Despre precedentul judiciar si valoarea sa de izvor de drept

Am citit recent pe Juridice.ro interesantul punct de vedere al colegului Gheorghe Piperea [1] am simtit nevoia de a reactiona din doua motive, bazate pe insesi ideile ce se desprind din articolul mentionat:

– am sesizat in ultimii ani existenta unor opinii in sensul ridicarii practicii judiciare la rang de izvor de drept, …
– … idee care se bazeaza si pe o pretinsa superioritate a sistemului de common law, bazat pe precedentul judiciar.

Voi incerca sa argumentez foarte pe scurt de ce am rezerve fata de respectivele idei. Asigur de la bun inceput ca nu exista vreo intentie personala in acest mod de a proceda. Totul se reduce la un simplu raspuns in maniera argument la argument, in cadrul de dezbatere oferit prin amabilitatea celor de la Juridice.ro.

Afirmatia de la care se porneste este corecta. Faptul ca legea (edictata de autoritatea legislativa) nu se confunda cu dreptul (fenomenul juridic) este o chestiune castigata in teoria generala a dreptului. Autori de marca au aratat-o, subliniind ca dreptul este un fenomen complex, la a carui conturare iau parte atat autoritatea legislativa cat si cea judecatoreasca, practicienii dreptului si justitiabilii.

Pornind de aici, se face insa o extensie nepotrivita: „Spunand dreptul (jurisdictio), judecatorulcreeaza dreptul. Solutiile unitare, repetabile si predictibile date de judecator capata valentele precedentului judiciar”. Notiunea de precedent judiciar circumscrie o sfera foarte precisa, specifica modului de functionare a sistemului de common law. Aceasta notiune tine de maniera in care a evoluat dreptul englez, de modul de abordare deductiv al acestuia (pornind de la fapte) – fata de abordarea inductiva din Europa continentala. Nu o putem utiliza pentru a desemna o serie de decizii consecutive ce promoveaza constant o aceeasi solutie, pronuntate in baza legii de instantele continentale europene.

„Dreptul pe care il “spune” judecatorul, numit de romani drept praetorian, nu se limiteaza la a fixa tiparul normei legale asupra faptului juridic, ci se extinde la explicarea si intepretarea legii, la completarea acesteia prin apelul la principiile dreptului, ajungind in final la solutia juridica adaptata spetei concrete dedusa judecatii”.
Pretorul nu era un judecator! In procedura civila romana existau doua faze pentru solutionarea unui diferend: faza in iure (in drept) si faza in iudicio (judecata propriu-zisa). Pretorul era un magistrat care instrumenta in faza in iure a litigiului, intelegand aici prin „magistrat”: demnitarul insarcinat cu administrarea justitie civile. Conflictul se putea opri in fata sa, fara a mai ajunge la judecator. Daca se ajungea totusi la judecata, indicatiile obligatorii pe care le dadea judecatorului au ajuns, intr-adevar, sa creeze solutii juridice noi. Dar aceste indicatii erau cuprinse in edictul pretorian, care era programul  de masuri pe care pretorul si-l propunea la intrarea in functia sa de magistrat.
In concluzie, dreptul pretorian nu a dat nastere la solutii noi prin hotarari judecatorestice s-ar fi impus cu valoare de izvor de drept (sau de „precedent juridicar”). Pretorul a impus judecatorilor solutii in calitatea sa de demnitar si a reformat vechiul ius civile in baza atributiilor constitutionale, conferite de functia sa si de legile Aebutia si Iulia iudiciaria, adoptate la sfarsitul perioadei republicane.

Aprecierea inexacta a acestui aspect duce la si se acompaniza cu o alta: „Sistemul anglo-saxon al precedentului judiciar, blamat multa vreme in dreptul continental franco-german pentru aparenta sa lipsa de constanta si de uniformitate, este departe de a fi un sistem revolut caci s-a dovedit a fi mult mai adaptat la nevoile circuitului juridic, si in special al celui de afaceri, fiind atit constant, cit si usor adaptabil la schimbarile perpetue ale mediul juridic si ale celui de afaceri. (…) Pentru faptele noi, necuprinse in canoanele strimte ale dreptului scris franco-german, interpretul este nevoit sa apeleze la diverse artificii juridice, de genul analogiei, al prezumtiilor si al sofismelor, ceea ce nu se poate reprosa sistemului precedentului judiciar anglo-saxon, sistem care are la baza vechiul drept roman de sorginte praetoriana. Sa nu uitam ca dreptul roman, practic, este un drept praetorian, el nefiind altceva decit intepretarile jurisprudentiale date de praetorii romani unei singure legi (Legea celor 12 table)”.

Constatarea ca sistemul de common law ar fi inconstant si neuniform este un argument depasit in stiinta dreptului comparat. El este specific unei anumite perioade din secolul trecut, o perioada de confruntari intre reprezentantii celor doua modele: anglo-american si continental european (romano-germanic), in care adversitati si ambitii de ordin politic au condus la atare concluzii. Argumentarea superioritatii unui sistem juridic pe baza succesului in afaceri este o concluzie ce se regaseste si in rapoartele anuale Doing bussiness,intocmite de Banca Mondiala. Este din pacate rezultatul unei analize simpliste, cu nesocotirea unei realitati importante: implicatiile unui complex de factori asupra juridicului.
Dreptul englez, spre exemplu, a pornit de pe bazele dreptului arhaic francez, adus de cuceritorii normanzi. Faptul ca a luat-o pe un drum propriu s-a datorat unor decizii de circumstanta: Henric al II-lea interzicea in 1164, din motive de competitie politica interna, tribunalelor ecleziastice (purtatoare ale dreptului roman) sa se mai amestece in problemele civile; Henric al III-lea suprima in 1234 invatamantul dreptului roman in Anglia, pare-se datorita pretentiilor hegemonice al Sfantului Imperiu Roman de natiune germana, etc. Common law-ul a fost astfel obligat sa se dezvolte prin singura sa forta si din propriile sale nevoi; a devenit rapid cel mai modern si a dezvoltat o identitate suficient de puternica pentru a nu mai fi inlocuita ulterior. Dar, tot asa cum dupa cateva secole de evolutie fusese nevoie de interventia dreptului pretorian pentru a moderniza vechiul ius civile la Roma, tot asa a fost nevoie de aparitia in sec. XVI a sistemului Equity, pentru a scoate acest common law din starea de anchilozare, de stagnare in care intrase.
In paralel, dreptul continental european a avut initial nevoie de timp pentru a prelucra si adapta dreptul roman receptat incepand cu sec. XII; altfel spus, n-a evoluat independent, ci a trecut prin perioada de incubatie a intelegerii si asimilarii dreptului roman, ca baza a sistemului numit de catre René David romano-germanic. Astfel se explica de ce a inregistrat initial o oarecare intarziere in evolutie fata de common law. Maturitatea care a atins-o in sec. XVI, i-a permis insa sa se afirme ca un sistem superior celui englez. Acest lucru se va vedea mai tarziu, spre exemplu, in provinciile de traditie civilista din America de Nord: presedintele Jefferson doreste sa impuna dreptul american in Louisiana proaspat achizitionata de la francezi, dar unul dintre motivele pentru care a renuntat este pentru ca recunoaste deschis superioritatea dreptului francez [2] englezii incercasera in multiple randuri sa impuna common law in dreptul civil al provinciei Québec, dar, in instructiunile date de catre autoritatile engleze comisiei ce a realizat codul civil al Canadei de Jos (1866), se afirma iarasi superioritatea dreptului francez.
Exemplele pe care le-am dat ar putea continua si s-ar vedea cum echilbrul de forte a balansat mereu. Dar ideea de conflict in sine nu intereseaza si scopul interventiei de fata nu este de a face o pledoarie pentru un sistem sau altul. Aceste exemple intentioneaza sa demonstreze numai un singur lucru: realitatea este mult prea complexa pentru a ne permite sa legam succesul contemporan al lumii anglo-americane de o pretinsa superioritate a sistemului de common law. Se poate observa din cele de mai sus cum factori variati (economici, politici, istorici) au dus la alternante in calitatea unui sistem in raport cu altul. Codul lui Napoléon a fost proiectat exclusiv pentru Franta si pentru francezi [3] calitatile sale siun concert de circumstante ulterioare l-au extins in intreaga lume.
Pentru a incheia acest punct: curentul filosofic cunoscut sub numele de analiza economica a dreptului este cel care acrediteaza teza raportului de dependenta directa intre maleabilitatea, supletea sistemului juridic si succesul in afaceri. Nu trebuie uitat insa ca nici o orientare in gandirea juridica nu este scutita de erori [4]. Analiza economica a dreptului este la moda astazi, asa cum codul civil francez era la moda in sec. XIX, cand cultura si limba franceza erau dominante.

Se mai arata ca „ (…) sistemul anglo-saxon al precedentului judiciar a sfirsit prin a fi adoptat atit de instantele comunitatii economice europene (mai ales Curtea de Justitie a Comunitatii Europene), cit si de Curtea Europeana a Drepturilor Omului”. Nu pot fi de acord: CJCE si CEDO au ajuns sa actioneze in acest mod datorita particularismului situatiei lor de instante supranationale. Consider ca acest fapt priveste doar functionarea lor si nu este apt sa genereze prin analogie o regula valabila pentru functionarea cotidiana a celelalte instante nationale din Europa.
Se mai invoca faptul ca o decizie a Curtii de Casatie data in recurs in interesul legii sau o decizie  a Curtii Constitutionale de admitere a unei exceptii de neconstitutionalitate sunt obligatorii. Acest lucru nu schimba in nici un fel componenta si ierarhia izvoarelor de drept din Romania. Este vorba de situatii cu caracter de exceptie, justificate fiecare prin ratiuni bine cunoscute: crearea unei practici unitare, respectiv mentinerea autoritatii Constitutiei asupra celorlalte acte normative. Or, exceptio strictissima interpretationis est.

Luarea de pozitie a colegului Piperea este – in pofida observatilor de mai sus – una binevenita, fiind vorba de o preocupare de mare actualitate. Argumente in sprijinul considerarii jurisprudentei ca izvor de drept pot fi gasite in chiar interiorul sistemului romano-germanic. Celebrul profesor Henri Capitant [5], analizand evolutia dreptului civil francez, a formulat inca de la sfarsitul sec. XIX concluzia ca jurisprudenta trebuie acceptata ca izvor indirect de drept. Se ameliora astfel tehnic imobilismul inerent oricarei codificari.
Concluzia care decurge de aici este una importanta: fiecare sistem de drept are capacitatea de a gasi mijloace prin care sa-si compenseze minusurile. Este o concluzie de a carei scapare nu se face insa vinovat colegul nostru: lucrarile de teoria generala a dreptului din Romania sunt cele care nu par a fi auzit de aceasta si continua sa ne invete cu obstinatie ca jurisprudenta nu este izvor de drept…

Ma opresc insa, pentru ca scopul asumat din start de interventia de fata nu a fost unul polemic. Am avut placerea de a incerca sa raspund la reflexia colegului meu tocmai pentru a-i continua intentia: provocarea unei reflexii asupra unei probleme actuale si importante. Voi incheia deci precizand punctul de vedere ce am vrut sa-l transmit aici.

Sistemele de drept si familiile juridice vin si trec, calitatea lor variaza contextual (temporal si regional).
Este posibil ca o tendinta in cugetarea juridica – precum este analiza economica a dreptului – sa se impuna, cu partile ei bune sau rele cu tot, pentru ca este la un moment dat la moda.

Este posibil ca tendinta actuala a manierei in care se exprima CJCE si CEDO sa se impuna in timp si la nivelele inferioare.

Chestiunea ridicarii practicii judiciare la nivel de izvor de drept este insa o decizie de mare responsabilitate, ce ar fi bine sa fie luata in cunostinta de cauza. Acum vreo doi ani circula un zvon printre juristi cum ca la Ministerul Justitiei ar fi un curent favorabil pentru adoptarea unei legi in acest sens. O decizie de acest gen nu va putea fi luata decat dupa ce s-a raspuns in prealabil la urmatoarele intrebari:

– ce inseamna precedentul judiciar si cum a putut el sa ajunga izvor de drept in anumite sisteme?
– este pregatit judecatorul roman sa joace rol de legiuitor?
– este capabila societatea romaneasca sa raspunda pozitiv unei astfel de provocari?

Modesta mea parere este ca trebuie sa extragem si sa retinem, cu atentie si in cunostinta de cauza, numai ce este valid si fezabil in mediul nostru. A fi receptiv nu intra in contradictie cu a fi selectiv.

[5] V. oricare din editiile lucrarii sale Introduction à l’étude du droit civil.

Citeşte mai mult despre ! Pentru condiţiile de publicare pe JURIDICE.ro detalii aici.

Urmăriţi JURIDICE.ro şi pe LinkedIn  WhatsApp  Threads  Google News 

(P) JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă SmartBill.