BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
Materii principale: Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilProcedură civilăDrept penalDreptul munciiCyberlaw
 
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti
 
Print Friendly, PDF & Email

ICCJ. Dezlegarea unor chestiuni de drept. Fapta medicului de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi
07.08.2015 | Andrei PAP


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019

În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 590 din data de 05 august 2015 a fost publicată Decizia nr. 19/2015 privind examinarea sesizării formulate de Curtea Militară de Apel Bucureşti – prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili dacă fapta medicului, care are calitatea de funcţionar public, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, constituie sau nu o exercitare a unui drept recunoscut de lege, având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) teza I din Codul penal.

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din data de 16 februarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 34/753/2013, Curtea Militară de Apel Bucureşti a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării unor chestiuni de drept în sensul de a se stabili dacă fapta medicului, care are calitatea de funcţionar public, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, constituie sau nu o exercitare a unui drept recunoscut de lege, având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) teza I din Codul penal.

II. Analiza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, examinând sesizarea formulată de Curtea Militară de Apel Bucureşti, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, a subliniat următoarele:

Dezlegarea chestiunii de drept cu care Înalta Curte a fost sesizată, respectiv să se stabilească dacă fapta medicului, care are calitatea de funcţionar public, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. ( 2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, constituie sau nu o exercitare a unui drept recunoscut de lege, având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. (1) teza I din Codul penal, presupune lămurirea prealabilă a următoarelor chestiuni de drept:
– care este înţelesul condiţiei cu respectarea legii şi, dacă această condiţie, prevăzută de art. 34 alin. (2), are acelaşi conţinut în cazul medicului angajat sau care îşi desfăşoară activitatea în unităţi spitaliceşti/unităţi medicale private, respectiv în cazul medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate;
– dacă în cazul medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate există incapacităţi/interdicţii de a primi plăţi suplimentare sau donaţii.
Conform unor opinii, art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 ar reglementa expres dreptul pacientului la recunoştinţă.

Dreptul la recunoştinţă în sens larg ar putea intra în discuţie şi în cazul altor profesii în care, particular, se creează o anumită legătură interpersonală ca urmare a unei acţiuni/ activităţi/intervenţii de excepţie, cu rezultate deosebite (cazul poliţistului care, riscându-şi propria viaţă, fie în timpul programului, fie în afara acestuia, intervine şi salvează viaţa victimei supuse unei grave agresiuni; cazul pompierului care, punându-şi viaţa în pericol, dincolo de limitele rezonabile impuse de lege profesiei, salvează viaţa unei persoane într-o casă incendiată; cazul educatorului ori profesorului care, printr-o activitate deosebită, educă şi cizelează aptitudini şi abilităţi de excepţie unui elev care câştigă premii naţionale/internaţionale şi dobândeşte consacrare într-un domeniu al culturii, ştiinţei etc.).

În cauza penală aflată pe rolul instanţei care a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la aceste aspecte se adaugă o particularitate rezultată din calitatea de militar a medicului, adică persoană care este supusă şi altor rigori impuse de statutul de militar, iar nu numai de statutul de medic într-o unitate publică.

Deşi legiuitorul a adoptat, în anul 2003, deci în urmă cu peste 12 ani, norma înscrisă în art. 34 alin. (2) din Legea nr. 46/2003, până în prezent nu au fost elaborate şi publicate acte normative subsecvente prin care să detalieze textul legal şi să explice: – noţiunea de „plăţi suplimentare”; – condiţia „cu respectarea legii”.

Această situaţie poate sugera fie ipoteza că, ulterior adoptării legii, cu referire la art. 34 alin. (2), nu s-au apreciat necesare completări, textul urmând să fie aplicat în condiţiile generale ale legii, fie ipoteza nefinalizării demersului legislativ (Ordinul ministrului sănătăţii nr. 386/2004 privind aprobarea Normelor de aplicare a Legii drepturilor pacientului nr. 46/2003, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 356 din 22 aprilie 2004).

Dacă art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003 prevede posibilitatea pacientului (chiar interpretată ca un veritabil drept al pacientului) de a oferi plăţi suplimentare sau donaţii medicului („Pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii”), această posibilitate recunoscută legislativ pacientului nu impune obligaţia medicului de a accepta aceste liberalităţi.

Examinarea jurisprudenţei instanţelor din România, aşa cum aceasta este publicată în modalităţi accesibile (informatice), nu a relevat cauze penale în care oferirea de către pacient de plăţi suplimentare sau donaţii medicului din unităţi spitaliceşti publice a fost realizată „cu respectarea legii”, iar pacientul sau medicul au fost trimişi în judecată şi, respectiv, condamnaţi ori achitaţi.

De asemenea, opiniile specialiştilor au avut în vedere, în exclusivitate, aspectul teoretic, fără examinarea unor incompatibilităţi/interdicţii/restrângeri de drepturi impuse de statutul de funcţionar public, respectiv de statutul de militar al medicului care primeşte de la pacient plăţi suplimentare sau donaţii, în exercitarea dreptului la recunoştinţă menţionat în art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003.

În Codul penal „Carol al II-lea”, această cauză justificativă era definită ca „ordinul legii şi comanda autorităţii legitime”. Existenţa unei obligaţii impuse de lege sau a unei obligaţii impuse de autoritatea competentă de a se comite o faptă care întruneşte trăsăturile esenţiale ale unei infracţiuni naşte un conflict între voinţa legiuitorului care ordonă sau autorizează o faptă şi tot voinţa legiuitorului prin care incriminează o faptă săvârşită în executarea sau cu autorizarea legii. Un astfel de conflict nu poate fi soluţionat decât de legiuitor, care trebuie să stabilească în ce condiţii are prioritate ordinul sau autorizaţia legii faţă de voinţa exprimată în norma de incriminare. Această cauză justificativă exprimă interesele ordinii juridice de ansamblu, de a fi respectată voinţa autorităţii publice de la care emană, ca o garanţie a legalităţii. În multe cazuri, ordinul legii justifică acţiunile menţionate, dacă acestea se menţin în limitele necesităţii care a impus utilizarea lor. Justificarea acestor fapte prevăzute de legea penală, săvârşite din ordinul legii, este fundamentată mai întâi pe utilitatea ei socială şi apoi pe ideea că ea exprimă voinţa legii care a ordonat-o, şi nu voinţa celui care a executat ordinul.

În situaţia acestei cauze justificative făptuitorul se supune legii sau autorităţii legitime, săvârşind o faptă prevăzută de legea penală, cu voinţă şi conştiinţă (de exemplu, gardianul care îl împuşcă mortal pe deţinutul care fuge de sub escortă este apărat de pedeapsă pentru că legea reglementează o astfel de situaţie, prevăzând că armele pot fi folosite în această situaţie). Din acest motiv, „ordinul legii sau al autorităţii legitime” era cunoscut sub denumirea de „teoria supunerii pasive”.

În „Expunerea de motive, secţiunea 1, titlul proiectului de act normativ, Codul penal” se menţionează următoarele:
„Capitolul al II-lea este consacrat cauzelor justificative, împrejurări care înlătură cea de-a doua dintre trăsăturile esenţiale ale infracţiunii – caracterul nejustificat. Este vorba de împrejurări care operează in rem, efectele lor fiind extinse şi asupra participanţilor.

Exercitarea unui drept şi îndeplinirea unei obligaţii au aceeaşi sferă de cuprindere ca şi „ordinul sau autorizarea legii şi comanda autorităţii legitime” consacrată de Codul penal din 1936, reprezentând însă o formulare modernă a acestei cauze justificative, pentru care a optat majoritatea legislaţiilor (art. 20 pct. 7 din Codul penal spaniol, art. 51 din Codul penal italian, art. 36 din Codul penal portughez etc.)”.

În doctrina juridică modernă această cauză justificativă este cunoscută sub denumirea „ordinul sau autorizarea legii şi comanda autorităţii legitime”, cele mai frecvente referiri fiind cu privire la „dreptul de corecţie al părinţilor asupra copiilor minori”, „exercitarea unor drepturi constituţionale”, „autorizarea oficială” şi, în sfârşit, „exercitarea unor drepturi ale creditorului”.

În demersul juridic menţionat este obligatoriu a se face aplicarea Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 26/HP din data de 3 decembrie 2014, prin care s-a statuat că „medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal”).
De asemenea, este obligatorie examinarea principiilor menţionate în Decizia nr. 2/2014 a Curţii Constituţionale a României în care se arată: „statutul juridic distinct, privilegiat, sub aspectul răspunderii penale, contravine principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia «cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări». Mai mult, dispoziţiile art. I pct. 5 şi art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea şi completarea unor acte normative contravin şi prevederilor art. 16 alin. (2) din Constituţie. Într-adevăr, în măsura în care anumite subiecte de drept sunt excluse, prin efectul unei dispoziţii legale adoptate în considerarea lor şi aplicabile numai în ceea ce le priveşte, incidenţei unei reglementări legale constituind dreptul comun în materie, dispoziţiile legale în cauză nesocotesc principiul constituţional potrivit căruia «nimeni nu este mai presus de lege».”

Chiar dacă se admite existenţa unui drept al medicului de a primi plăţi suplimentare sau donaţii, corelativ dreptului pacientului de a oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit plăţi suplimentare ori donaţii, cu respectarea legii, este evident că „respectarea legii” se referă atât la respectarea legii de „pacient”, cât şi la respectarea legii de „angajaţii unităţii”, atunci când, pe de o parte, pacientul oferă plăţi suplimentare sau donaţii, iar, pe de altă parte, „angajaţii” unităţii medicale primesc aceste plăţi suplimentare sau donaţii.

Este posibil ca pacientul să ofere plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii (împrejurare care poate fi de natură să excludă orice răspundere penală), însă primirea acestora să nu se facă de către „angajaţi” cu respectarea legii deoarece chiar legea interzice primirea unor plăţi suplimentare sau donaţii de către aceştia din urmă.

Or, potrivit principiilor care stau la baza Statutului funcţionarilor publici (Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare):
„Art. 31. –
(1) Pentru activitatea desfăşurată, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
a) salariul de bază;
b) sporul pentru vechime în muncă;
c) abrogat;
d) abrogat.
(2) Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii.
(3) Salarizarea funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici.”;
„Art. 43. –
Funcţionarii publici au obligaţia să îşi îndeplinească cu profesionalism, imparţialitate şi în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici.
(2) Funcţionarii publici de conducere sunt obligaţi să sprijine propunerile şi iniţiativele motivate ale personalului din subordine, în vederea îmbunătăţirii activităţii autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi a calităţii serviciilor publice oferite cetăţenilor.
(3) Funcţionarii publici au îndatorirea de a respecta normele de conduită profesională şi civică prevăzută de lege.”;
„Art. 47. –
(1) Funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, în considerarea funcţiei lor publice, daruri sau alte avantaje.
(2) La numirea într-o funcţie publică, precum şi la încetarea raportului de serviciu, funcţionarii publici sunt obligaţi să prezinte, în condiţiile legii, conducătorului autorităţii sau instituţiei publice declaraţia de avere. Declaraţia de avere se actualizează anual, potrivit legii.”

Cu privire la particularitatea cauzei penale în care a fost sesizată Înalta Curte (calitatea de militar a medicului), se mai reţin următoarele:

Conform Legii nr. 80/1995 privind Statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare:
„Art. 1. –
Prin cadre militare, în sensul prezentei legi, se înţelege cetăţenii români cărora li s-a acordat grad de ofiţer, maistru militar sau subofiţer, în raport cu pregătirea lor militară şi de specialitate, în condiţiile prevăzute de lege.
Cadrele militare sunt în serviciul naţiunii.”;
„Art. 6. –
În exercitarea atribuţiilor ce le revin potrivit legii şi prevederilor regulamentelor militare, ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii sunt învestiţi cu exerciţiul autorităţii publice, bucurându-se de protecţie potrivit legii penale. […];
Art. 7. –
Îndatoririle, drepturile şi libertăţile cadrelor militare sunt cele stabilite de Constituţia României, de legile ţării si de prezentul statut.
Profesia de ofiţer, maistru militar sau subofiţer în activitate incumbă îndatoriri suplimentare, precum şi interzicerea ori restrângerea exercitării unor drepturi şi libertăţi, potrivit legii.”;
„Art. 9. –
Cadrele militare în activitate au dreptul la:
a) solda lunară, compusă din solda de grad, solda de funcţie, gradaţii şi indemnizaţii, precum şi la prime, premii, sporuri şi alte drepturi băneşti, ale căror cuantumuri se stabilesc prin hotărâre a Guvernului;
b) echipament, hrană, asistenţă medicală, medicamente, locuinţă de serviciu, gratuite, concedii şi scutiri medicale plătite, în condiţiile stabilite prin hotărâre a Guvernului;
c) reduceri sau scutiri de impozit pe venit şi ale cuantumului chiriei, ajutoare şi alte drepturi, potrivit reglementarilor în vigoare;
d) documente de transport gratuit pentru efectuarea concediului de odihnă sau în cazul mutării dintr-o garnizoană în alta, potrivit reglementărilor în vigoare;
e) suportarea de către Ministerul Apărării Naţionale a sumelor necesare pentru asigurarea asistenţei juridice a cadrelor militare pentru fapte săvârşite de către acestea în exercitarea, potrivit legii, a atribuţiilor de serviciu, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale.”

În măsura în care prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 26/HP din data de 3 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015, s-a statuat că „medicul (angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are calitatea de funcţionar public în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II-a din Codul penal”), se deduce consecinţa juridică că medicul care are calitatea de funcţionar public (angajat al unei unităţi spitaliceşti din sistemul public de sănătate) nu poate primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. (2) din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003.

O concluzie contrară ar fi de natură, pe de o parte, să aducă atingere celor statuate prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 26/HP din data de 3 decembrie 2014, iar, pe de altă parte, să instituie o excepţie de la obligaţiile impuse prin lege oricărui funcţionar public, indiferent de semnificaţia/înţelesul noţiunii de „funcţionar public” din dreptul administrativ sau din dreptul penal, astfel cum s-a statuat prin Decizia nr. 2/2014 a Curţii Constituţionale a României.

Pentru considerentele expuse, ÎCCJ – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a considerat că se impune admiterea sesizării, pronunţând următoarea soluţie:

“Admite sesizarea formulată de Curtea Militară de Apel, în Dosarul nr. 34/753/2013, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept: dacă fapta medicului, care are calitatea de funcţionar public, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. 2 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, constituie sau nu o exercitare a unui drept recunoscut de lege, având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. 1 teza I din C. pen.

Stabileşte că fapta medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate, care are calitatea de funcţionar public, în accepţiunea dispoziţiilor art. 175 alin. 1 lit. b teza a II-a din Codul penal, de a primi plăţi suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. 2 din Legea drepturilor pacientului nr. 46/2003, nu constituie o exercitare a unui drept recunoscut de lege având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. 1 teza I-a din C. pen.”.

Andrei Pap

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate