Pentru comunicare profesională JURIDICE.ro recomandă Infinit PR
TOP LEGAL
2 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Marca ”Steaua”. Cronica unei anulări nedrepte

05.08.2015 | Petre PIPEREA, Ruxandra ARGĂSEALĂ

Motto: ”Șut peste poartă și… gol!”

Prin decizia nr. 3425/03.12.2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus anularea mărcii ”Steaua”, după ce, în soluționarea căii de atac a recursului, a procedat la reaprecierea/reinterpretarea probelor administrate în fond și în apel, precum și la recalificarea situației de fapt stabilite de instanțele de fond.

Scurt istoric al speței

La data de 25.05.2011, CSASB a solicitat, în contradictoriu cu SC FCSB SA, AFCSB și OSIM, anularea înregistrării mărcilor nr. 6**** – aparținând FCSB – și nr. 4**** – aparținând AFCSB, invocând faptul că înregistrarea acestor mărci s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 47 și 48 din Legea nr. 84 din 15 aprilie 1998 privind mărcile și indicațiile geografice.

Prin sentința civilă nr. 832/17.04.2012, Tribunalul București a reținut că marca având nr. 4**** nu se mai bucură de protecție pe teritoriul României, începând de la data de 15.01.2009, ca urmare a lipsei formulării unei cereri de reînnoire a înregistrării mărcii.

Referitor la marca nr. 6****, instanța de fond a reținut că „motivele prevăzute de art. 47 alin. 1 lit. a) și b) din Legea nr. 84/1998 sunt tardiv formulate”.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 47 alin. 1 lit. c), Tribunalul București a dispus că ”se impune concluzia că înregistrarea mărcii SB nr. 6**** nu a fost solicitată cu rea-credință”.

CSASB a declarat apel, iar Curtea de Apel București, prin decizia civilă nr. 259A/20.12.2013, a constatat că existența relei-credințe trebuie apreciată global, ținând seama de toți factorii pertinenți în speță, respectiv împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoștință de faptul că un terț utilizează semn identic sau similar pentru un produs/serviciu identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere.

Curtea de Apel București a mai reținut că CSASB a cunoscut intenția de înscriere a mărcii chiar înainte de înregistrare și a permis în tot acest timp folosirea mărcii.

Utilizarea mărcii s-a făcut în mod public, iar SC FCSB SA a utilizat marca respectivă chiar și la încheierea diferitelor contracte cu MApN.

De asemenea, s-a reținut că „elementul subiectiv, respectiv scopul ilicit, intenția de a frauda nu a fost dovedită”.

Drept urmare, apelul CSASB a fost respins.

CSASB a declarat recurs împotriva deciziei Curții de Apel București și, prin decizia civilă nr. 3425/03.12.2014, recursul a fost admis, s-a modificat decizia Curții de Apel București nr. 259A/20.12.2013 în sensul admiterii apelului CSASB și, în aceeași ședință, pe fond, s-a desființat în parte sentința pronunțată de Tribunalul București, în sensul că s-a admis acțiunea față de FCSB și s-a dispus anularea mărcii nr. 6****.

Notă critică

1. Regulile de competență funcțională a ÎCCJ nu permit soluționarea în fond a pricinii deduse judecății decât în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt pe deplin stabilite

1.1. În toate celelalte cazuri, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate judeca pricina pe fond, întrucât legea nu dă în competența sa funcțională astfel de atribuții.

1.2. În doctrină s-a statuat că „în cadrul competenţei materiale, trebuie distins între competenţa materială funcţională, care se stabileşte după felul atribuţiilor ce revin fiecărei categorii de instanţe, pe de o parte, iar, pe de altă parte, competenţa materială procesuală, care se stabileşte în funcţie de obiectul, natura sau valoarea litigiului”.

1.2.1. Doctrina menționată stabilește clar distincția între competența materială funcțională și competența materială procesuală:

„Competenţa materială funcţională este aceea care determină şi precizează funcţia şi rolul atribuite fiecărei din categoriile instanţelor judecătoreşti, iar competenţa materială procesuală este aceea care determină categoria de pricini ce pot fi rezolvate, în concret, de o anumită categorie de instanţe judecătoreşti.

Competenţa materială este reglementată de norme de ordine publică, deci are caracter absolut, astfel încât părţile nu pot conveni să deroge de la aceste norme, nici chiar cu autorizarea instanţei”.

1.2.2.În recurs nu se judecă procesul, ci hotărârea atacată” (Viorel Mihai Ciobanu, „Tratat teoretic si practic de procedura civila”, Bucureşti, 1997, vol. I, pag. 363)

Recursul este o cale de atac extraordinară (calificare dată chiar de vechiul CPC prin Titlul V – Căile extraordinare de atac, Capitolul I – Recursul), putând fi formulat „numai pentru motive de nelegalitate”, nefiind o cale de atac devolutivă (cum este apelul), care să permită reanalizarea fondului cauzei.

Așa fiind, este evident că doctrina a statuat în mod unanim în sensul că, în etapa recursului, se cercetează numai nelegalitatea hotărârii atacate (Mihaela Tăbârcă, „Drept Procesual Civil”, Universul Juridic, București, 2005, pag. 81-82).

Or, în speța prezentată, Înalta Curte de Casație și Justiție a răstălmăcit total situația de fapt, deși competența sa funcțională nu-i conferă această prerogativă.

1.2.3. Prin hotărârea criticată, nu numai că instanța de recurs a analizat din nou faptele, astfel cum fuseseră acestea stabilite de instanţele de fond, dar, mai mult, aceste fapte au fost calificate în mod cu totul opus faţă de calificarea dată în fond și în apel.

1.3. Încălcarea competenței materiale funcționale a ÎCCJ în speță rezultă indubitabil din decizia criticată, relevante fiind următoarele paragrafe:

1.3.1.Pentru a afla dacă titularul a dat dovadă de rea-credință în momentul depunerii cererii, trebuie să se efectueze o evaluare globală în care să fie luate în considerare toate împrejurările relevante ale cazului individual” (pagina 15, primul paragraf).

1.3.2. ”Instanța de apel a înlăturat, în plus, în mod nejustificat, de la analiza intenției frauduloase la înregistrarea mărcii în cauză două aspecte importante, considerându-le nerelevante, și anume cooptarea de către intimata pârâtă a unor foști angajați ai apelantei și înregistrarea mărcii anterioare nr. 0****, data de depozit 15.01.1999, elemente fără de care a ajuns la concluzia greșită că, prin protocolul din 1999 încheiat cu Asociația de Fotbal Club Steaua București, s-ar fi transmis marca de identificare legată de activitatea fotbalistică și care ar fi tocmai cea a cărei anulare se cere în prezenta cauză, în temeiul art. 47 lit. c. din Legea nr. 84/1998” (pagina 18, paragraful al cincilea).

1.3.3. ”Astfel, nu se poate prezuma că, prin cedarea activității fotbalistice profesioniste, reclamantul a înțeles să cedeze marca în cauză, prin raportare la cele menționate anterior, dar și la faptul că emblema ce constituie marca în cauză nu era folosită doar de către echipa de fotbal, așa cum s-a reținut mai sus” (pagina 19, paragraful al treilea).

1.3.4. Relevant în ceea ce privește încălcarea competenței materiale funcționale este și paragraful prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a schimbat situația de fapt, instituind prezumția de rea-credință a pârâtei:

„Simpla utilizare a mărcii ulterior înregistrării, chiar fără împiedicarea directă a unui alt competitor de a o utiliza, nu este suficientă pentru reținerea bunei-credințe la înregistrare (…) faptul că, după înregistrarea mărcii de către pârâtă, reclamantul nu a formulat opoziție și nici nu s-a opus utilizării mărcii până la formularea prezentei acțiuni nu poate reprezenta o dovadă a bunei credințe a pârâtei la înregistrarea mărcii ” (pagina 19, ultimul paragraf).

1.4. Așadar, întreaga argumentație a instanței de recurs abundă în constatări asupra situației de fapt și în răstălmăciri ale acesteia, demonstrându-se fără echivoc că ÎCCJ s-a comportat în această speță ca o adevărată instanță de apel.

1.5. Din motivarea instanței rezultă, fără putință de tăgadă, că ÎCCJ a procedat în mod nelegal la reaprecierea și reinterpretarea probelor administrate în dosar, stabilind o situație de fapt potrivnică aceleia reținute de Tribunalul București și de Curtea de Apel București.

1.6. Potrivit dispozițiilor art. 312 alin. 3 teza a II-a din Codul de procedură civilă, dacă se găsește întemeiat recursul, „în toate cazurile în care modificarea hotărârii nu este posibilă, fiind necesară administrarea de noi probe”, instanța de recurs casează hotărârea recurată, trimițând cauza spre rejudecare în apel/fond la instanța competentă.

1.7. De asemenea, conform art. 314 Cod procedură civilă, Înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în toate cazurile în care casează hotărârea atacată numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite.

1.8. Doctrina relevantă este unanimă în sensul că „numai prin excepție, instanța supremă hotărăște asupra fondului pricinii, în cazurile în care casează hotărârea atacată, numai în scopul aplicării corecte a legii la împrejurările de fapt ce au fost deplin stabilite” .

1.9. Or, în cauza noastră, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât asupra fondului pricinii, aplicând legea, dar nu la împrejurările de fapt stabilite, ci la cele restabilite/răstălmăcite/reapreciate în recurs.

1.10. Din analiza motivării deciziei criticate, se constată că instanța de recurs a reluat, practic, tot fondul pricinii, pe mai multe pagini, argumentând de ce probele administrate la instanțele de fond ar trebui reinterpretate sau, și mai grav, de ce aceste probe ar trebui interpretate invers față de interpretarea dată de instanțele de fond.

În acest fel, instanța de recurs nu numai că a repus în discuție faptele, astfel cum fuseseră acestea stabilite de instanțele de fond, dar, mai mult, aceste fapte au fost calificate în mod cu totul opus față de calificarea dată în fond.

În consecință, ÎCCJ, prin decizia criticată, și-a încălcat competența funcțională fixată de lege prin norme imperative.

1.11. Constatările referitoare la încălcarea competenței funcționale prin reaprecierea probelor sau a situației de fapt au fost reținute de alte completuri ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, care au statuat că:

Faţă de prevederile O.U.G. nr. 138/2000 , cu modificările ulterioare, instanţele de recurs ordinar, în cadrul legal al competenţelor de atribuţiune, nu mai pot cenzura hotărârile criticate în calea de atac cu care au fost învestite pentru motivul de greşită interpretare a probelor şi de aprecierea eronată a situaţiei de fapt rezultată, decât cu riscul de a-şi proroga nelegal competenţa funcţională.”
(Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 1892 din 13 mai 2003)

În cazul competenţei materiale intervine competenţa funcţională, care se stabileşte după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce revin fiecărei instanţe şi nu secţii sau complet de judecată. (…) Celelalte critici formulate în cauză vizează reaprecierea probelor, aspecte ce nu mai pot fi verificate de către instanţa de recurs în urma abrogării alin. (11) al art. 304 C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 138/2000”.
(Decizia Înaltei Curți de Casație și nr. 3154 din 24 martie 2006)

Schimbând în totalitate situația de fapt, instanța de recurs nu putea trece la modificarea hotărârilor criticate, ci în baza art. 312 alin. 3 teza a II-a Cod procedură civilă, ar fi trebuit să dispună casarea hotărârii.
Față de cele arătate, rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia criticată, și-a încălcat competența funcțională fixată de lege prin norme imperative”.
(Decizia Înaltei Curți de Casație și nr. 893 din 04 martie 2010)

1.12. Probabil că tocmai încălcările frecvente ale dispozițiilor imperative privitoare la competență săvârșite de ÎCCJ au determinat legiuitorul să prevadă la art. 497 din noua reglementare procesuală că singura soluție pe care o poate pronunța ÎCCJ în recurs este casarea.

2. Înalta Curte de Casație și Justiție a omis că recursul este o cale de atac extraordinară și nedevolutivă, în care NU se rejudecă pricina sub toate aspectele sale, ci se judecă, doar sub aspecte de legalitate, hotărârea atacată

2.1. Instanțele de recurs nu se pot pronunța asupra fondului pricinii decât dacă faptele sunt pe deplin stabilite. ”Instanțele de fond sunt suverane în aprecierea și stabilirea situației de fapt”.

2.2. Prin hotărârea criticată, nu numai că instanța de recurs a analizat din nou faptele, astfel cum fuseseră acestea stabilite de instanţele de fond, dar, mai mult, aceste fapte au fost calificate în mod cu totul opus faţă de calificarea dată în fond și în apel.

2.3. Or, ”interpretarea actelor dosarului, prin coroborarea tuturor probelor administrate și prin corelarea acestora cu dispozițiile legale incidente în speță, care au determinat stabilirea unei anumite situații de fapt la instanțele de fond, nu poate face obiect al controlului judiciar, întrucât reaprecierea probelor administrate în cauză nu mai este posibilă, mai ales după abrogarea pct. 10 și 11 ale art. 304 din vechiul Cod de procedură civilă”.

2.4. În același sens s-a statuat și prin Decizia nr. 70R/04.02.2010 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IX-a civilă și pentru cauze privind proprietatea intelectuală:

„Se impune a se consemna cu precădere că recursul nu este o cale devolutivă de atac. Prin urmare, sunt date în competența instanței de control judiciar exclusiv chestiunile care țin de legalitatea deciziei instanței de apel, mai precis de corecta aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, cu referire directă în cauza de față la prevederile art. 304 pct. 9 CPC, invocate de recurenții-pârâți. În aceste condiții, instanța de recurs nu este îndreptățită a reanaliza probatoriul administrat (…)”

3. În judecarea recursului formulat, Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut aprecieri cu privire la buna sau reaua-credință în pofida faptului că acestea reprezintă chestiuni de fapt, lăsate la aprecierea instanțelor de fond și care nu pot reprezenta suportul unor critici de nelegalitate

3.1. Edificatoare în acest sens este Decizia nr. 532 din data de 14.02.2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție:

„Or, situaţia de fapt reţinută de către instanţa de apel interesează temeinicia, şi nu legalitatea deciziei recurate şi, ca atare, împrejurări de fapt precum cele invocate în recurs nu pot reprezenta suportul unor critici de nelegalitate, susceptibile de a fi analizate prin prisma vreunuia dintre cazurile descrise de art. 304 C. proc. civ.”

3.2. În susținerea celor afirmate, menționăm și decizia civilă nr. 10164/08.12.2006 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție:

„Este adevărat că determinarea momentului în care încetează buna-credință este o chestiune de fapt, lăsată de la caz la caz, la aprecierea judecătorului”.

3.3. Buna sau reaua-credință vizează elemente de fapt, care, în mod evident, sunt în afara cenzurii instanței de recurs, reprezentând un atribut exclusiv al instanțelor de fond și de apel. Astfel:

3.3.1. Prin decizia civilă nr. 504/21.03.2012, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, se statuează că

„Încetarea bunei-credințe este o chestiune de fapt”.

3.3.2. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a reținut prin decizia nr. 2068/22.03.2012 următoarele:

„Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:
(…)
De aceea, în afara considerentelor instanței de apel asupra lipsei bunei-credințe la momentul încheierii acestui contract (considerente care, vizând elemente de fapt, sunt oricum în afara cenzurii instanței de recurs)”.

3.3.3. Curtea de Apel București, secția a II-a penală, prin decizia nr. 136/26.01.2009, analizând critici privind soluționarea laturii civile, statuează că

”(…) vizează exclusiv o chestiune de apreciere asupra unui element subiectiv – buna-credință – atribut exclusiv al instanțelor de fond și de apel (…)”.

3.3.4. Prin decizia civilă nr. 228A din data de 25 martie 2010, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, se reține că

„Fiind o chestiune de fapt, prezumția de bună credință ar putea fi răsturnată (…)”

3.3.5. Prin decizia civilă nr. 1414 din data de 28 octombrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familia, s-a apreciat că

În realitate, prin motivele de recurs recurenta solicită ca instanţa de recurs să facă o reapreciere a probelor administrate în cauză, critică care prin felul în care a fost formulată, aduce în discuţie o problemă de netemeinicie a hotărârii atacate, deoarece ceea ce se pretinde este stabilirea greşită a situaţiei de fapt privind veniturile intimatului – pârât, în raport de probele administrate în cauză – depoziţia martorului M. E., depozitele bancare.

O atare critică nu poate face, însă, obiect de analiză în calea extraordinară de atac a recursului întrucât, faţă de actuala configuraţie a art. 304 Cod de procedură civilă, care permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, instanţa de recurs nu mai are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată”.

3.3.6. Prin Decizia nr. 1481 pronunțată la data de 15 martie 2012 de Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția a II-a, se reține că:

„În speţă, din observarea criticilor formulate de recurenta-reclamantă M.S.V. se constată că motivele invocate de către recurentă în susţinerea recursului său nu se subscriu nici unuia dintre motivele de recurs prevăzute la art. 304 pct. 1- 9 C. proc. civ., toate criticile formulate vizând situaţia de fapt sau aspecte de apreciere a probelor.
Astfel, recurenta-reclamantă îşi exprimă nemulţumirea faţă de modul de interpretare a probelor administrate (expertize, supliment la raportul de expertiză), situaţie care nu se încadrează în motivele de nelegalitate, calea de atac a recursului neavând caracter devolutiv, care să permită reaprecierea probelor.”

3.3.7. Decizia nr. 13 din data de 15 ianuarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția litigii de muncă și asigurări sociale, reține, de asemenea, că

„Deşi a fost invocat în cererea de recurs, motivul a fost respins deoarece avea nevoie de verificări de fapt.”

3.3.8. În prelegerea domnului profesor Flavius Baias ținută la Conferința privind noul Cod Civil, INM, 15-16 septembrie 2011, s-a afirmat în mod judicios că:

”Dacă luăm în considerare reglementarea din viitorul Cod de Procedură Civilă, care stipulează mai riguros calea de atac a recursului, vom ajunge să spunem şi despre acest lucru, că dovada relei credinţe în negocieri reprezintă probleme de fapt lăsate la suverana apreciere a judecătorului fondului, deci chestiuni cu privire la care judecătorul în casaţie nu are a se pronunţa”.

4. Înalta Curte de Casație și Justiție a judecat un apel la apel

4.1. Într-o speță soluționată recent, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că respectarea dreptului la un proces echitabil presupune ca nicio parte să nu fie autorizată să solicite reexaminarea cauzei prin intermediul unui recurs care să devină un apel mascat.

4.2. Or, în cauză, întreaga argumentație a instanței de recurs abundă în constatări asupra situației de fapt și în răstălmăciri ale acesteia, demonstrându-se fără echivoc că Înalta Curte de Casație și Justiție s-a comportat în această speță ca o adevărată instanță de apel.

4.3. În cauza Marian Nițu contra României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că „respectarea dreptului la un proces echitabil și a principiului securității raporturilor juridice presupune ca nicio parte să nu fie autorizată să solicite supervizarea unei hotărâri definitive și executorii numai în scopul obținerii unei reexaminări a cauzei și a unei noi decizii în această privință.
În special, supervizarea nu trebuie să devină un apel mascat și simplul fapt că pot exista două puncte de vedere cu privire la acest subiect nu este un motiv suficient pentru rejudecarea unei cauze”.

5. Prin pronunțarea deciziei civile nr. 3425/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a ignorat dispozițiile legii fundamentale

5.1. Instanțele judecătorești sunt cele care formează puterea judecătorească, în vârful ierarhiei fiind Înalta Curte de Casație și Justiție, de altfel, singura instanță nominalizată expres prin Constituție.

5.2. Potrivit art. 126 alin. (3) din Constituția României, „Înalta Curte de Casație și Justiție asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale”.

5.2.1. Așadar, rolul ÎCCJ este acela de a asigura unificarea interpretării și aplicării legii pe teritoriul României, iar nu acela de a se afunda în răstălmăcirea aspectelor de fapt statuate de instanțele de fond.

5.2.2. Prerogativele conferite de Constituție Înaltei Curți de Casație și Justiție sunt esențiale pentru înfăptuirea justiției, deoarece asigură egalitatea în fața ei a justițiabililor prin realizarea unei practici judiciare unitare la nivelul întregii țări.

5.3. În speță, Înalta Curte de Casație și Justiție a nesocotit tocmai atribuțiile sale conferite de Constituție referitoare la asigurarea unei jurisprudențe unitare.

Este suficient să menționăm în acest sens o altă decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care, într-o cauză similară, a pronunțat o soluție diferită, dar corectă:

„Schimbând în totalitate situația de fapt, instanța de recurs nu putea trece la modificarea hotărârilor criticate, ci în baza art. 312 alin. 3 teza a II-a Cod procedură civilă, ar fi trebuit să dispună casarea hotărârii.
Față de cele arătate, rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia criticată, și-a încălcat competența funcțională fixată de lege prin norme imperative”.
(Decizia Înaltei Curți de Casație și nr. 893 din 04 martie 2010)

6. Concluzii

În consecință, apreciem că necesitatea respectării prevederilor legale imperative, referitoare la imposibilitatea instanței de recurs de a reinterpreta și reaprecia probele și restabili situația de fapt, cât și imperativul respectării dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv a principiului securității juridice, impuneau respingerea apelului mascat/recursului exercitat.

Nu putem fi de acord cu hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție, considerând că aceasta este rezultatul încălcării normelor imperative de ordine publică privitoare la competență, dar ”balonul este rotund, nu mai există echipe mici și totul este posibil în fotbal”.

Desigur că, dintr-o astfel de experiență, un avocat isteț va trage învățămintele necesare și își va ghida activitatea viitoare după principiul ”ai, n-ai mingea, tragi la poartă”.
Nu se știe niciodată…

:: decizia ICCJ de anulare a mărcii Steaua

Avocat Petre Piperea
Partener, PIPEREA ȘI ASOCIAȚII

Avocat Ruxandra Argăseală
PIPEREA ȘI ASOCIAȚII


Aflaţi mai mult despre , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Au fost scrise până acum 2 de comentarii cu privire la articolul “Marca ”Steaua”. Cronica unei anulări nedrepte”

  1. Constantin STANCU spune:

    Iată o speţă bună pentru examenul de acces în magistratură! Cine dă răspunsul corect, ajunge magistrat!

  2. dana dumitrescu 2 spune:

    mie-mi pare un banal stop pe piept facut de

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important
Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile publicate sub numele real care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Newsletter
Publicitate
Corporate
Membership