Valeriu M. Ciuca in dialog cu Dan Stoica, despre aplicarea principiilor si intelepciunea judecatorilor
27 martie 2009 | JURIDICE.ro
Dan Stoica: Domnule Profesor, astazi va propun sa abordam un subiect provocator pentru Scoala de Drept: Cum aplicam in mod practic principiile generoase ale Justitiei? Pentru a incerca sa oferim cititorilor nostri dimensiunea concreta a acestei teme, ma voi referi in continuare la citeva texte normative relevante pentru aceasta discutie. „Justitia se infaptuieste in numele legii”. Aceasta e o declaratie pe care o regasim in Constitutia Romaniei. Pe de o parte contine o promisiune ca aplicarea legii (in sens larg) se va face in mod just. Pe de alta parte face o distinctie intre lege si justitie, cu trimitere la o dezbatere foarte veche legata de separatia intre norma obligatorie si judecatile morale. Personal vad in aceasta declaratie constitutionala o poarta deschisa larg oricarui judecator pentru a aplica legea „cu dreapta masura”. Daca o astfel de interpretare este corecta, ce aplicatii practice poate avea ea?
Valeriu M. Ciuca: Va rog sa receptati raspunsurile mele cum grano salis. Acestea ar putea fi contaminate de o oarecare artificialitate, de spirit livresc sau de imbold oniric. Tema propusa de dumneavoastra este straveche. In Europa ultimelor secole, aceasta tema a degajat un oarecare caracter romantic, ceva mai pronuntat datorita miscarilor revolutionare care au avut mereu tendinta de-a relativiza forta gandirii juridice existente si mai cu seama importanta si semnificatia judecatorului intr-un stat civilizat, recunoscand totodata ca evolutia spre o lume mai complexa cere, ipso facto, ajustari de ordin jurisprudential ale oricarei creatii normative, inclusiv ale legilor. In perioadele revolute, odata cu disolutia functiei magistrale a judecatorului, in mod inerent, s-a diminuat (pana aproape de disparitie) forta unei valori juridice, suprema candva, aceea a bunei-credinte (bona fides), cu toate consecintele nefaste decurgand de aici, mai ales in sfera contractuala; totodata, a fost ideologizata notiunea atat de luminoasa candva, aceea de „stat de drept”, care a fost rastalmacita intr-un inteles particularist, limitat, desertic: stat al omniprezentei dreptului scris, al formularisticii, al numarului si birocratismului steril si reificant pentru persoane. Cel mai teribil secol din istoria umanitatii, cel ce abia a trecut in marea istorie, ne-a lasat mostenire nu doar o potentialitate de violenta individuala si colectiva in valori paroxistice, dar si o neincredere generalizata in persoana. Persoana, asa cum incepuse a fi tratata in dreptul civil modern, dupa modelul atributelor romane ale unei persona, a glisat, usor-usor, datorita ideologiilor extreme, fie spre un tratament colectivist (cu institutii juridice comunizante sau neotribaliste, in mod evident utopice), fie spre unul individualist (cu institutii juridice alienante, materialiste, ce ignora sacralitatea vietii si forta spiritului uman), ambele fiind concepte numerice, pur statistice, aneantizante de personalitate. Apoi, prin grila antropologiei politice, teama de judecatorii existenti se manifesta ca o mefienta, sau cel putin, o angoasa recurenta in siajul oricarei revolutii. Acele tari care n-au cunoscut fracturi
istorice atat de impresionante pe palierul social, inca centreaza actul de justitie pe judecator, nu pe legislator, ceea ce este natural si benefic pentru ambele idealuri sociale: justitie si ordine, ambele echitabile, ambele deschise complexitatii nelimitate a vietii sociale. Aceasta tema romantica, in Europa continentala, a fost bine reprezentata in operele unor ganditori foarte profunzi; bunaoara, Jokai Mor aprecia cam asa valoarea temei ce-o discutam: plus valet favor in judice quam lex in codice („valoreaza mai mult favoarea judecatorului decat codul legiuitorului”). Mihai Eminescu, asijderea, in opera-i publicistica, deseori aprecia sapienta, sagacitatea judecatorilor care formau, in viziunea lui, un pilastru esential al edificiului social si un indreptar al legii.
Justitia este un ideal social si individual peren, spre deosebire de lege, care este un mijloc al justitiei, un instrument, un organon (in sens aristotelic). Justitia este singurul ideal transformat in scop in sine (Fiat Justitia pereat mundusÂ…), deoarece, in estetica valorilor, domeniu atat de frumos exploatat de Octavian Paler, se bucura de o frumusete fara seaman. Justitia este dintotdeauna imaginata ca fiind o „fiinta” extrem de frumoasa, seducatoare, atractiva pana si pentru divinitate. Chiar si legata la ochi, cum si-au imaginat-o anticii, zeita Themis pare atragatoare, spre deosebire de volatila, razbunatoarea NemesisÂ… Legea este doar unul dintre izvoarele formale ale dreptului. Este adevarat ca functioneaza prezumtia de justete a legii, dar aceasta doar in regimurile tiranice, despotice,
dictatoriale este absoluta; in regimurile libere, in societatile libere, aceasta este o prezumtie relativa, motiv pentru care au fost create instante speciale care cerceteaza conformitatea legilor cu normele constitutionale, sau, mai mult, cu drepturile fundamentale ale omului, cu acele norme ce adapostesc idealuri colective supreme. Dincolo de toate aceste garantii si palisade institutionale, mult mai importante sunt idealurile societatilor. Atasamentul fiecaruia fata de libertatea persoanei de langa el, de infinitatea vietii si a formelor ei de manifestare, de increderea in fiecare fiinta umana produce, inconturnabil, un efect social atat de dorit: un spatiu al realei securitati individuale si colective. Meditam, de curand, la valoarea ontologica a libertatilor, o valoare ce trebuie traita de oameni prin diverse jocuri sociale; bunaoara, sarbatoarea religioasa a Carnavalului are tocmai aceasta menire: sa demonstreze ca infinitatea expresiilor fanteziste ale omului nu
rastoarna ordinea sociala, nu modifica geografia istmului uman; dimpotriva, marea diversitate de expresii umane, contopirea imaginara a timpurilor istorice intr-un prezent multivectorial si osmoza mesajelor simbolice intaresc increderea in posibilitatea realizarii unor solidaritati naturale (nascute din curiozitatea si toleranta reciproce). Dimpotriva, orice reductionism ne tribalizeaza, ne impinge inexorabil spre conflict. Principalul panaceu impotriva spiritului reductionist trebuie sa ramana judecatorul, om al unei intelegeri superioare, plina de amenitate si de spirit nobil, precum prototipul sau universal, regele Solomon pe tronul dreptatii.
Daca
am vrea sa observam acest raport pe care mi-l propuneti in intreaga-i
desfasurare antropologica, pornind de la fundamentele religioase, filosofice si
juridice, ce-am descoperi? In primul rand, in spectrul religios, justitia ne
apare, de exemplu, ca o marca spirituala de-a dreptul obsesionala a
crestinismului, una ce ne-a fost inculcata prin emblematica imagine a lui Christ
Pantokrator din care deriva Christ Invatatorul si Christ
Judecatorul (din cunoscuta Judecata de Apoi). Legea, fie ea veche,
fie noua, nu a fost niciodata identificata ontologic cu perfectiunea si
idealitatea; doar spiritul ei a fost astfel imaginat; un spirit ce este net
decelat ca epifenomen, mijloc, sau, eventual, cale de urmat. Omnipotenta (ce
poate implica si redemptiunea) are ca fundament justitia, nu vointa pura, spre
deosebire de omniscienta, omniprezenta si omnibenevolenta, alte atribute divine
care pot corespunde si legilor. Alte traditii religioase monoteiste, precum
religia mozaica si islamismul, trateaza aceasta demarcatie fundamentala
(justitia ca gen, legea ca specie, si, intr-o logica trialectica, din ce in ce mai
prezenta in gandirea postmoderna si in viitoarea gandire noetica, din nou,
justitia ca „a treia cale”, una a sapientei cazuale) in registre
spirituale asemanatoare. Procedeaza astfel, intr-un mod constructivist,
organic, depasind in valoare pilastrul central (dintre cele patru ale logicii
formale aristotelice), acela al principiului tertului exclus, chiar daca
nici una nu se bucura de cultura imaginii, precum, a contrario sensu, o
foarte insemnata parte a traditiei crestine iconofile. Religiile orientale fac
aceeasi diferentiere neta, ceea ce dovedeste propensiunea umanitatii spre
justitie sau echitate prin forta unui instrumentar cert, fiabil, inspirator de
securitate juridica. Politeismul antic, la fel, favoriza justitia cazului fata
de aceea a modelului; de exemplu, Jupiter Capitolinus, in postura-i de Fulgurans
sau Tonans, avantaja judecata circumstantiala in fata regularitatii
uniformiste.
Aceasta
matrice spirituala a marcat apoi dezbaterile laice asupra raporturilor dintre
lege si justitie. Planul al doilea, cel filosofic de analiza, nu ne ofera nici
el vreo surpriza deosebita. Nominalismul si curentele derivate (cu exceptia
materialismului extrem), dar si realismul moderat (cu exceptia celui platonian,
de asemenea, extrem) au sustinut, mai curand, valorile justitiei cazuale, o
justitie mai apropiata de persoana, de particularitatile cazului, de nevoia de
stingere reala a unui conflict juridic. Ideile scolii proculiene din dreptul
roman clasic au fost intotdeauna mai atragatoare pentru spiritele deschise,
increzatoare in om si in virtutile sale autoreglatoare. Omul nu este rau de la
natura decat in doze necesare supravietuirii. Daca, este investit cu incredere
este capabil de mari performante si chiar de spirit sacrificial. Disciplinarea
excesiva, doar aparent civilizatorie, este o obsesie platoniana ce a inspirat
multe curente fascizante, extrem de nocive pentru pacea sociala. Trebuie sa fim
cinstiti cu discipolii nostri si sa le prezentam si riscurile idealizarii
absolute, inclusiv riscul idealizarii justitiei, a actului de justitie. Aceasta
idealizare, deseori ipocrita, falacioasa de-a dreptul, à la Tartuffe,
ar putea acredita o serie de grave degenerescente pentru societate. Asa cum
iubirea degenereaza deseori in simpla posesivitate, in reificarea subiectului
iubit candva, cum orgoliul masurat si nobil ajunge deseori sa se exprime prin
hidosu-i aspect de dispret, cum competitia naturala se invesmanteaza deseori in
vesmintele ponosite ale invidiei si geloziei, ale urii irationale, ei bine, si
dragostea de armonie, de adevar (termen aproape aporetic) cunoaste o posibila
alchimie nedorita, transformandu-se in pura sete de putere; o sete de putere cu
atat mai nociva cu cat sufletul celui cuprins de patima puterii nu este nutrit
si cu putin scepticism intelectual, cu smerenie si teama fata de chiar
propria-i „excelenta”. Juristi luminati, precum profesorul
href=”http://fr.wikipedia.org/wiki/Jean_Carbonnier”>Carbonnier, au sesizat
in mod judicios ca omul nu infaptuieste nimic in vederea satisfacerii normelor
juridice, pasionandu-se de ele, ci pentru a resimti o stare de conformitate cu
spiritul regulilor rezonabile si, prin acesta, cu intreaga umanitate. Nimeni nu
traieste pentru a face pe plac judecatorului sau in vederea intalnirii cu el,
ci pentru a se nutri, dezinvolt, liber, fericit, din armonia marilor, perenelor
comandamente etice. Sentimentul stenic al conformitatii cu aceste comandamente
are darul de-a crea impresia unei validitati sociale, benefica per se.
Nici macar „judecatorul” interior (arbitrul omniprezent al
faptuirilor noastre in stare de veghe) nu prea are drept de cetate in atat de
doritele clipe de pace sufleteasca, de impacare cu sine si cu lumea, in clipele
de fericire (alt termen ce desemneaza de fapt acelasi lucru, si anume, intelepciunea).
Un ideal al oamenilor este tocmai perenizarea acestei stari de beatitudine a
conformitatii si armoniei. Acesta este si sensul fericirii, inscrisa ca valoare
sociala in Constitutia americana.
In
sfarsit, in al treilea rand, daca ne-am concentra mai mult asupra planului
juridic de analiza, am observa cum insasi consacrarea universala a drepturilor
fundamentale ale omului reprezinta rezolutia ultima in aparentul conflict
dintre norma si justitie. In acest fel, juristii moderni jusnaturalisti au
reabilitat-o si razbunat-o pe Antigona (aparatoarea justitiei in sensul de
traditionala echitate dictata de spiritul pur de dreptate) si l-au condamnat pe
Creon (aparatorul legii in sensu-i de forma exterioara a unui interes social
motivat de interese actuale). Unii reprezentanti ai realismului legal si
sociologic american, precum, e.g.,
href=”http://en.wikipedia.org/wiki/Roscoe_Pound”>Roscoe Pound (calduros
recomandat de un bun prieten si atat de deosebit jurist roman), au mers foarte
departe, justificand interventia judecatorului impotriva legilor injuste ca pe
o necesitate de corectare a erorilor legislative si de echilibrare, prin
instrumentele specifice justitiei, a raportului dintre scopurile sociale
umaniste si nobile (prin definitie) ale legiuitorului si rezultatele productiei
sale legislative. Si dreptul european recunoaste preeminenta justitiei.
Aceasta se bazeaza pe massa de norme legale si jurisprudentiale, dar toate
acestea trebuie sa serveasca principiilor cu valoare constitutiva pentru
Uniunea Europeana. Desigur, pentru a nu adauga la lege, judecatorul are la
dispozitie un vast aparat si un impresionant instrumentar de reguli
particulare. Astfel, hermeneutica sa cunoaste limite rationale pentru a nu
deveni legiferativa, uzurpatoare. Interventia sa ramane pur corectiva,
vicarianta, eventual supletiva. Imi amintesc, aici, ce epatat am fost de
curajul unui judecator sucevean, pe care l-am mai evocat
href=”https://www.juridice.ro/interviuri/ciuca-stoica-dialog-drept-judecatori-elegantia-juris.html”>in
prima parte a acestui interviu (Mihai C. Ardeleanu) care, pentru a face
dreptate unui remarcabil absolvent al Institutului de Marina din urma cu peste
doua decenii, a mers extrem de departe si a pronuntat o hotarare contra
legem, recunoscand reabilitarea post mortem a tatalui acelui tanar
(reabilitare de care depindea incadrarea in munca a ofiterului de marina), desi
conditia temporala a reabilitarii nu era indeplinita si nici nu mai putea fi
indeplinita datorita survenirii predecesului tatalui condamnat. Am fost atat de
impresionat de aceasta hotarare (ce a provocat rumori la instanta suprema din
acel timp), incat am hotarat sa dezvolt teoretic, in paginile revistei Dreptul,
acea pozitie justa impotriva unei legi penale injuste. Am fost fericit sa
constat ca justetea unei hotarari, precum cea la care ma refer, i-a convins pe
membrii colectivului redactional sa retina spre publicare articolul meu. Acest
tip de situatii este, insa, extrem de rar. In general, exista o sintonie,
o armonie remarcabile intre ratiunea legii si buna ratiune sociala iar
judecatorului nu-i revine decat sa interpreteze in maniera cea mai buna
ratiunea legii, pentru a nu tulbura sensul just si echitabil al acesteia (in
alt plan un fel de adequatio rei et intellectualis). Fara a fi un sofist
cu orice pret, observ norma constitutionala la care va referiti in intrebare in
toata simplitatea ei: justitia se infaptuieste in numele Legii. Cu alte cuvinte
nu doar in numele legilor, al normelor particulare, aplicabile intr-un caz
concret, ci al totalitatii normelor juridice ce formeaza o ordine de drept,
ordine care contine, in statele democratice, cele mai bune principii umaniste
ale prezentului, in sens profund leibnizian. Altminteri, am evacua celelalte
izvoare ale dreptului din campul normativitatii, ceea ce ar insemna un abuz
fara sens, o automutilare a dreptului, o desertificare in plus a campului
sapiential al Legii. Dar, revin, ocaziile judecatilor solomonice in
defavoarea celor formalist-legaliste sunt foarte rare. In imensa majoritate a
cazurilor, principiul suveran Interpretatio cessat in claris, principiu
ce indica aplicarea intocmai a normei legale clare, este indiscutabil. Ele sunt
mai des prezente in sistemele ce consacra pluralitatea izvoarelor formale de
drept, prin recunoasterea jurisprudentei, cutumei, doctrinei etc. ca surse
normative (e.g., common law) sau chiar a analogiei judiciare (islam) ori
a cartilor sacre (hinduism). In societatile deschise, pe baza unei stricte
ierarhizari a normelor (precum, candva, in raporturile dintre common law
si equity law), cred, s-ar putea mai usor concilia scopul justitiar
(simbol al cazuisticii) cu mijlocul legal (simbol al egalitatii de tratament juridic).
Raspunsul acesta insa nu poate fi usor expediat intr-o pagina de interviu. De
aceea, inca o data, va invit sa-l preluati cu o serioasa doza de scepticism si
doar ca pe o premisa de meditatie.
href=”https://www.juridice.ro/despre-noi/dan-stoica.html”>Dan Stoica
style=’mso-bidi-font-style:normal’>: Paragraful ulterior al Constitutiei defineste justitia
ca fiind „unica, impartiala si egala pentru toti”. Iata o oportunitate unica,
in comparatie cu alte texte constitutionale. Avem o norma care defineste trei
piloni fundamentali pe care se sprijina conceptul de Justitie. Adevarul care decurge
din unicitatea justitiei; Tratamentul Egal ca masura de protectie a demnitatii
umane; garantia Impartialitatii, in sensul ca orice persoana indreptatita
isi poate realiza dreptul sau in fata unei instante impartiale. atattaitit
style=’color:black’>saaat
style=’font-size:10.0pt;font-family:”Arial”,”sans-serif”;color:black’>De ce
pare ca Justitia la noi este altfel decat in alte parti, cand principiile sale
sunt descrise la fel?
style=’font-size:10.0pt;font-family:”Arial”,”sans-serif”‘>
href=”http://curia.europa.eu/ro/instit/presentationfr/composition/membrestribunal.htm”
target=”_blank”>Valeriu M. Ciuca: Intrebarea dumneavoastra imi
aminteste de o frumoasa expresie metaforica exploatata de
href=”http://fr.wikipedia.org/wiki/François_Ost”>Fr. Ost intr-o lucrare
recenta: Dire le
droit, faire justice. Probabil, acest reputat profesor belgian a dorit
sa ofere o replica europeana celor noua ipostaze judiciare avute in vedere de
href=”http://home.uchicago.edu/~rposner/”>Richard Posner in atat de des
invocata-i carte How
Judges Think. Profesorul Ost restrange paradigmele de analiza la doar trei
si le metaforizeaza dupa cum urmeaza: „Jupiter, Hercule, Hermes: trois
modeles du juge”. Dreptul „jupiterian”, piramidal si centrat pe
legea sacrosancta, proclamata de pe culmile parlamentelor ca de pe un imaginar
munte Sinai; dreptul „herculeean”, al „piramidei
rasturnate”, care-l transforma pe judecator intr-un „iconoclast”
revolutionar, imaginandu-si ca el insusi este singura sursa rezonabila de drept
din moment ce doar el solutioneaza un raport conflictual oarecare (cu trimitere
directa la
href=”http://its.law.nyu.edu/facultyprofiles/profile.cfm?personID=19891″>Ronald
Dworkin si la jurisprudenta sociologica americana, centrata pe figura
tutelara a judecatorului); in sfarsit, dreptul hermeneutic, cel ce refuza
„transcendenta” legiuitorului, dar si „imanenta”
judecatorului si se limiteaza la interpretarea ratiunii unificatoare intre
logica normativa si aceea cazuistica. Aceasta a treia ipostaza, va
marturisesc, m-a pasionat de ceva timp, motiv pentru care am initiat cateva proiecte
livresti si cenacliere dedicate hermeneuticii juridice. Aceasta a treia
ipostaza refuza orice radicalitate si se concentreaza pe identificarea
mesajului benefic al legiuitorului, Hermes fiind, prin excelenta,
„mediatorul universal”, figura emblematica a „podarilor”, a
unificatorilor sensurilor bune. Eu as fi folosit mai curand ipostaza hermetica,
aceea a lui Hermes Mercurius Trismegistus, prototip al juristilor si „om
al legii”, pentru a sugera si secretul acestei „alchimii” a
adevarului judiciar, care este deliberarea in camera de chibzuinta, intr-o
stare de perfecta netulburare, de serenitate si detasare intangibile.
Cat priveste unicitatea, impartialitatea si egalitatea, ca
atribute ale actului de justitie, gasesc o perfecta racordare a acestor
calitati, avute in vedere de Constitutia romaneasca, la cele europene.
Discutiile pe seama lor pot fi deosebit de ample, dar aceasta este o tema
oarecum superflua fata de ceea ce am discutat mai sus. In sfarsit, in privinta
calitatii actului de justitie in Romania, nu pot decat sa-mi exprim credinta ca
aceasta urmeaza bunele idealuri proclamate in toate societatile democratice.
Imi este foarte greu, daca nu, chiar imposibil, sa fac aprecieri cu caracter
global. As contribui la disiparea unei stari de confuzie. Nu pot rationa nici
deductiv, nici inductiv. Prefer sa fiu de buna-credinta si sa investesc
incredere in ceea ce fac miile de confrati ai nostri care se nutresc din
spiritul primului act major ce-a aculturat practic intreaga Europa – Codul
civil napoleonian. Pornind de aici (si nu doar de aici), in spirit si in viata
practica, europenii se simt uniti. Ce frumos vorbeste despre valoarea
„constitutionala” a acestui cod Jean Carbonnier! Stiti bine ca, in
cadrul fostului bloc sovietic, Romania facea o notabila exceptie, pastrand in
vigoare (este adevarat, cu serioase mutilari), Codul civil, dar, si mai
remarcabil, pastrand dreptul roman ca disciplina fundamentala (este adevarat,
cu o anumita propensiune pentru jus personarum, partea care nu
reprezinta apogeul gandirii juridice romaneÂ…). Ceea ce este straniu, e
tocmai faptul ca dispretul fata de dreptul roman s-a manifestat la unele
facultati dupa RevolutieÂ… In sfarsit, acestea sunt accidente de parcurs.
Pornind de la aceste premise, asa cum am facut-o mereu, apreciez calitatile
profesionale ale confratilor nostri si stiu ce dificultati aparent
insurmontabile trebuie deseori sa intampine. Nu ma refer la clasicele
poncife referitoare la partile ce pierd in mod natural procesele sau la mass-media
neprietenoase. Justitia, din fericire, in Europa, ergo in Romania, nu se
alcatuieste in creuzetul politic. Ca atare, nu trebuie sa seduca electoratul si
nu se plebisciteaza. Poate sa-si pastreze sobrietatea si sa se comporte
responsabil fata de comandamentele dintotdeauna ale echitatii si dreptatii. Cum
am putea rezuma? – Posibil, asa: Justitia nu primeste onoruri in timpul vietii,
totdeauna post mortemÂ… Precum doctrina in dreptul american. Daca autorul
n-a murit, cartea sa nu-i sursa de dreptÂ… Inca o data, este ceva foarte
natural, desi pare o conduita jertfelnica. Pe langa anonimat si discretie,
judecatorul gusta si din potirul ingratitudiniiÂ… Dar, asa este firesc, pentru
ca societatile sa poata respira liber, sa aiba incredere in sensul ultim, acela
al garantarii libertatii lor, sa nu se teama de falsii, inchipuitii idoli, sa
nu fetisizeze ceea ce este, de altfel, perfect uman, perfect natural:
independenta, impartialitatea, spiritul rezonabil ale judecatorilor. Acestora,
din moment ce sunt elite, li se cere mai multa intelegere, mai multa pretuire
pentru valorile mai inalte ce sustin edificiul democratic. Pentru aceasta
intelegere superioara se bucura, de altfel, de imunitati si de anumite
privilegii. Daca acestea din urma sunt palide sau serioase compensatii, ramane
ca doar ei, judecatorii, in forul lor interior, sa aprecieze justa lor valoare.
href=”https://www.juridice.ro/despre-noi/dan-stoica.html”>Dan Stoica
style=’mso-bidi-font-style:normal’>: As vrea sa revenim asupra ideii ca
Justitia, in Europa, este capabila sa-si pastreze consecventa fata de
comandamentele echitatii si dreptatii pentru ca nu are un angajament politic,
asadar nu este nevoita sa isi seduca electoratul. Mi se pare ca ne gasim in
fata a doua mari provocari: pe de o parte realitatea ne dovedeste ca, fie si
indirect, datorita unor legaturi mai mult ori mai putin discrete sau pentru ca
exista uneori o agenda personala a judecatorilor nu poate exista o delimitare
precisa intre politic si sistemul judiciar; pe de alta parte lipsa unei
confirmari electorale va pune intodeauna puterea judecatoreasca intr-un
dezavantaj de legitimitate in fata unui Parlament sau a unui Presedinte ales
prin vot direct: acestia din urma vor putea oricand folosi legitimitatea lor
politica pentru a modifica sau controla fundamentele sistemului judiciar. Acest
lucru s-a intamplat deja in Europa, iar ororile regimurilor fasciste si comuniste
ne arata ca dimpotriva, Justitia europeana nu a reusit sa isi pastreze
angajamentul fata de comandamentele echitatii si dreptatii atunci cand a fost
nevoie de aceasta. Pare astfel ca perspectiva separatiei dintre judiciar si
„politic” ne plaseaza intr-un adevarat cerc vicios: puterea judiciara nu este
egala cu administratia politica fara legitimitatea votului direct insa isi
doreste sa imparta dreptatea intr-o lume in care legimitatea politica este
esentiala cat timp administratia politica face regulile jocului. Desigur nu
cred in posibilitatea ca fiecare judecator sa fie ales prin vot direct. Gasesc
insa ca este nevoie de o solutie care sa implice partial amestecul Justitiei in
„creuzetul politic” din motive de transparenta (fiindca oricum exista influente
si legaturi cu lumea politica) si de legitimitate (pentru a inlatura
ascendentul votului direct pe care il are administratia politica in situatiile
conflictuale si a impiedica astfel modificari de substanta in functionarea
puterii judecatoresti). Avem astfel de a face cu acea tensiune dintre
style=’mso-bidi-font-style:italic’>ceea ce trebuie sa fie si
style=’mso-bidi-font-style:italic’>ceea ce este, intre Adevarul unic si
adevarurile realitatii despre care vom discuta si in cele ce urmeaza. Iata,
teoretic vorbind este de dorit ca Justitia sa nu incerce sa isi seduca electoratul
pentru a-si pastra independenta si obiectivitatea. In realitate insa o astfel
de izolare o face sa fie o putere cu picioare de lut. Legitimitatea si
autoritatea sa actioneaza asupra unei lumi in care retorica, eficienta
economica, presiunea vitezei de a face alegeri avand la indemana cantitati
imense de informatie, prioritatile individuale sunt mai importante decit
ratiunea pura si jocul argumentelor. Este oare de preferat o separare teoretica
a justitiei de jocul politic sau o recunoastere a imposibilitatii de a delimita
cele doua domenii? Perspectiva imposibilitatii, fiind mai aproape de realitate,
ne poate oferi solutii mai realiste pentru functionarea sistemului judiciar?
style=’font-size:10.0pt;font-family:”Arial”,”sans-serif”‘>
href=”http://curia.europa.eu/ro/instit/presentationfr/composition/membrestribunal.htm”
target=”_blank”>Valeriu M. Ciuca: Legitimitatea nu este extrasa doar din
plebiscit. Actiunile umane ce presupun un grad foarte ridicat de specializare
ies din afera convingerilor populare. Nu cred ca ati dori sa fiti tratat de un
medic ce v-ar propune referendarea simptomelor, oricat de comune ar parea
acestea la prima vedereÂ… Mutatis mutandis, judecatorii sunt
„medicii” unora dintre maladiile cele mai greu suportabile de catre
societati: conflictele individuale si sociale. Independenta lor trebuie sa fie
inalterabila. Nu vorbesc despre o valoare abstracta, ci despre independenta reala,
concreta, a fiecarui judecator ex parte. Montesquieu insusi, cum s-a mai
spus, nu utilizeaza niciodata sintagma „putere judiciara” ce poate
sugera, la limita, legitimitate plebiscitara, ci „puterea
judecatorului”, care sanctioneaza concretetea excelentei acestuia, una,
fireste, neplebiscitara, prin definitie. In istoria universala a dreptului,
exista numeroase cazuri in care judecatorii, din dragoste de dreptate, au
pronuntat sentinte impotriva „evidentelor” sau impotriva pasiunilor
populare pasagere. Vi-i puteti imagina pe acesti devoti ai dreptatii
negociindu-si, forma mentis, „legitimitatea”? Apoi, sa nu
uitam, judecatorii nu mai sunt alesi, precum arbitrii de odinioara, de pe un album
judicum, in functie de preferintele partilor si de reputatia lor (a judecatorilor),
mai buna sau mai putin buna. In alta ordine de idei, complexificarea
paroxistica a stiintei dreptului si a raporturilor conflictuale, una care, de
altfel, reclama o pregatire de specialitate quasi-continua, fac
improprie ideea de plebiscitare a functiei judecatoresti. In sfarsit,
democratiile au nevoie de acest ordin de elita pentru corectarea eventualelor
derapaje in campul functiilor legiuitoare, executive, dar si in practica
sociala curenta, atat ale institutiilor cat, mai ales, ale persoanelor.
Discretia si rafinamentul cu care judecatorii realizeaza aceste corectii sunt
alte garantii ale corectei lor pozitionari in raport cu nevoile reale ale
societatilor. In acest fel, vor evita transformarea statului de drept intr-un
stat al tiraniei normelor juridice, la fel de greu de suportat precum acela
dictatorial. Apollinicul si dionisiacul, in societatile libere, isi extrag
forta din izvorul vietii reale, nu din modele obsesionale, artificiale si
artificioase. Cultura, artele, in special muzica si arta dramatica
disciplineaza mai eficient o societate democratica, ii structureaza si-i
armonizeaza valorile. Victor Hugo a modelat o epoca atunci cand juristii
moralisti se chinuiau sa o conserveÂ… Logica vietii sociale nu este
binara, maniheista, reductionista, precum intr-un seminar academic; este o
logica organica, ternara, non-mecanicista, una deschisa catre infinitatea
posibilitatilor umane. Dreptul european material insusi, nascut din retortele
judecatorilor europeni, pe aceste baze non-discursive, creative prin excelenta,
s-a construit, a devenit posibil si, mai mult, apreciabil. Trebuie ca acestea
toate sa fie intelese si incadrate teoretic, explicate studentilor nostri.
Altminteri, am putea organiza in mod cotidian procese ale „vrajitoarelor”,
actiuni ignobile care sa exhibe partea cea mai superficiala, neesentiala a
justitiei, deoarece tot ce este de fapt fundamental ramane mister (conditia
suprema a oricarei bune judecati) si anume, camera de chibzuinta, de reflectie,
de deliberari, camera une judecatorul este prin excelenta el insusi, personajul
de care are cu adevarat nevoie o societate libera, un adevarat creuzet al
tuturor influentelor directe si indirecte, de profunzime ori superficiale,
suportate de propria-i constiinta. Pasiunea pentru realitatea mult mai complexa
decat aceea simplista, binara, dogmatica il diferentiaza de toti ceilalti
cautatori ai adevarului. Acesteia i se adauga capacitatea motivarii irefutabile
a sentintei, capacitate pentru care „conspira” intreg arsenalul de
tehnici hermeneutice pe care doar o foarte buna scoala il poate asigura
viitorului judecator. Apoi, publicarea hotararilor judecatorest asigura
transparenta justitiei si refacerea increderii in judecatori. Daca vreti,
profilul sublimat al unui astfel de om, independent, total detasat de tendinta
de seducere a publicului neavizat, este bine creionat in piesa de televiziune a
lui Reginald Rose, 12 Angry Men. Ati vazut-o in transpunere
cinematografica. Eroul lui Rose nu este judecator; este doar membrul unei curti
cu jurati dar, in ce priveste modul de-a judeca, se apropie de figura
emblematica a judecatorului independent, neaservit economic, politic, destinal,
neinrobit conformismului legalist doar de dragul comoditatii rationamentelor
binare, fara servituti care l-ar face sa-si chiverniseasca timpul, fara
mondenitati corupatoare si tot ce asezoneaza viata unui om ce-si extrage
legitimitatea din public. Acest tip de judecator a fost avut in vedere si
atunci cand au fost create curtile constitutionale, ca palisade ale democratiilor
in fata derapajelor posibile ale mediilor politice si sociale volatile, in fata
extremismelor de orice natura. Asa cum se deduce din ceea ce am spus, putin mai
inainte, este adevarat, este dificil sa gasesti astfel de oameni dar, vedem
bine, democratiile consolidate au reusit. Inca o data, cerandu-mi iertare
pentru redundante, discretia, sobrietatea si rafinamentul lor, autolimitarea in
exercitiul puterii, prin evitarea moralismului circumstantial in favoarea
comprehensiunii pline de empatie, constituie tot atatea garantii ale succesului
misiunii acestora. Toate contraargumentele dumneavoastra, recunosc, au valoarea
lor. De aceea, cred, in concertul unor dialoguri mai ample, probabil, s-ar
putea cristaliza o pozitie rezonabila, mai usor de partajat de catre
majoritatea confratilor nostri.
href=”https://www.juridice.ro/despre-noi/dan-stoica.html”>Dan Stoica
style=’mso-bidi-font-style:normal’>: Sa ne oprim pentru moment doar la relatia dintre
Justitie si Adevar. Ea are o aplicatie practica foarte concreta. Iata ca art.
130 din Codul de procedura civila contine urmatoarea formulare explicita: „
style=’mso-bidi-font-style:italic’>Judecatorii sunt datori sa staruie, prin
toate mijloacele legale, pentru a descoperi adevarul
si pentru a preveni orice greseala in cunoasterea faptelor; ei vor da partilor
ajutor activ in ocrotirea drepturilor si intereselor lor.” Acest
text poate fi redus la o propozitie simpla: „Justice is Truth in Action” („Justitia este Adevarul in
actiune”). Afirmatia este atribuita lui Benjamin Disraeli, Prim Ministru al
guvernului englez la jumatatea sec. al XIX-lea. Pe de alta parte, experienta
directa ne arata ca folosim in justitia de zi cu zi un model juridic bazat mai
mult pe opinii si pe proceduri orale dar mai putin pe fapte. Ori si mai putin
fundamentat pe teorii stiintifice, care sa aiba drept scop principal
aproximarea cit mai exacta a realitatii. Acesta e un drum care nu duce spre
Adevar. Unde este eroarea noastra fundamentala?
style=’font-size:10.0pt;font-family:”Arial”,”sans-serif”‘>
href=”http://curia.europa.eu/ro/instit/presentationfr/composition/membrestribunal.htm”
target=”_blank”>Valeriu M. Ciuca: Dumneavoastra il evocati pe
href=”http://en.wikipedia.org/wiki/Benjamin_Disraeli”>Disraeli, care
ilustreaza atat de frumos si istoria diplomatiei. Ce poate fi adaugat la norma
noastra constitutionala sau la constatarea de bun simt a lui Disraeli? Eu, mai
apropiat de case management sau de concepte masurabile, fenomenologice,
precum certitudine si eroare, prezumtie si dubiu acceptabil, subiectivitate
controlata si gandire juridica de tip constructivist, neconflictual, ori de
psihologizarea vietii juridice, nu de reificarea comoda a oamenilor, va ofer,
in schimb, un „dinar” aurit roman: a cerceta adevarul dar a nu ignora
justitia (aprox., veritatem sequi et tueri justitiam). Observati cat de
perene sunt preocuparile noastre? Va dau un exemplu mai comod: cum va gandi un
judecator din Europa, intr-o cauza de contestare a parentalitatii in urma unei
fertilizari in vitro, fertilizare avand la baza un contract de donatie
de gameti? Va fi el atasat de adevarul genetic, aproape absolut, sau de acela
contractual, protector pentru personalitatea copilului? Iata o noua pista de
reflectie care porneste de la premisa ca legatura dintre adevar, ca ideal, si
justitie, alt ideal, cel suprem, nu este una inductiva. Stiti bine cate
nedreptati patente s-au facut tocmai in numele „adevarului”, stiti
bine cati copii au suferit din pricina stigmatului pe care l-a adus cu sine
absenta perfectei juxtapuneri a adevarului conventional pe cel natural. Daca am
extrapola, cate despotisme nu descoperim in lumea de azi in numele adevarului?
Ati intalnit vreun tiran sa nu vorbeasca despre adevar de parca acesta ar fi
ceva prefabricat? Doar judecatorii stiu ca, in domeniul nostru, profund
epistemologic si profund hermeneutic in acelasi timp, un domeniu al stiintei si
al artei bunei si dreptei judecati, adevarul se construieste cu greu, facand o
lunga calatorie initiatica, precum aceea a lui Odiseus, sau avand curajul
infruntarii labirintului lui Minos, precum legendarul TezeuÂ… Doar ca labirintul
justitiei este si mai inselator, peretii sai fiind formati din oglinzi
paralele. Si nu este nici o Ariadna care sa-i ofere ajutorul neprincipial al
urmei de cenusaÂ… Singur impotriva tuturor posibilitatilor si disperarilor, a
angoaselor ca va stabili alta realitate decat cea care s-a consumat in
realitate. In fine, nu este prea solitar. Imaginar, alaturi de el sunt toti
dascalii ce l-au invatat cu maiestrie cum sa iasa din hatisul aparentelor si
cum sa stapaneasca principiile si exceptiile rationamentelor juridice atat de
complexe, astfel incat realitatile factuale sa poata fi mereu decriptate post
festum. Intr-un templu al lucrurilor plasmuite, cum este fiece instanta,
unde natura umana produce o mare cantitate de fapte si interpretari fanteziste
(cum chiar medievalii recunosteau spunand: veritas paucis amatur; fabulam
plures colunt), intr-un domeniu unde impricinatii sunt atat de pasionati
doar de „adevarul” lor si urasc „adevarul” adversarilor,
dumneavoastra imi propuneti o tema de meditatie pentru care s-au scris si
continua sa se scrie toate tomurile uriase de drept, menite sa-l conduca pe
judecator pe calea insusirii artei bunei si dreptei judecati, a judecatii
echitabile. La toate acestea se adauga experienta de viata, extrem de
valoroasa, atat de valoroasa incat unele democratii onorabile cauta, pentru
anumite instante, judecatori fara o obligatorie pregatire formal-juridica (de
fapt, imi amintesc, nici acest celebru, impresionant judecator american, Roscoe
Pound, intemeietor de scoala de gandire juridica, nu era de formatie jurist, ci
botanist; un botanist care a ajuns sa se ocupe exemplar de gradina noastraÂ…).
Judecatorul opereaza nu pe seama adevarurilor sau falsurilor; doar pe seama unor
asertari, pretentii, afirmatii si negatii, conciliabule si retractari,
pertractari si negocieri, istorii, extrem de rar cu evidente (de altfel, ca
martor, si-ar pierde statutul de judecator), mereu anamnetic, mereu mediat,
indirect etc. etc. Intr-un ocean de inexactitati descopera insule de veritate;
pe toate trebuie sa le contabilizeze drept bune, utile constructiei sale
judiciare. El este un arheolog al situatiilor de fapt, nu un fotograf al lor.
Pe toate le apreciaza cu aceeasi unitate de masura si fara nici o prejudecata.
Talentul lui, ingeniozitatea, cultura sa de specialitate si aceea solida,
vasta, generala, intuitia si imaginatia (conditii fundamentale, care fac din
poeti buni judecatori), curiozitatea intelectuala, nelinistea cautarii
conformitatilor si coincidentelor il pot ajuta sa descopere un rezonabil adevar
judiciar (subliniez judiciar, in mod paradoxal, singurul reputat ca
absolut, dar, fireste, din interese sociale superioare, pentru ingradirea
tendintei de perenizare a conflictului), dar in nici un caz Adevarul.
Faptul ca, gratie legii, judecatorul are ultimul cuvant, nu trebuie sa-i
inflameze orgoliul in asa masura incat sa se considere tezaurizatorul unic al Adevarului.
Si-n aceasta privinta el trebuie sa ramana modest; sa fie atasat de realitate,
concept non-paradigmatic, non matriceal si, ca atare, mai usor de asimilat
stiintific decat adevarul. Eu apreciez paradigma numai in micul laborator al
didascaliilor si doar pentru a construi demonstratii, nu cu scop in sine.
Realitatea este mult mai complexa si mai importanta pentru jurist decat orice
paradigma. In consecinta, raspunsul meu este simplu: cred ca nu este nicaieri
„eroarea noastra fundamentala”.
Huizinga
ne-ar fi vorbit de homo ludens. Teoria jocurilor explica de ce tot
ce este omenesc este failibil si trebuie acceptat ca atare, fara pretentii
transcendentale. Sa le lasam bunului Dumnezeu pe acestea din urma. Noua ne
raman suficiente lucruri grave: descoperirea realitatii faptelor ce contin si
formeaza conjunctura conflictului; o situatie de fapt gresit retinuta
descalifica orice judecator (de aceea curtile cu juri apar ca acceptabile, ele
apreciind exclusiv asupra faptelor; de aceea, in societatea cunoasterii, spre
care ne indreptam, judecatorii trebuie sa fie de formatie renascentista:
sociologi, antropologi, psihologi, instruiti in aproape toate domeniile vietii,
sau macar permeabili la Cunoastere in general, oameni perfect dedicati
noosferei); interpretarea factice a probatoriului intr-o maniera optima, pana
in pragul convingerii partii perdante de justetea acelei interpretari; in
sfarsit, responsabilitatea coplesitoare a hermeneuticii juridice pentru ca
legiuitorul, judecatorul precedentului sau orice alt simbol vivant al izvodirii
normei juridice sa nu fie siderati de felul in care judecatorul cauzei le
interpreteaza normele si intentiile. In acest fel, in final, simplul
adevar judiciar rafinat intr-o retorta de aproximatii si viziuni particulariste
va putea sa fie respectat nu doar din datorie civica, dar si din pretuire pentru
cel ce-a fost un bun vademecum al ratiunii judiciare nobile si drepte.
href=”https://www.juridice.ro/despre-noi/dan-stoica.html”>Dan Stoica
style=’mso-bidi-font-style:normal’>: Inteleg ca pentru a afla calea ratiunii judiciare
nobile si drepte, pe care o invocati, avem nevoie sa invatam a face diferenta
intre Adevar si adevarurile realitatii. In acest context, Domnule Profesor,
putem identifica o diferenta intre Scoala de Drept Romaneasca si alte Scoli de
Drept care opereaza cu concepte asemanatoare. Aparent ideea de Justitie sau
principiile sale ori relatia Justitiei cu Adevarul isi gasesc o aplicatie
practica diferita in Romania decat in alte culturi juridice. Desi folosim
aceleasi cuvinte, se pare ca ele au o seminificatie uneori diametral opusa sau
oricum exista o diferenta practica in aplicarea lor. In mare parte, acest lucru
se datoreaza educatiei juridice pe care o primesc actorii principali ai actului
de justitie. De ce unele scoli sunt mai apreciate decat altele, care
dezamagesc? Care este secretul unei scoli juridice de succes? Cine este
profesorul de drept pe care l-ati alege ca model profesional?
style=’font-size:10.0pt;font-family:”Arial”,”sans-serif”‘>
href=”http://curia.europa.eu/ro/instit/presentationfr/composition/membrestribunal.htm”
target=”_blank”>Valeriu M. Ciuca: Scoala de drept romaneasca… Imi este greu
sa folosesc aceasta sintagma organica, avand in fata imaginea atator facultati
care au fost create in ultimele doua decenii si pe care nu le cunosc din
interior decat partial si intr-o foarte mica masura. As prefera sa ma refer la
scolile romanesti. Voi porni, oricum, de la o evidenta. Invatamantul juridic in
Romania a devenit unul de massa. Potentialitatile sale, astfel, in campul
concurential, au devenit, in mod virtual, uriase. Dar, pentru a ajunge la o
rezonabila cristalizare a mijloacelor reclamate de aceasta concurenta virtuala,
va trebui, in mod natural, sa treaca foarte mult timp. Pana atunci, prestigiul
profesorilor si traditia locului vor continua sa faca diferenta. In aceasta
privinta, eu sunt optimist, imi pastrez tonusul leibnizian, desi, asa cum face
majoritatea criticilor, mi-as putea aminti de „bunele vremuri de
altadata”, cand existau doar trei facultati de drept in tara, unde
tendinta era aceea ca studentii sa egaleze numarul profesorilorÂ… Invatamantul
juridic nu este o efemerida ce poate zbura in ziua ecloziunii; se naste, de
regula, din idealitatea care se masoara cu deceniile si secolele.
Imi
puneti o intrebare dificila si pentru faptul ca ma invita la unele evocari,
prin definitie, subiective si subiectiviste, partinitoare sau nedrepte, pornind
dintr-o experienta limitata, ori dintr-o viziune particularista. Voi transa,
dintru’ inceput, raspunzand pur si simplu negativ la posibilitatea de-a obtine
un model detaliat si universal de scoala juridica. Nici n-ar fi, in credinta
mea, dezirabil, cu atat mai putin recomandabil. Dupa cum cartile au destinul
lor, scolile, asijderea, au propria lor cale. Caile lor se intalnesc atunci
cand te astepti cel mai putin. Cel mai fermecator lucru in comparatism nu este
primul pas, cel exploratoriu, acela al tuturor diferentelor posibile, ci al
treilea, acela incursiv-receptiv, acela al descoperirii confluentelor ascunse
intre entitati aparent bine diferentiate. O confluenta posibila intre scolile
romanesti si cele europene ar fi, cred, respectarea spiritului teoretic. Eu
apreciez conceptia lui Titulescu: bun practician devine cel ce este un bun
teoretician, admitand, fireste, exceptiile. Domeniul nostru este unul
esentialmente al gandirii. Este ca o matematica sociala. Matematicienii si
juristii nu fac „practica”, ci aplicatii practice; nu isi automatizeaza
reflexele cognitive, nu se coboara la nivelul observatorului superficial. Ei
gandesc permanent iar arta gandirii este de o complexitate coplesitoare, incat
patru ani de facultate reprezinta aproximativ jumatate din ceea ce studentul ar
trebui sa faca pentru cuprinderea acestei arte. Eu stiu ca astazi se vorbeste
mult despre practica si de spectacolul judiciar. Totusi, universitatile de mare
prestigiu din Europa si din SUA prefera sa nu compromita timpul rezervat
lecturii (a nu se intelege doar lectura de specialitate, care poate vlagui
imaginatia si apetitul de cunoastere ale omului datorita formulelor juridice
atat de aseptice si inexpresive, evanescente in intelesuri umane, precum
analizele de laborator ce au nevoie de un lector specializatÂ…), cercetarii,
aprofundarii cunostintelor. De aceea, inca ofera, de multe ori, juristi de mare
acoperire intelectuala care, apoi, in cateva saptamani, sunt capabili sa
descifreze si cele mai profunde „taine” ale circuitelor dosarelor
prin instante si ale antropologiei judiciareÂ… Din cate stiu, scolile de drept
din Romania pastreaza inca spiritul aristocratic al formarii de buni ganditori
si abia apoi se straduiesc sa le ofere si cateva minimale cunostinte
„practice” pe care toata viata le vor gasi din belsug in sanul
ordinelor profesionale. Practicismul ingust, intre altele, a fost prima
evidenta a declinului, a degringoladei teribile ce cuprinsese dreptul roman
spre finele Epocii PostclasiceÂ… Dimpotriva, pandectismul si caracterul teoretic
al formarii institutiilor si chiar al forjarii celor patru mari valori juridice
care sustin edificiul dreptului privat (si nu numai), pana astazi, sunt
simboluri bune ale afirmarii dreptului in Secolul de aur roman (ce
reprezinta de altfel si epitomul clasicismului dreptului roman). De ce scoala
bartolista, a postglosatorilor nu este intrecuta de nici o alta prin metodele
care, indirect, au intrat in uzul imensei majoritati a judecatorilor din lume?
– Datorita teoriei duse la limitele puterilor intelectuale ale scolasticilor.
Este regretabil ca Rabelais i-a ridiculizat pe comentatorii bartolisti;
probabil, ilustra cu succes un nou timp, acela al desertificarii dreptului
pentru ca istoria sa se incarce cu noi fapte si noi semnificatii, numite,
oarecum superficial, „umaniste”. Dar, aceeasi istorie l-a razbunat pe
Bartolus, aparand, dupa trei secole, exegeza franceza si, mai nou, dupa inca un
secol, realismul sociologic si economics and law americane, curente
dominante ce exceleaza deseori in teorie pura. Apoi, revenind la scolile romanesti,
trebuie sa observam ca domeniul dreptului nu trebuie sa favorizeze ingineria
sociala care, ca orice experimentalism, raneste grav corpul social. Domeniul
nostru este unul al sagacitatii, al continuitatilor naturale si al acelora
rezonabile, nu al „omului nou”, om care distruge tesutul social fara
sa inventeze ad hoc o alta societate. Societatea nu este un domeniu al
magiei, in care, schimband decorul, schimbi si actorii. De aceea, de regula,
scolile de drept sunt apanajele inteleptilor. Sunt marile laboratoare de idei,
dar nu pentru a experimenta utopii, ci pentru a exersa functiile gandirii
juridice, o gandire extrem de complexa si detasata de orice pulsiune viscerala,
de orice prejudecata. In drept nu se experimenteaza, nu se realizeaza un
aristotelic catharsis, dupa cum nu se practica abandonul nihilist in
privinta ameliorarii fiintei umane si a colectivitatilor. Moderatia lui Edmund
Burke, cred, este propice pentru intelegerea scolilor de drept. Din aceasta
perspectiva, sa-i spunem, a scopului, cred ca scolile romanesti de drept sunt
racordate la cele europene. N-am auzit de scoli care propaga idei extremiste
sau inacceptabile din perspectiva etica. Este important ca scolile
romanesti sa aiba constiinta clara ca apartin cu drept deplin de cetate asa-numitei
Republici universale a literelor, ca pot contribui la zestrea noetica a
umanitatii fara nici o opreliste. Apartenenta la structurile didactice numite
generic „procesul Bologna” (fapt remarcabil pentru intreaga Europa),
mijloacele tehnice de astazi, retelele de universitati si de universitari (ceea
ce ne obliga sa constatam ca insasi diplomatia se exprima, partial, prin
intermediul universitatilor), multitudinea de programe si stagii, intalnirile
formale si informale, bibliotecile care au devenit neincapatoare (este
adevarat, nu ca aceea de la Harvard) au rezolvat problema cea mai grea de
altadata: materialitatea informatiei; astazi, informatia este dematerializata,
o gasim la orice pas. Mai mult, este foarte bine structurata. Peste cativa ani,
progresele in materie de structurare noetica vor fi fenomenale. O buna
cogitatie si o judicioasa organizare a timpului biologic si a celui psihologic
ne pot conduce la aceasta stare de participare la procedele entropice din
noosfera juridica si la sentimentul de plenitudine intelectuala si chiar
spirituala.
Se
spune ca scolile de drept (datorita varstei lor venerabile) ar fi mai
conservatoare decat, de exemplu, cele filosofice. Nimic mai fals. Sa nu uitam
ca zorii Renasterii nu stralucesc incepand cu secolul XV, cum se acrediteaza
indeobste, ci in palpairile aurorale ale secolului X, cand, la Bologna, cativa
calugari faceau, in spiritul universitatilor antice, primele noi lecturi din Digestele
lui JustinianÂ… Atunci a inceput Renasterea Europei si asta s-a intamplat sub
semnul generos al dreptului, precum, iata, dupa aproape un mileniu, istoria s-a
repetat. Apoi, in plina contemporaneitate, scolile de drept au fost
promotoarele unor noi modele sociale, unor ameliorari si acomodari cu noile
ritmuri societale si tehnologice. In acest sens, ele s-au dotat cu metode si
tehnici de cercetare asemanatoare veritabilelor laboratoare stiintifice in
domeniile stiintelor pozitive. Intr-un astfel de laborator, al carui membru de
onoare a fost profesorul J.K. Galbraith, in Franta, sunt si acum profesor
asociat si va marturisesc faptul ca ritmurile conferintelor, sesiunilor si
publicatiilor de interes, ale doctoratelor si abilitarilor in conducerea de
doctorat sunt reconfortante pentru cei atasati de ideea de productivitate stiintifica.
M-am
referit, in schita de raspuns de mai sus, la aspectele materiale. O scoala de
drept nu se poate baza doar pe acestea. Scoala de drept este, in mod funciar si
fundamental, un lacas al spiritului in sensul cel mai profund al acestui
termen. Profesorii si colegii sunt extrem de importanti, chiar daca, in
domeniul nostru, spiritul autodidact este o conditie esentiala a formarii
profesionale. Partea a doua a raspunsului meu va fi si mai subiectiva, si mai
subiectivista; n-am nici cea mai mica pretentie de-a o vedea reflectata in
realitate. Este rezultatul, mai cu seama, al unor amalgamate impresii si visari
pasagere de candva. Iata, doar de dragul definitiei, pentru mine, cea mai buna
scoala de drept este aceea care ofera cele mai bune seminarii. Seminarul este Sacra
sacrelor, chivotul Legii, chintesenta spiritului universitar. Este,
in acelasi timp, creierul si inima intregului sistem academic. Este Centrul,
dincolo de care totul devine periferic, uneori otios, superfluu, vitrina. Este
adevarat, putem avea cursuri magistrale, la modul propriu, si prelectiuni
magistrale, la cel figurat; putem sa ne bucuram de conferinte inegalabile si de
„epifanii” mercureene etc. Ceea ce se plamadeste in seminar, atunci
cand acesta se desfasoara in maniera socratica, pe baza unor lucrari
pregatitoare, cu participarea intregului grup (nu prea mare; la unele facultati
apreciate, din SUA, am observat, in jur de 12 studenti) si cu o parte teoretica
obligatorie (partea cea mai importanta de altfel) si una aplicativa, cu rol pur
exemplificatoriu, nicidecum exploratoriu, reprezinta opera magica de
transformare a crisalidei in fluture. Seminarul este laboratorul alchimic al
universitatilor. Cele mai reputate scoli de drept din lume au sacralizat
aceasta dimensiune a vietii academice; nu se face nici un rabat; nu se pierde
nici un minut; nu sunt acceptate scuze pentru pierderea unui astfel de
„atelier”; de multe ori, doua seminarii ratate inseamna pierderea
anului universitar. Aici se forjeaza gandirea juridica, una, deseori, atat de
diferita de logica noastra comuna. Pregatirea unui seminar este foarte
laborioasa. Unii studenti americani, bunaoara, trebuie sa citeasca sute de
pagini in intervalul dintre doua seminarii (uneori, doar la aceeasi materie).
Imi amintesc, acest tratament ni s-a aplicat si noua, celor 12 discipoli in
descifrarea tainelor si in arta initierii in common law la International
Law Institute (creat pe langa Universitatea Georgetown din
Washington DC), desi ne aflam intr-un simplu stagiu de pregatire pentru
straini. Iertati-ma ca am insistat atat de mult asupra acestei idei. Observ ca
privirile ne sunt indreptate, astazi, mai ales spre aspecte periferice,
accidentale, care vizeaza mai curand carierele didactice decat nevoile reale
ale studentilor. Este adevarat ca universitatile, pentru a-si sustine sau
consolida prestigiul, se ingrijesc sa aiba profesori reputati, sa organizeze
conferinte cu invitati de marca, sa ofere studentilor campusuri acceptabile,
sigure, bine dotate, sa intretina simbolistica minunata care sustine ideea de genius
loci, de spirit bun al locului (aspect in care exceleaza, din nou,
universitatile americane vestite, organizate ca niste manastiri, departe de
marile metropole, sau, la limita, la periferiile lor, dupa o arhitectura ce
simbolizeaza modestia omului si maretia spiritului, formele antice si confortul
modern, ordinea romana si gradina „naturata” britanica etc.). Dar
acestea nu sunt aspecte esentiale. Decisiv este efortul titanic si pasionat
dintre un seminar si altul, cautarea febrila a solutiilor si efectuarea temelor
propuse de profesor in fiecare saptamana. Aventura seminariala se termina cu
examenul. Orice docimologie este buna, cu exceptia testului grila care
saraceste orice spirit. Pana si cel mai bun bacalaureat este aneantizat prin
acest mijloc ignobil de-a confunda omul cu un depozit reflex de cunostinte
aproximative. Domeniul nostru este unul extrem de vast, imperial, fara
frontiere perceptibile. Este un domeniu prin excelenta hermeneutic si unul al
construirii rationamentelor si al motivarii lor, aspect extrem de important
pentru orice act onorabil de justitie. Este posibil, de dragul unor corectori
oarecari, ce nu-si pot altfel demonstra impartialitatea, onorabilitatea,
rigoarea si incoruptibilitatea, sa transformam domeniul dreptului in preambul
al scolilor de soferi? Scuzati-mi, va rog, tonul de Casandra. Este o veche
idiosincrazie la care m-am referit in mai multe publicatii, cu fiecare prilej,
de mai bine de un deceniu. Si atunci, ca si acum, argumentam cu faptul ca chiar
unele scoli de soferi din lume au ajuns la concluzia ca acest test (propice,
probabil, pentru varstele foarte fragede) nu este in mod necesar benefic pentru
formarea catorva reflexe in trafic si au adoptat alte metode docimologice. Din
aceasta perspectiva, in opinia mea, examenele orale sunt cele mai recomandate,
mai cu seama pentru studenti, persoane care, in jurul varstei de 22-23 de ani
ating apogeul activitatii cerebrale. Acesti oameni au nevoie de un ferment
puternic al gandirii, nu de jocuri bune pentru perioada infantila. Scolile
foarte pretentioase si bine asezate in traditia academica si cu buni parametri
financiari, inca si le mai permit.
Capitolul
resurselor umane sufera peste tot in Europa. In Romania, nu-i nici un secret,
sau este unul al lui Pulcinella, acest capitol este paroxistic afectat
si datorita imprejurarilor istorice si social-politice (un numar infim de
juristi inainte de Revolutie, pensionari la varste neverosimile, stiind ca
juristii, spre deosebire de matematicieni cunosc apogeul afirmarii sapientei si
talentului interpretativ spre crepusculul maturitatii depline, o masiva
migratie a bunelor creiere etc.). De aici, toata trena de aspecte dezagreabile
pe care le observati in toate facultatile de drept din tara, asa cum sunt ilustrate
din cand in cand in colocviile profesionale sau in media. Apoi, sa nu
uitam, profesiile juridice sunt avide de absolventi merituosi. Ofertele
lor sunt pe masura. Universitatile, din pacate, nu se pot bucura de resursele
marilor ordine profesionale sau ale mediului privat foarte bogat. Competitia
sau, mai bine, vanarea mintilor stralucitoare este acerba. Ca atare, din
nefericire, tinerii juristi nu pot fi „fidelizati”, pentru a folosi
un termen comun astazi. Principiul libertatii muncii este unul extrem de
important in Europa. In Franta si in alte tari occidentale se vorbeste, apoi,
si de „masterizarea” invatamantului superior, ceea ce reclama un si
mai sporit numar de profesori experimentati. Profesorii de drept sunt foarte
apreciati si in mediul politic, in acela expertal, in diplomatie chiar. Astfel,
bietele scoli de drept sunt vlaguite, emasculate de ceea ce candva reprezenta
patrimoniul lor uman atat de prestigios. Diversele improvizatii au adus cu sine
fenomene inacceptabile de veleitarism, diletantism, precaritate, fictionalizare
a competentelor si, mai grav, a obligatiilor profesionale specifice (cursuri
fictive, seminarii abandonate, comunicari stiintifice cu programe frumos
redactate, dar care n-au avut niciodata loc, spirit cumulard fara limite si
fara o minima autodisciplina, ceea ce poate conduce la plati oneroase pentru
actiuni fictive, sugerand grave iregularitati, lipsa de respect pentru maestri,
pentru fostii dascali, pierderea controlului asupra onestitatii lucrarilor
studentesti etc. etc.). Aceste aspecte frapeaza pe tanarul student roman care
descopera lumea normala a prezentelor stenice, a disponibilitatii permanente
(campusuri comune pentru studenti si profesori; imi amintesc, presedintele
Universitatii Notre Dame din Indiana, reverendul Hesburgh, avea un
apartament la etajul 13 al bibliotecii situate in centrul campusuluiÂ…). Cadrul
acesta poate parea dezolant in afara unei intelegeri mai vaste, una care se
naste din speranta ca aceste forme goale se vor umple candva de continut. Pana
atunci, sentimentul general de dezolare poate deveni coplesitor. Din fericire,
inca mai avem dascali dedicati trup si suflet intereselor facultatilor noastre,
oameni daruiti, disponibili, plini de solicitudine si de talent pedagogic. Ei
au darul de-a intari speranta in formarea catorva centre de buna pregatire si
in domeniul dreptului. Universitatea a fost dintotdeauna un spatiu al datoriei
perfecte. Nu neaparat al taletului pedagogic (Hegel abia, abia, daca era
urmarit de cativa studenti la curs si aceia persiflantiÂ…) si al implinirii
profesionale in campul urias al cercetarii stiintifice de inalt nivel, pentru a
raspunde adecvat idealului humboldian, cat al simtamantului de comuniune cu
lumea spiritului pur, unde nici o absenta nu se poate motivaÂ…
Ceea
ce, iarasi, probabil, ne lipseste este cultura solidaritatii. Facultatile de
drept s-ar putea federa, dupa bunul model oxfordian; ar putea stabili comisii
de examinare comune, sesiuni comune, ce ar asigura si un control reciproc al
competentelor, unul real si marcat de evidente, dupa acelasi bun model. In
acest fel, s-ar putea rezolva, macar partial, problema deficitului de profesori
si s-ar standardiza criteriile de apreciere in masa de studenti. Fara a-si
pierde identitatea, ar participa si la o opera comuna. Vestea excelentei
acestor federatii ar circula repede in lume si nu-i deloc exclus sa cunoasca si
facultatile de drept un succes deosebit in randul invataceilor straini,
doritori de studii serioase. Sunt si alte modele foarte bune, unele dintre ele
chiar in Romania. Important este sa nu le dispretuim si sa nu ne
autodispretuim. In exact acelasi spirit, este benefica participarea la retelele
europene deja existente sau la altele internationale, pentru a fi facilitat
schimbul de idei, de bune obiceiuri academice, de profesori si de studenti.
Toate acestea contribuie la sporirea prestigiului fiecarei facultati in parte,
ceea ce este de natura a intari increderea studentilor in propria lor scoala.
Renasterea cercurilor si a centrelor stiintifice, crearea unor institute pe
langa fiecare facultate de drept, pentru a dobandi si un anumit profil, o
anumita specializare in marginea studiilor comune si pentru a oferi tinerilor
profesori un spatiu de afirmare in spiritul stiintei si culturii, iata alte
posibilitati pe care le putem lesne observa, implinite, extrem de
reprezentative, la cele mai prestigioase facultati de drept din lume. Jocurile
intelectuale trebuie sa fie permanent vii, interesante, atragatoare, pentru a
nu-i blaza pe tineri (pavimentul cel mai sigur catre cinism si nihilism,
pericole de moarte pentru orice democratie). Orice initiativa trebuie
incurajata si respectata, nu ridiculizata si dispretuita. Ridicolul este, de
altfel, pecetea de noblete a intelectualului; eroul lui Cervantes este simbolul
renascentist si umanist al intelectualului dintotdeauna; ca atare, trebuie
asumat si chiar promovat spiritul visatorilor aparent nepragmatici. Se gaseste
insusi pulsul Universitatii in fericirea lor de-a crea si de-a se zbate,
aparent, fara rost.
O
alta posibilitate de ridicare a prestigiului facultatilor noastre de drept si
de implicare a tinerilor profesori deriva din necesitatea tot mai accentuata de
studiere a dreptului european institutional, comunitar si material astfel incat
studentii interesati sa aiba oferte bune in Romania si, eventual, studentii
straini sa studieze dreptul european, cultura si civilizatia europene dintr-o
perspectiva hermeneutica romaneasca. Tratatul de la Maastricht, de exemplu, a
fost un bun moment declansator pentru o astfel de propensiune europeana la
Universitatea din Rennes; aceasta buna reactivitate m-a impresionat si mi-a
format impresia unui colectiv profesoral foarte atent la noile necesitati
profesionale si stiintifice. Toate aceste posibilitati nu necesita un efort
legislativ urias. Fundamentele normative au fost deja puse. Prin carta
universitara si prin statute bine precizate, astfel de mici ameliorari ar putea
dobandi si securitatea juridica necesara. In acest sens, doctoranzii,
masteranzii, specialistii care si-au desavarsit pregatirea profesionala in
Europa, in SUA, in universitati reputate (cum ar fi, de exemplu, cele din
grupul Coimbra) ar putea fi consultati pentru ca ideile lor bune sa fie
integrate in modele organice, necontradictorii, lipsite de confuzii, obsesii
personale sau idiosincrazii.
In
privinta profesorului ideal despre care imi vorbiti imi este si mai greu sa
raspund. Sper sa nu supere confidentele selectate aici. Eu m-am bucurat de
maestrii mei spirituali, asa cum i-am considerat si cum mi-au acceptat
tribulatiile formarii in anii dificili ai inceputului de cariera didactica
(prof. dr. docent Martian Cotrau, prof.dr. Petru P. Andrei si profesor emeritus
Jean Carbonnier). Dar ei nu formeaza, individual sau colectiv, „profesorul
ideal”. Profesorul ideal este o sinteza de calitati ideale. Inca din
gimnaziu, suntem cu totii alchimistii acestor calitati observabile la dascalii
nostri, desi, in diferite momente ale vietii, ne atasam de un profesor sau
altul, ne detasam de ceea ce nu intelegem, sau, chiar, repudiem ceea ce ne
apare inconvenabil. Primii doi maestri au trait din plin prigoana dictaturii si
au platit cu ani buni de temnita curajul nealinierii. Dar nu erau
resentimentari. Au inteles totul cu nobletea specifica oamenilor
desavarsiti. Profesorul Cotrau doar a visat sa fie jurist; a avut, insa,
mintea organizata, parca, dupa scoala structuralismului juridic, pasiuni
renascentiste si era un savant recunoscut in Europa in domeniile toxicologiei,
farmacologiei, respectiv, al istoriei farmaciei. Precum profesorul Cotrau,
Petru P. Andrei a izvodit energii coagulante intr-o binecuvantata senectute,
reusind recuperarea uluitoare a unui timp social pe care istoria i-l refuzase
odinioara. Au fost oameni care m-au ajutat sa nu ma prabusesc intr-un sine inselator
si care m-au incurajat atunci cand spiritul dezertiunii imi dadea tarcoale.
Cred ca este esential ca tinerii sa fie incurajati. Este descalificant
dispretul fata de potentialitatile lor. Fiinta lor interioara trebuie trezita
la viata si lasata sa evolueze, altfel nu vom putea niciodata sti care este
valoarea creativa a unui om. Usor, usor, acel om se va indrepta spre implinirea
vocatiei sale sau spre un echilibru sufletesc si intelectual profitabile lui si
societatii.
Pe
toti dascalii mei i-am respectat. Ne varietur. In general, modelul uman
pe care-l imaginam este un model osmotic; nu este un Frankestein. Fie ca vrem,
fie ca nu. Bunaoara, la Rennes, intr-o biblioteca, am descoperit tomul despre
obligatii al profesorului Carbonnier. Am ramas pironit cateva ore bune;
descopeream, de fapt, modelul carturaresc la care visam de ani de zile: stiinta
si cultura; pluridisciplinaritate si spirit; teologie, filosofie si stiinta
pura a dreptului, toate in mod desavarsit sintetizate, perfect ordonate, esentializate.
Nu are, in viziunea mea, egal in lume. Practic, il descoperisem pe
continuatorul magnificului Bartolus, cel ce fascineaza prin spirit, metoda si
frumusete intelectuala (care pare ca s-a cristalizat in una fizica; a i se
vedea statuia de la instanta suprema italiana), intr-o linie imaginara care, in
viziunea profesorului Malaurie, porneste de la Moise si se opreste la
Carbonnier, acesta din urma primind stafeta enciclopedismului de la Paul
Esmein. Cand a aparut cartea de antologie juridica universala a profesorului
Malaurie, eram in Iasi si jubilam vazand numele celui care, intre timp, imi
incurajase explicatiile carbonnieriste ale institutiilor juridice si care era
incantat ca, in Romania, un mic opuscul era dedicat, in cea mai mare parte,
gandirii sale. Aparitia acelei carti valida simtamintele mele rascolitoare din
urma cu ani de zile, dar si corecta alegere a modelului. La fel s-a intamplat,
dupa alti cativa ani, in urma invitatiei de-a-l vizita in apartamentul ce
devenise o quasi-institutie publica franceza, loc in care s-au plamadit
multe norme de drept privat (care sunt si astazi bine apreciate pentru
intelepciunea ce o degaja), un spatiu lipsit de orice simbol de manie a
grandorii, transformat in biblioteca si loc de meditatie, sugerand bunatatea
funciara de pe chipul Profesorului. Sunt convins ca toti cei ce au sorbit din
cupa amara a maestrilor facultativi incearca simtaminte similare fata de ei sau
de memoria lor. Pentru toti, maestrii sunt unici.
Pentru
ca ati deschis un capitol al evocarilor, trebuie sa va mai spun cele ce
urmeaza: indrumatorul lucrarii mele de stat a fost profesorul Constantin
Andronovici, ce m-a captivat cu toleranta si ingaduinta fata de micile mele
inovatii interpretative; indrumatoarea studiilor postuniversitare, doamna
profesor Maria Zolyneak, ramane si azi un simbol viu al rafinamentului
intelectual si al viziunilor psihologiste, elementul esential, de altfel, al
stiintelor penale; conducatorul meu de doctorat a fost respectatul profesor
iesean Dumitru Radu; rabdarea pe care a avut-o cu mine si priceperea cu care
mi-a canalizat spiritu-mi de catar il ridica in galeria oamenilor esentiali
pentru calatoria mea prin viata. Repet, toti dascalii mei au cizelat piatra
neslefuita care eram si, probabil, continui a fi. Stiu, onoarea recomanda sa
evocam oameni care nu mai sunt printre noi, pentru a nu parea interesati de
favoruri. Trebuie insa sa fac si exceptii. Bunaoara, de mai multi ani colaborez
cu vestitul profesor de medicina legala Gheorghe Scripcaru. Domnia sa mi-a catalizat
interesul pentru cercetarea catorva teme de frontiera, precum patografia Mihai
Eminescu, hermeneutica juridica si psihanaliza, antropologia juridica si
radicalismul si, de curand, realizarea unui syllabus de deontologie
judiciara. Sunt convins ca stiti, domnia sa este, intre altele, promotorul
cercetarilor de bioetica si biodrept in Romania. A creat o revista de standard
international in acest domeniu, a format doctori in aceasta materie. Intr-un
cuvant, in plina maturitate, am descoperit un model de implicare spirituala,
intelectuala, didactica si umanista rarisim, un Om care, la venerabila-i
varsta, dovedeste o junete intelectuala uluitoare. Nu va puteti imagina ce usor
poti sa strabati colinele Iasului cand ai intalnire cu un astfel de om. Sau ce frumos
se insenineaza toate orizonturile cand o poti intalni pe doamna profesor Maria
Zolyneak, vector de cultura si spirit in anii facultatii, atunci cand, cu
totii, aveam nevoie ca de aer de imaginea reala a spiritului occidental, atat
de plin de vigoare perena; ori cu doamna de un profil voevodal si cu exprimare
clara, corecta si patrunzatoare, de dictionar Larousse, precum
profesorul Maria Dvoracek; ori, pe alte meleaguri, cu doamna profesor René
Sanielevici, ale carei exceptionale seminarii de drept civil, teoretice si
aplicative à la fois, ne-au adus mai aproape de profilul
dezirabil al juristului si au facut din scoala ieseana de drept privat un
etalon al hermeneuticii judiciare; sau, pana in urma cu cativa ani, pe profesorul
de Istorie a Romaniei, academicianul Mircea Platon. In anii cenusii, din
perpectiva politica, nimic nu era mai insolit si fascinant decat cursurile
despre lumea disparuta, romana, ale emeritului profesor, savantul Mihai Vasile
Jakota, seminariile cu domnul profesor Gheorghe Cliveti sau cursurile spumante,
ca o fantana a Bandusiei izvodind filosofii si stiinta, de o desavarsita
eleganta, ale profesorului Teodor Ciornea, ori cursurile atat de complexe
pigmentate de ironii stimulative ale profesorului Ioan Macovei, ori cele ale
regretatului profesor Constantin Zotta, etc. etc. Le asimilez tuturor acestora
maestrii de stagii (judecatorii Mircea Hancu, Paul Manoliu si Aurelian
Tarniceru, de la primul primind darul nepretuit al stiintei opisarii intregii
practici judiciare, respectiv, profesorul Edmond Noël Martine de la
Universitatea din Rennes). Impecabila metoda a schemelor logice, a sinopticelor
de tip Cobol, cu uluitoarele ei rezultate, profesorului de informatica juridica
C. Filipescu le datoram. Asocierea „paradoxala” intre dreptul
informatic si dreptul roman mi-a deschis portile intelegerii gandirii
non-discursive, indraznete, protagonist al acestei noi orientari academice
fiind profesorul belgian Yves Poullet (care m-a incantat cu spiritu-i atat de
pasionat de trecut si, in egala masura, de viitor). La toti acestia, cum am mai
spus, se adauga colegii; eu, de exemplu, n-as putea ignora serile si noptile
polemice petrecute, in cea mai buna traditie medievala sorboneza, cu oameni
apropiati, precum promitatorul savant Gabriel Popescu (printre primii ce s-au
ocupat de drepturile personalitatii in Romania, un impatimit dupa opera
fratilor Mazeaud, inca din facultate; din nefericire, plecat prematur dintre
noi) sau Constantin Radu Sperneac-Wolfer (un promitator talent al interpretarii
antropologice a dreptului, pasionat, pe atunci, de ideile Scolii psihologizante
de la Frankfurt, om ce s-a desavarsit profesional in alt areal european). La
fel, n-as putea ignora emulatia intretinuta de regretatul civilist Eugeniu
Safta-Romano, ctitor de scoala si „antrenor” de valori umane. De
asemenea, n-as putea trece cu vederea forta modelatoare a profesorilor mei de
la Liceele „C. Negruzzi” si „National” din Iasi, a
modelelor de spiritualitate din adolescenta, actorul Petru Ciubotaru si
profesoara de franceza Zoica Diaconu si, deloc paradoxal, pe aceea de mai
tarziu a discipolilor mei (fara, probabil, sa o stie, m-au inspirat si mi-au
disciplinat spiritul). Daca-mi permiteti sa inchei aceasta ebosa de jurnal al
devenirii, cred ca esential pentru facultati, sub aspectul
„geografiei” umane, este sa-si cultive individualitatile. Nimic mai
tern si mai lipsit de cadru inspirator decat uniformismul comportamental,
confundat atat de des cu disciplina, cu alinierea, cu interzicerea credintei
intr-o lume mai buna, sau discursul monocord, doar pentru a raspunde unei
asteptari colective nerafinate la scoala diversitatii si, mai cu seama, a
tolerantei.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
