenţa şi falimentul fiind inevitabile.

Ceea ce este de neînţeles este atitudinea şi lipsa de viziune a instituţiilor sau, mai degrabă, a anumitor funcţionari din cadrul unor instituţii care se doresc a fi de forţă.

Era evident că un sechestru pe stocurile faptice de marfă conduce în mod automat la faliment şi indiscutabil şi la imposibilitatea de acoperire a prejudiciului dacă acesta există în realitate. Pe de altă parte, societatea, solvabilă de altfel, a fost pusă în situaţia de a-şi închide porţile, fiind nevoită să facă concedieri şi să nu mai plătească în continuare taxe şi impozite către bugetul de stat.

În mod evident, nimeni nu s-a gândit la momentul la care a fost luată măsura la consecinţele economice, sociale, comerciale ale unei astfel de măsuri. Sau dacă s-a gândit, aşa în treacăt, nu i-a păsat! Se pare că, în situaţia de faţă, mai importantă a fost statistica şi imposibilitatea de a recunoaşte o greşeală decât consecinţele nefaste ale unei astfel de măsuri.

Şi o ultimă precizare – de la data luării măsurii sechestrului asigurător dosarul a rămas în nelucrare, toate cererile şi memoriile formulate în cauză neprimind vreun răspuns.

3. Un alt serviciu teritorial al aceluiaşi DIICOT. Un alt dosar de evaziune fiscală instrumentat la sesizarea Direcţiei Antifraudă. Lăsând la o parte modalitatea concretă, fără legătură cu realitatea, în care fiscul, prin intermediul Direcţiei Antifraudă, a recalificat anumite operaţiuni comerciale, ajungând la concluzia că acestea ar fi fictive, atitudinea organelor judiciare depăşeşte orice imaginaţie.

Procurorul prin ordonanţă a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra tuturor bunurilor mobile şi imobile aparţinând inculpaţilor şi societăţilor pe care le administrează.

În cazul unui inculpat, s-a dispus măsura asigurătorie pe bunuri ce depăşeşc cu încă o dată valoarea prejudiciului. Acest aspect este constatat prin însăşi procesul-verbal de aplicare a sechestrului penal, este cunoscut de judecătorul de drepturi şi libertăţi, de procuror, de ofiţerii de poliţie judiciară, de angajaţii fiscului. Cu toate acestea, nimeni nu îşi asumă nicio răspundere. Judecătorul de drepturi şi libertăţi a apreciat că luarea unei astfel de măsuri asigurătorii, chiar dacă valoarea bunurilor sechestrate este dublă faţă de valoarea prezumtivului prejudiciu, este legală. Procurorul recunoaşte discrepanţa dintre cele două valori, însă apreciază că nu există vreo dispoziţie legală care să-i permită să remedieze situaţia. Procurorul ne trimite la judecătorul de drepturi şi libertăţi, iar acesta din urmă invocă autoritatea de lucru judecat. Un adevărat cerc vicios! Cert este că măsura a fost luată şi nimeni nu îşi asumă răspunderea pentru îndreptarea unei greşelii evidente.

În aceeaşi cauză, inculpatul, aflat sub control judiciar, dar cu sechestru pe toată averea care depăşeşte valoarea presupusului prejudiciu, solicită procurorului să fie audiat pentru a da explicaţii cu privire la toate faptele ce i se impută. A făcut o astfel de solicitare, întrucât, cu ocazia reţinerii, a dat o declaraţie succintă, iar, apoi, cu ocazia extinderii cercetărilor, nu a dat declaraţie la momentul iniţial. Inculpatul e convins că prin declaraţia sa poate lămuri situaţia care îi este imputată şi prin explicaţiile sale poate să demonstreze că acuzaţia penală nu este conformă cu realitatea. Ajungem în faţa procurorului la data şi ora stabilită de către acesta în vederea audierii, doar că, în momentul în care află că inculpatul nu intenţionează să recunoască faptele sau să formuleze vreun denunţ penal, ne spune fără niciun fel de reţinere că nu îl interesează declaraţia inculpatului şi citez „că are un alt program pentru ziua de astăzi”. Cu toate acestea, consemnează o scurtă declaraţie, pentru că inculpatul venea de la o distanţa de aproximativ 350 km, nu îi adresează niciun fel de întrebare cu privire la fapte şi, mai mult, interzice apărătorilor aleşi să adreseze întrebări inculpatului cu motivaţia că „în faza de urmărire penală, avocatul doar asistă la activităţile desfăşurate”. Or, o astfel de atitudine nu are nicio legătură cu instrumentarea unei fapte de evaziune fiscală, cu combaterea fenomenului sau cu actul de justiţie! Probabil, dosarul trebuia instrumentat doar la nivel de statistică, în contextul în care procurorul are deja în cap propriul scenariu cu privire la fapte, iar orice explicaţie suplimentară i-ar tulbura raţionamentele.

Interesant e că pentru faptele ce nu prezintă interes pentru acuzator, acelaşi procuror a dispus reţinerea, a formulat solicitare de arestare preventivă în cauză (care, din fericire, a şi fost respinsă), dar a şi luat măsura sechestrului asigurător pe tot ceea ce se putea.

4. Un alt dosar de evaziune fiscală aflat pe rolul organelor judiciare din anul 2011 ajunge să fie soluţionat prin rechizitoriu doar în anul 2015. Aici situaţia este mai simplă, nu sunt luate în cauză măsuri preventive sau asigurătorii, iar presupusul prejudiciu nu este exorbitant.

Cauza prezintă însă particularităţi sub un alt aspect.

Întrucât societatea vizată desfăsura activităţi comerciale intracomunitare cu vehicule second hand, organele de control fiscal intenţionează efectuarea unei inspecţii fiscale. O astfel de inspecţie nu poate fi realizată, întrucât administratorul societăţii se sustrage controlului şi refuză să pună la dispoziţia fiscului documentele contabile.

Cu toate acestea, se realizează o verificare pe baza documentelor depuse la organele fiscale şi se stabileşte că, în mod eronat, a fost stabilit regimul de taxare TVA, doar la marja de profit şi nu la valoarea de vânzare a autoturismelor, sens în care se şi stabilesc obligaţii fiscale de plată în plus.

Lăsând la o parte discuţia cu aplicarea eronată a regimului special de taxare a TVA, care a fost tranşată de către ÎCCJ în mai multe speţe similare, deşi organele de control arată în mai multe rânduri că nu au putut să realizeze controlul, întrucât contribuabilul s-a sustras inspecţiei şi a refuzat prezentarea documentaţiei contabile în vederea verificării acesteia, formulează o sesizare penală pentru comiterea infracţiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. 1 lit. b) din Legea nr. 241/2005 – neînregistrarea în contabilitatea a operaţiunilor efectuate ori a veniturilor realizate.

Fără niciun fel de cenzură, rechizitoriul preia această încadrare juridică.

Mă întreb – cum poţi să stabileşti că operaţiunile nu au fost înregistrate în contabilitate sau că veniturile nu au fost declarate din moment ce nu ţi s-a pus la dispoziţie contabilitatea, din moment ce nu ai avut niciodată acces la acestă documentaţie?.

Lejeritatea cu care sunt tratate susţinerile fiscului este evidentă şi în cazul de faţă. Probabil, dacă s-ar fi citit Legea nr. 241/2005 de la primul articol s-ar fi constatat că la art. 4 din lege există o incriminare care sancţionează tocmai refuzul de a pune la dispoziţie documentele contabile în vederea controlului fiscal. Dar e mai simplu aşa – ne raportăm exclusiv la articolul 9 din lege, pentru că acesta vizează evaziunea fiscală. Şi doar lupta o ducem cu evazioniştii, nu cu cei care refuză să fie controlaţi de fisc…

Aceste dosare au în comun câteva aspecte. Toate sunt instrumentate în anul 2015, chiar dacă unele dintre ele au ajuns pe rolul organelor judiciare de mai multă vreme… Toate aceste dosare poartă amprenta heirupismului şi lasă o imagine diformă, urâtă, grobiană asupra actului de justiţie, dar şi asupra combaterii evaziunii fiscale… Toate aceste dosare vor ajunge în faţa unui judecător imparţial care va ava dificultăţi în soluţionarea lor, iar justiţia va avea din nou de suferit…

Am vrut să dau doar câteva exemple care exced oricărui cadru procesual de instrumentare a unor cauze penale ce vizează fapte de evaziune fiscală. Însă, conform Constituţiei şi tuturor normelor legale în vigoare, depăşirea limitelor legii nu este permisă nici măcar pentru combaterea evaziunii fiscale.

La fel de bine aş putea să dau şi câteva exemple, în care, cazuri de evaziune fiscală au fost perfect instrumentate, în care procurorii, poliţiştii şi inspectorii fiscului au muncit cu devotament, au demonstrat fără dubii comiterea faptelor, iar rezultatul muncii lor este lăudabil. Nu m-am oprit asupra acestor cazuri, care nu sunt puţine, din lipsă de timp şi spaţiu, însă raportându-mă la ele, cred că toţi ar trebui să medităm la următoarea chestiune – oare vom avea sau când vom avea capacitatea de a renunţa la heirupism şi de a face lucrurile temeinic, chiar dacă discutăm, sau cu atât mai mult cu cât discutăm, de combaterea evaziunii fiscale?.

Milu-Constantin Timoce
Avocat asociat, Iordăchescu & Asociaţii

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

Autori JURIDICE.ro
Juristi
JURIDICE pentru studenti
JURIDICE NEXT









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

↑  Înapoi în partea de sus a paginii  ↑

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti