Secţiuni » Arii de practică
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialCyberlawEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecomTransporturi
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: CyberlawDreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul muncii
Drept comercial
CRAZNIC
 
PLATINUM+ PLATINUM Signature     

PLATINUM ACADEMIC
GOLD                       

VIDEO STANDARD
BASIC





Precedentul judiciar si aplicabilitatea directa in dreptul intern a reglementarilor comunitare europene
19.03.2009 | Gheorghe PIPEREA

JURIDICE - In Law We Trust

1. Principiul separatiei puterilor in stat impune ca instantele judecatoresti sa aplice legea spetelor cu care sunt sesizate si sa pronunte solutii in baza legii, fara a crea norme de drept. Afirmatia pare un truism. Cu toate acestea, afirm cu fermitate ca legiuitorul, in baza principiului separatiei puterilor in stat, are atributia de a face legea (lex), in timp ce judecatorul sau arbitrul, pentru cazul raportului juridic conflictual, ori practicianul dreptului, pentru cazul raportului juridic non-conflictual, au rolul de a face dreptul (jus).

Spunind dreptul (jurisdictio), judecatorul creeaza dreptul. Solutiile unitare, repetabile si predictibile date de judecator capata valentele precedentului judiciar. Dreptul pe care il “spune” judecatorul, numit de romani drept praetorian, nu se limiteaza la a fixa tiparul normei legale asupra faptului juridic, ci se extinde la explicarea si intepretarea legii, la completarea acesteia prin apelul la principiile dreptului, ajungind in final la solutia juridica adaptata spetei concrete dedusa judecatii. Analog, practicienii dreptului mobilizeaza legea integrand-o in variatele instrumente juridice care, prin repetare si predictibilitate, capata valentele uzului interpretativ sau chiar normativ. Si acestia creaza drept. De altfel, clauzele tipice din contractele clasice, denumite in teoria dreptului civil “contracte speciale”, nu sunt altceva decit clauze uzuale in contracte, acceptate de toti participantii la raporturile juridice respective ca fiind obligatorii si care au sfirsit prin a fi introduse in Codul civil francez din 1804 sub denumirea de “norme supletive”.

Distinctia din dreptul roman intre lex si jus este mai actuala decit oricind. Asa cum dreptul pozitiv (lex) nu inseamna tot dreptul (jus), intrucit oricit de detaliate ar fi o lege sau un sistem normativ, ramin intotdeauna lacune de reglementare care se completeaza cu principiile dreptului, cu uzantele sau cu precedentul judiciar, tot asa dreptul pozitiv este un drept inert daca nu este mobilizat de judecator prin faptul ca spune dreptul sau de practicienii dreptului prin faptul ca integreaza legea in diferitele instrumente juridice, adica cele doua metode prin care se realizeaza dreptul.

Pe de alta parte, o jurisprudenta constanta, precum si autoritatea hotaririlor instantei de la virful sistemului judiciar (Inalta Curte de Casatie si Justitie, in continuare, ICCJ) se impun de regula interpretului, cu o autoritate, practic, egala cu aceea a legii. Repetabilitatea cvasiinvariabila a unor cazuri de speta, comoditatea motivarii unei hotariri, imitatia, toate acestea “dispenseaza” judecatorul de efortul de a da o motivare proprie hotaririi in speta, ceea ce poate duce la asa-numitele “cutume judecatoresti” [1]. Aceste cutume, departe de a fi ilegale sau ilegitime, pot contribui la unificarea practicii, conditie obligatorie pentru intarirea predictibilitatii actului de justitie, a celeritatii acestuia si, ca un corolar, la intarirea increderii justitiabilului in justitie. Cu conditia ca aceste cutume sa se bazeze pe o corecta si detaliata stocare a precedentelor judiciare si pe aplicarea dreptului (care nu se rezuma la lege ca act juridic al Parlamentului), cutumele judecatoresti sunt necesare unei mai bune administrari a justitiei. De altfel, fiecare instanta are colectii ale hotaririlor proprii (culese in asa-numitele “mape de sentinte/decizii”), care reprezinta repere ale practicii instantei respective si obiect al sedintelor de pregatire profesionala a judecatorilor.

Legea nu este altceva decit ceea ce spune judecatorul ca este. Daca legiuitorul are puterea de a emite legea, judecatorul are jurisdictio, adica puterea de a spune dreptul. Acesta este sensul exact, originar, al principiului separatiei puterilor in stat.

Sistemul anglo-saxon al precedentului judiciar, blamat multa vreme in dreptul continental franco-german pentru aparenta sa lipsa de constanta si de uniformitate, este departe de a fi un sistem revolut caci s-a dovedit a fi mult mai adaptat la nevoile circuitului juridic, si in special al celui de afaceri, fiind atit constant, cit si usor adaptabil la schimbarile perpetue ale mediul juridic si ale celui de afaceri.

Englezii obisnuiesc sa spuna ca o lege noua arata ca un sarpe boa care a inghitit un elefant. Pe masura ce legea este inteleasa si aplicata de judecatori, excrescenta data de elefantul nedigerat inca se diminueaza, pina cind sarpele boa redevine liniar, asa cum ni-l imaginam cu totii, deplasarea sa nemaifiind deloc dificila si haotica, ci lina si predictibila. O solutie de speta repetata si repetabila, adica un precedent judiciar, poate sa dureze in dreptul anglo-saxon atita vreme cit premisele faptice ale acestui precedent se mentin. Daca faptele sufera shimbari de esenta, atunci si solutia jurispridentiala se schimba. Pentru faptele noi, necuprinse in canoanele strimte ale dreptului scris franco-german, interpretul este nevoit sa apeleze la diverse artificii juridice, de genul analogiei, al prezumtiilor si al sofismelor, ceea ce nu se poate reprosa sistemului precedentului judiciar anglo-saxon, sistem care are la baza vechiul drept roman de sorginte praetoriana. Sa nu uitam ca dreptul roman, practic, este un drept praetorian, el nefiind altceva decit intepretarile jurisprudentiale date de praetorii romani unei singure legi (Legea celor 12 table) [2].
Si, in fine, sistemul anglo-saxon al precedentului judiciar a sfirsit prin a fi adoptat atit de instantele comunitatii economice europene (mai ales Curtea de Justitie a Comunitatii Europene), cit si de Curtea Europeana a Drepturilor Omului. Stau marturie declaratiile recente ale prof. Corneliu Birsan, judecator roman la CEDO, si ale prof. Camelia Toader, judecator roman la CJCE, ambele publicate pe site-ul juridice.ro.

2. Dar, dincolo de aceste aprecieri relative la forta interpretativa a solutiei de speta, se poate constata ca, in ultima vreme, jurisprudenta poate avea si in Romania caracter normativ.

Astfel, daca decizia jurisprudentiala este emisa de instantele comunitare europene in interpretarea dreptului comunitar european, aceasta decizie este obligatorie chiar si in cazul in care ar contrazice o lege interna a statului sub jurisdictia caruia s-ar fi nascut sau desfasurat conflictul judiciar. La fel, deciziile Curtii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) fac parte din asa-numitul “bloc de constitutionalitate”, ele fiind obligatorii ca si textele Conventiei, texte care, asa cum rezulta din art. 11 si respectiv, art. 20 din Constitutie, fac parte din dreptul intern, iar in cazul in care legile interne ale Romaniei sau chiar Constitutia Romaniei ar fi contrare Conventiei sau deciziilor CEDO, acestea din urma ar avea prioritate la aplicare.

Pe planul dreptului intern, jurisprudenta este izvor de drept daca:
a) decizia este emisa de ICCJ in recursul in interesul legii (cale de atac extraordinara, care nu are efecte fata de partile in proces, dar care are efecte viitoare erga omnes). Solutia data de ICCJ in aceasta cale de atac este obligatorie, ca si legea; de altfel, destul de des in ultima vreme, dupa un recurs in interesul legii admis, practic imediat s-a modificat legea (exemplele cele mai la indemina imi sunt solutia relativa la imobilele nationalizate cumparate in baza Legii 112/1995 si cea relativa la taxa de timbru pentru actiunile in constatare);
b) decizia este emisa de Curtea Constitutionala si este in sensul admiterii unei exceptii de neconstitutionalitate; Curtea Constitutionala pronunta decizii jurisprudentiale obligatorii ca si legea in acele cazuri in care, intr-un proces de drept comun, s-a ridicat o exceptie de neconstitutionalitate, iar exceptia a fost admisa; in procesul respectiv, dispozitia legala constatata ca fiind neconstitutionala nu mai are aplicare, dar decizia Curtii Constitutionale este opozabila erga omnes, Parlamentul insusi avind obligatia ca, in termen de 45 de zile, sa “refaca” textul legal pentru a-l pune de acord cu Constitutia, in caz contrar dispozitia legala in cauza fiind considerata abrogata;
c) decizia este emisa de ICCJ si sunt intrunite conditiile pentru a putea fi invocata puterea de lucru judecat; orientarea de ultim moment a CEDO este aceea de a da putere obligatorie erga omnes precedentului judiciar, mai ales in cazul in care procesul respectiv se va fi finalizat in fata Curtii de Casatie, in calea de atac a recursului; edificatoare, in acest sens, este cauza Beian contra Romaniei din decembrie 2007, in care s-a aratat, printre altele, ca instanta de la virful sistemului judiciar al Romaniei, ICCJ, care are rolul de integrator si de unificator al practicii judiciare, trebuie sa asigure predictibilitatea actului de justitie, printr-un sistem de hotariri de speta care sa nu se contrazica intre ele si sa nu puna in discutie credibilitatea actului de justitie; lipsa de predictibilitate si de credibilitate duce la o incalcare indirecta, dar nu mai putin periculoasa, a principiului conventional si constitutional al liberului acces la justitie, precum si a dreptului la un proces echitabil; in aceasta optica, o solutie de speta nu poate fi contrazisa de o alta solutie de speta, daca spetele sunt identice sau similare, de unde concluzia ca precedentul judiciar poate avea caracter de izvor de drept in spete identice sau similare; ideea de unitate a practicii si de predictibilitate a actului de justitie este, de altfel, prezenta si in Constitutie (art. 124 alin. 2 – „Justitia este unica, impartiala si egala pentru toti”; art. 126 alin.3 – „ICCJ asigura interpretarea si aplicarea unitara a legii de catre celelalte instante judecatoresti, potrivit competentei sale”).

In practica, ICCJ a inceput deja sa dea efect principiului precedentului judiciar, respingind recursuri doar pentru simplul motiv ca, in cazuri identice sau similare, Curtea s-a mai pronuntat si nu exista motive serioase sa se revina asupra acestor solutii precedente [3].

Solutiile jurisprudentiale pronuntate in astfel de cazuri sunt obligatorii erga omnes, si nu numai la cazul concret solutionat, deci sunt norme obligatorii de drept.

3. Desi nu este singular [4], “cazul” taxei de inmatriculare/poluare este emblematic pentru tendinta tot mai accentuata de orientare catre precedentul judiciar a sistemului nostru judiciar. Desi au fost alese mai multe modalitati de a pune in discutie legalitatea incasarii de catre stat a acestei taxe [5], instantele din tara, in mod invariabil (cel putin la cunostinta mea) au admis ca aceasta taxa este ilegala, intrucit este perceputa in baza unei norme care, incalcind dreptul comunitar European, este inaplicabila in dreptul intern. In prezenta unui text legal existent, adica in prezenta acelui drept pozitiv pe care il idolatriza domnul Hans Kelsen, ba chiar in contra acestui text legal, instantele romane au aplicat cu prioritate dreptul comunitar European si au facut din acesta solutie o cutuma judecatoreasca, un precedent judiciar care nu va mai putea fi schimbat decit in urmarea unui recurs in interesul legii care sa decida schimbarea practicii.

In aceste “cazuri”, au creat, oare, legea judecatorii? Au uzurpat puterea legiuitorului? In mod cert nu, mai ales ca legea, mai precis legea comunitara, exista si a fost aplicata. Dar este evident ca judecatorii respectivi au creat drept.

In prezenta unei legislatii interne sau comunitar europene care se schimba de la o zi la alta si, uneori, de la o ora la alta, precedentul judiciar, prin repetabilitatea sa si prin usurinta argumentarii, este déjà o ancora. Vasul se poate opri, astfel, din deriva si se poate reorienta in directia corecta.

4. Taxa de prima inmatriculare a fost perceputa in temeiul fostelor art. 2141-2143 C. fisc., texte inaplicabile in dreptul intern. De aceea, se impune a observa ca taxa de prima inmatriculare a fost si este ilegala.

Potrivit art. 148 alin. (2) si (4) din Constitutie, Romaniei ii revine obligatia de a aplica cu prioritate dreptul comunitar, in speta art. 90 parag. 1 din Tratatul CE. Prevederile art. 2141-2143 C. fisc. sunt contrare prevederilor de la art. 148 alin. (2) din Constitutie, fiind abrogate implicit din momentul aderarii Romaniei la UE. Ca fapt divers, as face observatia ca taxa de prima inmatriculare a fost reglementata prin texte care ar fi intrat in vigoare in data de 1 ianuarie 2007, adica exact data aderarii Romaniei la UE. Deci, taxa de prima inamtriculare s-a nascut moarta.

Ca urmare a efectului direct al art. 90 parag. 1 din Tratat, instanta sesizata cu o cerere oarecare relativa la ilegalitatea acestei taxe este datoare sa constate ca art. 2141-2143 C. fisc. nu mai pot fi considerate ca fiind in vigoare dupa aderarea Romaniei la UE.

In nenumarate rinduri, fie prin declaratii oficiale, fie prin intimpinari pe care le-au depus la dosar, organele fiscului au afirmat ca taxa de prima inmatriculare este conforma cu politica de protectie a mediului sustinuta la nivel comunitar. Afirmatia o calific ca fiind de-a dreptul hilara. In primul rand, pentru ca aceasta taxa nu este una de mediu, argumentul suprem fiind acela ca reglementarea a fost introdusa in Codul fiscal, act normativ ce vizeaza impozitele si veniturile datorate statului in urma desfasurarii activitatilor comerciale sau in urma achizitionarii bunurilor, avand deci caracter fiscal. In al doilea rind, aceasta afirmatie vine in contradictie cu punctul de vedere al Uniunii Europene care a precizat prin intermediul organelor sale ca someaza Statul roman sa elimine aceasta taxa intrucat incalca Tratatul de aderare al Romaniei la Uniunea Europeana, fiind in contradictie cu prevederile art. 90 din Tratatul CE. In fine, insasi aborgarea textelor respective din Codul fiscal dovedeste ca taxa de prima inmatriculare nu fusese conceputa ca o taxa de mediu, ci ca o taxa vamala.

Argumentul conform caruia taxa de prima inmatriculare (si, ulterior, rebotezata “taxa de poluare”) se fundamenteaza pe principiul poluatorul plateste, este pueril si neintemeiat. Pentru a demonstra ca acest principiu nu a stat la baza introducerii acestei taxe, este de ajuns sa ne reamintim ca pentru autovehiculele de peste 5 tone nu se percepea aceasta taxa. Aceasta constatare ma face sa pun o intrebare retorica: Polueaza mai mult o autoutilitara care face 100.000 Km/an sau un autovehicul care este folosit de o persoana fizica pentru drumurile curente care parcurge 10.000 km/an?

Statul roman, prin adoptarea normelor ce reglementau taxa de prima inmatriculare (art. 2141-2143 C. fisc.) a incalcat si prevederile art. 11 din Constitutie. Statul, in baza acestui articol 11, prin autoritatile publice competente (Parlament, Guvern), este tinut sa indeplineasca cu buna credinta obligatiile prevazute in Tratatul de aderare. Or, art. 90 parag. 1 din Tratat interzice discriminarea fiscala intre produsele provenind dintr-un alt stat membru si cele provenind de pe piata interna si care sunt de natura similara. Cu toate acestea, reglementarile nationale practica tocmai aceasta discriminare, taxa speciala fiind datorata cu ocazia primei inmatriculari in Romania a unui autoturism sau autovehicul comercial cumparat dintr-un stat membru al UE. In schimb, taxa speciala nu era (si nu este) perceputa pentru autoturismele deja inmatriculate in Romania, stat comunitar de la 1 ianuarie 2007, care trebuie sa aplice cu prioritate dreptul comunitar.

O.U.G. nr. 50/2008 pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, sufera si ea de aceleasi vicii ale taxei de prima inmatriculare, intrucit este contrara dreptului comunitar European, de unde conclizia ca, in baza art. 11 coroborat cu art. 148 din Constitutia Romaniei, ordonanta este inaplicabila in dreptul intern si aceasta taxa de poluare este tot atit de ilegala ca si predecesoarea sa.

De aceea, si aceasta taxa de poluare, daca a fost platita, este supusa restituirii, intrucit este o plata nedatorata, facuta din eroare si in mod fortat, plata taxei fiind singura modalitate de a putea pune in circulatie masina respectiva.

Potrivit art. 14 din OUG nr. 50/2008, la data intrarii in vigoare a acestui act normativ (1 iulie 2008) s-au abrogat art. 2141-2143 din Codul fiscal, texte ce reglementau taxa speciala pentru autoturisme si autovehicule.

Asadar legiuitorul a constatat neconstitutionalitatea prevederilor Codului fiscal si a instituit o ordonanta de urgenta prin care a inlocuit taxa speciala de prima inmatriculare cu taxa de poluare. Acest procedeu legislativ reprezinta o clara fraudare a normelor comunitare din partea Statului roman (art. 90 din Tratat), din moment ce s-a operat o simpla modificare a denumirii si a sediului materiei, noua taxa ramanand contrara legislatiei comunitare si Constitutiei Romaniei.


[1] I. L. Georgescu, Drept comercial roman, vol.  I, Bucuresti, 1946, p. 137

[2] Aceasta lege nu a fost niciodata cunoscuta in integralitatea si originalitatea sa, de altfel. Practic, noi nu cunoastem dreptul roman al Legii celor 12 table, ci dreptul roman praetorian si ceea ce jurisconsultii si praetorii romani ne-au transmis despre aceasta lege. Pentru aceasta constatare, a se vedea Achim Popescu, Reformele lui Bochoris, 2008, Editura Monitorul Oficial, 2007, p. 360-368

[3] In acest sens este Decizia nr. 735 din 22 februarie 2008 pronuntata de ICCJ – sectia comerciala in dosarul nr. 4679/44/2006 (nepublicata) in care s-a dispus ca se admite exceptia puterii de lucru judecat si s-a constatat ca decizia nr. 3556/2006 a aceleasi Inalte Curti “are putere de lucru judecat in raport cu obiectul actiunii in anulare din cauza de fata”. A se vedea, in Revista Romana de Dreptul Afacerilor (RRDA) nr. 3/2004, p. 13-30, un comentariu care se refera incidental la precedentul judiciar constituit de aceasta decizie cu nr. 3556/2006 (Gh. Piperea, Cr. Zamsa, Faliment, drept maritim si arbitraj. Comentariul Deciziei nr. 3556/2006 a ICCJ, sectia comerciala).

[4] Mii de dosare de litigii de munca, au fost deschise (practic, pe tot teritoriul tarii), de salariati sau fosti salariati ai unor comercianti, pentru diverse drepturi salariale sau aferente salariilor pe care reclamantii le-au pretins si, in proportie covirsitoare, instantele le-au acordat; la fel s-a intimplat cu judecatorii care si-au reclamat acest gen de drepturi; la fel se intimpla in prezent cu functionarii publici, care isi reclama drepturi de acelasi gen; in genere, mai ales pentru ca reclamantii in litigiile de munca beneficiaza de unele facilitati procesuale (de genul inversarii sarcinii probei), instantele le-au dat cistig de cauza; personal, nu sunt de acord cu aceste solutii; dar, spre deosebire de guvernantii trecuti sau actuali care inearca – si nu reusesc – sa rezolve problema prin nelipsitele ordonante de urgenta, consider ca mult mai simplu si mai previzibil s-ar fi putut rezolva aceasta prolema printr-un recurs in interesul legii, care sa rezolve definitiv chestiunea de practica neunitara, fie prin aprobarea, fie prin respingerea deciziilor favorabile salariatilor, fostilor salariati, functionarilor sau judecatorilor; prin ordonante de urgenta, desfiintate prompt si, practic, invariabil, de Curtea Constitutionala, nu se va reusi decit o si mai mare inversunare a reclamantilor.

 

[5] Unii reclamanti au ales calea contenciosului administrativ, solicitand anularea deciziei de plata a taxei si, corelativ, restituirea acesteia; alti reclamanti au ales calea dreptului civil, solicitand fie restituirea taxei ca fiind o plata nedatorata, fie obligarea institutiei competente sa inscrie masina in cauza fara plata taxei.


conf. univ. dr. Gheorghe Piperea


Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!







JURIDICE utilizează şi recomandă SmartBill JURIDICE gratuit pentru studenţi

Securitatea electronică este importantă pentru avocaţi [Mesaj de conştientizare susţinut de FORTINET]




Până acum nu a fost scris niciun comentariu. Puteţi fi primul care publică un comentariu cu privire la articolul “Precedentul judiciar si aplicabilitatea directa in dreptul intern a reglementarilor comunitare europene”

  1. Vaduva Cosmin spune:

    Mi-as permite sa fac cateva observatii punctuale pe marginea a doua paragrafe din articolul dvs.

    1) Distinctia din dreptul roman intre lex si jus este mai actuala decat oricand. Asa cum dreptul pozitiv (lex) nu inseamna tot dreptul (jus), intrucat oricat de detaliate ar fi o lege sau un intreg sistem normativ, raman intotdeauna lacune de reglementare care se completeaza cu principiile dreptului, cu uzantele sau cu precedentul judiciar, tot asa dreptul pozitiv este un drept "mort" sau mai degraba inert daca nu este mobilizat de judecator prin faptul ca spune dreptul sau de practicienii dreptului prin faptul ca integreaza legea in diferitele instrumente juridice, adica cele doua metode prin care se realizeaza dreptul.

    Foarte direct spus si simplu, nu sunt de acord cu afirmatia dvs. conform careia "dreptul pozitiv nu este tot dreptul". Esential mi se pare aici sa stabilim ce anume intelegem prin drept pozitiv. Dvs., din cate imi dau seama, pe urmele distinctiei din dreptul roman, echivalati dreptul pozitiv cu legea in sens strict, de act emis de Legiuitor. Daca acesta este sensul pe care il acordati conceptului de drept pozitiv, atunci nu am nicio problema cu enuntul formulat de dvs. Numai ca, din punctul meu de vedere, dreptul pozitiv nu este (doar) dreptul emis de Legiuitor (lex deci) ci el include tot dreptul, adica inclusiv "principiile dreptului, cu uzantele sau cu precedentul judiciar" de care vorbiti dvs. Dreptul este un sistem normativ ierarhic caracterizat de Hans Kelsen (da, tot ce am spus pana acum si ce voi spune este influentat puternic de Kelsen) care se reproduce pe sine insusi. Ce inseamna asta? Ca "nasterea" unei norme este reglementata numai de o alta norma, superioara. Singura distinctie relevanta intre normele unui sistem juridic este intre normele generale si cele individuale. Strict juridic vorbind, jurisprudenta, cutuma, contractele civile sunt norme juridice autentice. Astfel, singura deosebire dintre lege ca act al Legiuitorului si o hotarare judecatoreasca este "cantitatea": primul est act normativ cu aplicabilitate generala pe cand al doilea este un act normativ cu aplicabilitate individuala.

    Vorbiti de "lacunele" legii. Desigur ca o lege are lacune, in sensul ca nu "acopera" toata realitatea pe care spera sa o acopere. Numai ca aceasta asa-zisa lacuna a legii (lex) nu este nimic altceva decat indiciul ca sistemul juridic imputerniceste judecatorul sa participe la crearea dreptului prin interpretarea si aplicarea legii "lacunare". Din punctul de vedere al lui Kelsen, conceptul de "lacuna a legii" sau "lacune ale sistemului juridic" este un nonsens: dreptul isi regleaza el insusi propria sa producere si din acest motiv este complet, inchis.
    O sa mai dau un singur exemplu. Faptul ca nicio norma juridica nu reglementeaza modalitatea in care trebuie sa interpretez propriile vise, de pilda, nu inseamna ca dreptul este mai putin prezent in acest domeniu decat in zona in care imi prescrie minutios comportamentul pe care il datorez statului in calitate de contribuabil fiscal. El este prezent, dar intr-o maniera negativa: prin faptul ca nu avem o reglementare care sa prescrie explicit in privinta interpretarii viselor nu insemna ca dreptul "a uitat" aceasta zona. El o reglementeaza tocmai prin faptul ca nu prescrie nimic explicit. In plus, acest drept creat prin omisiune nu cade in afara dreptului pozitiv: "abtinerea" sistemului juridic de a reglementa expres o arie sociala este tot o normare in sens cat se poate de juridica, deci face parte din dreptul pozitiv. Nici macar normare "soft" nu ii putem spune: nu exista grade de normativitate. O norma este norma juridica sau nu este deloc norma juridica!

    2) In prezenta unui text legal existent, adica in prezenta a acelui drept pozitiv pe care il idolatriza domnul Hans Kelsen, ba chiar in contra acestui text legal, instantele romane au aplicat cu prioritate dreptul comunitar European, contrar legii romane si au facut din aceasta solutie o cutuma judecatoreasca, un precedent judiciar care nu va mai putea fi schimbat decat in urma unui recurs in interesul legii care sa decida schimbarea practicii.
    In aceste "cazuri", au creat, oare, legea judecatorii? Au uzurpat puterea legiuitorului? In mod cert nu, mai ales ca legea, mai precis legea comunitara, exista si a fost aplicata. Dar este evident ca judecatorii respectivi au creat drept.

    Kelsen nu idolatriza nimic. Un principiu metodologic esential al lui este acela ca stiinta dreptului este descriptiva, pur descriptiva. Omul de stiinta nu face decat sa descrie sistemul juridic si ii este interzis sa faca judecati de valoare asupra oportunitatii unei anumite institutii juridice. Personal, sunt uluit sa constat cu cata consecventa si-a urmat Kelsen acest crez in toate lucrarile pe care le-am citit.
    In al doilea rand, in paragraful mai sus citat de mine, mi se pare ca se echivaleaza dreptul pozitiv cu dreptul scris emis de Legiuitor. Cum am spus si mai sus, dreptul pozitiv include nu doar dreptul emis de Legiuitor (lex) ci si dreptul judiciar, cel emis de instantele judecatoresti.
    In paragraful citat mai sus, mi s-a parut ca va situati polemic fata de Kelsen in masura in care Kelsen ar admite ca singur izvor de drept "dreptul pozitiv" (in mod eronat, din perspectiva lui, identificat cu dreptul scris emis de Legiuitor). Exemplul dvs. in care o curte infirma o lege (lex) vine ca un contraexemplu care sa arate ca, in realitate, si judecatorii creeaza dreptul nu doar Legiuitorul. Numai ca Kelsen ar fi perfect de acord cu dvs. si nu ar respinge exemplul dvs. pentru ca ar "idolatriza" dreptul emis de Legiuitor. Pentru Kelsen dreptul pozitiv este sistemul ierarhic de norme juridice in care validitatea fiecarei norme este data de o norma superioara. "Pozitiv" la Kelsen are semnificatia de norma care "se naste" in mod efectiv, o norma care este "pusa" in spatiu si timp. Pentru el, contrastul pozitivitatii sistemului juridic este cu dreptul natural. Prin urmare, polaritatea nu este "drept pozitiv – drept judiciar" pentru ca si dreptul judiciar sau cutumiar sau cel nascut din contractele particularilor are dimensiunea pozitivitatii, i.e. ca sunt norme a caror "nastere" si "moarte" este efectiva, adica atestabila in spatiu si timp (un organ care le emite, un moment in care intra si ies din vigoare, un anume spatiu in care sunt valabile).
    Acestea au fost observatiile foarte punctuale pe care am vrut sa le fac. Am incercat sa fiu cat se poate de clar. Daca nu am reusit va stau la dispozitie pentru eventualele nelamuriri.
    Articolul dvs., cu a carui idée fundamentala sunt de acord, a fost un prilej de a-mi clarifica mai bine unele ganduri despre cum ar fi aplicabila teoria lui Kelsen la realitatea juridica contemporana (tot mai) complexa. Va sunt indatorat ca mi-ati oferit acest prilej.

    Cosmin Vaduva

  2. Stimate dle Vaduva,

    Va multumesc pentru mesajul de mai jos, chiar si pentru stilul sau polemic si pentru argumentele contrare opiniei mele. In prezenta unor reactii vehemente de respingere, venite mai ales din rindul colegilor mei profesori, o astfel de pozitie nu poate decit sa ma bucure caci, in loc sa respingeti din start idea, incercati sa o intelegeti si, eventual, sa o combateti, cu argument si nu cu prejudecati.

    In legatura cu articolul meu, trebuie sa stiti ca nu este vorba de un studiu aprofundat care sa isi propuna sa revolutionize sistemul nostru juridic, ci doar de o constatare, mai degraba empirica, a unei realitati. Intr-adevar, exista spete judiciare care se caracterizeaza printr-un inalt grad de repetabilitate, ceea ce imi sugereaza ca s-au instalat adevarate cutume judecatoresti in acele domenii. Si, in acelasi timp, exista solutii in cazuri de spete care, prin lege interna sau international, se impugn ca si legea partilor.

    In alta ordine de idei, ati sesizat bine: in textul articolului meu vorbesc de lege stricto sensu, ca act juridic al Parlamentului si, mai précis, de legea interna. In mod evident, numai in acest caz se poate vorbi de separatia puerilor in stat, in sensul ca legea este atributul Parlamentului, in timp ce aplicarea sa este atributul puterii judecatoresti. Este tot atit de evident ca dreptul nu inseamna numai legea, ci si actele normative de putere inferioara. Mai mult, in prezent legea nationala este completata sau chiar inlaturata de la aplicare de “legea” internationala (conventii si tratate la care Romania este parte) sau de acquis-ul comunitar European (dintre care Tratatul de la Roma si Regulamentele sunt direct aplicabile in dreptul intern).

    In legatura cu cele sustinute de dvs., v-as contrazice (dar numai partial), in primul rind, in legatura cu afirmatia ca jurisprudenta este norma juridical autentica. Norma este o regula general valabila si aplicabila, ea neputind avea acest caracter atunci cind se refera strict la speta, adica la cazul individual. A spune ca solutia data intr-o speta este norma juridical este o contradictie in terminis. Alta este, insa, situatia in care o solutie de speta se repeta si capata un anumit grad de generalitate, devenind cutuma – in acest caz, solutia respectiva este “obligatorie” intrucit judecatorul, din comoditate sau din convingere, nu gaseste necesara schimbarea sau inlocuirea solutiei. Cu totul alta este situatia atunci cind solutia se impune ca obligatorie in toate cazurile identice sau similar, asa cum era cazul dreptului praetorian, la romani, cum este cazul sistemului de common law si cum este cazul recursurilor in interesul legii, la noi. Doar in aceasta situatie din urma putem vorbi de o norma de drept, in adevaratul sens al cuvintului.

    In orice caz, judecatorul, chiar si la cazul de speta, creaza drept, in sensul ca mobilizeaza dreptul (legea si celelalte norme juridice, cutumele, echitatea etc).

    In al doilea rind, fara sa va contrazic direct pe dvs. ci, cu riscul de a comite o impietate, contrazicindu-l mai degraba pe Hans Kelsen, consider ca dreptul pozitiv nu se autocreeaza, caci el este cladit pe un sistem de principii generale de drept, repetabile in orice timp si in orice spatiu, dintre care echitatea si justetea sunt chiar imuabile. Chiar si Constitutia, norma superioara care determina si justifica norma inferioara, isi are sursa primara in aceste principii si, in plus, se supune unor sau este facuta inaplicabila de texte din conventii international asupra drepturilor omului la care Romania este parte. Cele zece porunci din Vechiul Testament sunt valabile si acum si vor ramine asa si in viitor. La fel si principiul fiat justitia pereat mundi. Incepind cu dreptul cutumiar si continuind cu Codul civil, dreptul romanesc s-a caracterizat intotdeauna prin apelul la aceste principii si la echitate. Ca sa va convingeti, pueti reciti art. 970 alin.2 din Codul civil care ne arata ca o conventie nu obliga numai la ceea ce este expres “intr-insa”, ci si la tot ceea ce obiceiul sau echitatea dau “urmare” conventiei. Si, in fine, Conventia Europeana a Dreptului Omului consacra dreptul la un proces “echitabil”, sanctionat deseori pentru cazurile in care solutiile jurisprudentiale s-au departat de la echitate, dind prevalenta legii in sens formal si formalist. In fata unor astfel de realitati, poate ca Hans Kelsen si-ar revizui opinia si si-ar recladi sistemul. La fel ar trebui sa stea lucurile si cu lacunele legii. Sunt, intr-adevar, situatia extreme de complicate in practica in care lacunele legii nu se mai pot completa cu alte legi, cu analogii, principia de drept, cutume si precedente judiciare. Astfel, in cazul euthanasiei, al adoptiei copiilor de catre cupluri homosexual, al operatiilor de schimbare de sex etc., nimic din sistemul dreptului nu mai ofera solutii. Si atunci, dinspre drept spre echitate si, ulterior, catre morala, solutiile in aceste cazuri nu mai sunt juridice. Faptul ca dreptul nu se “pronunta” in aceste situatii nu este, asa cum sustineti dvs, o normare in sens negativ. Daca ar fi asa cum sustineti dvs., atunci si in cazul euthanasiei s-ar aplica principiul din dreptul privat conform caruia “unde legea nu interzice, inseamna ca permite”, iar cel care ar accepta sa euthanasieze o persoana ar putea fi acuzat de crima. Dreptul nu mai are nimic de spus in astfel de cazuri si, deci, nu se mai autoreproduce.

    In fine, eu nu definesc dreptul pozitiv ca si Kelsen (dupa acesta, este pozitiv acel drept care se naste si se auto-reproduce, un drept existentialist, a carei esenta ii urmeza si nu ii preexista), ci mai degraba in sensul definitiei lui Jean Carbonier : dreptul pozitiv este dreptul care se aplica intr-un anume spatiu juridic, la un anume moment al istoriei, adica dreptul care este in vigoare. De aceea, din acest concept de drept pozitiv eu nu pot exclude dreptul natural, acel drept care pre-exista si supravietuieste dreptului pozitiv, carei ii este cauza si care ii da justificare etiologica. Ca si lumea, si dreptul este creat din cuvint.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.