Regulamentul 650/2012: Revoluţia succesiunilor?
17 august 2015 | Ioan-Luca VLAD
Astăzi, 17 august 2015, începe aplicarea Regulamentului (UE) nr. 650/2012 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti şi acceptarea şi executarea actelor autentice în materie de succesiuni şi privind crearea unui certificat european de moştenitor. După un titlu prea lung şi ani de zile de (prea puţine) dezbateri, întrebări şi explicaţii, Regulamentul vine să schimbe în profunzime sistemul dreptului internaţional privat şi al procedurii internaţionale în materia succesiunilor în Uniunea Europeană.
Un regulament complex
Regulamentul este masiv, având în Jurnalul Oficial 28 de pagini, 84 de articole şi 83 de paragrafe în Preambul, care este esenţial în interpretarea Regulamentului, deoarece se remarcă unele paragrafe care explică voinţa legiuitorului european, fără a fi dublate de un articol corespondent. Structura Regulamentului este următoarea:
Capitolul I este dedicat definiţiilor şi domeniului de aplicare (art. 1-3), care este foarte strict delimitat, fiind excluse atât chestiuni reglementate de ale norme europene (cum ar fi obligaţiile de întreţinere), cât şi probleme lăsate în competenţa legiuitorului naţional (cum ar fi statutul persoanelor fizice şi relaţiile de familie şi cele comparabile).
Capitolul II este dedicat competenţei internaţionale (art. 4-19) în materia succesiunilor. Regulamentul abordează binomul competenţă-lege aplicabilă ca fiind interdependent, stabilind în principal o competenţă generală a instanţelor statului membru în care defunctul îşi avea reşedinţa obişnuită la momentul decesului, şi un set de competenţe subsidiare, dintre care o variantă presupune trimiterea cauzei către instanţele statului pentru a cărui lege a optat defunctul ca lex succesionis. Se remarcă dorinţa legiuitorului de a asigura, pe cât posibil, coerenţa dintre instanţa competentă şi legea aplicabilă. De remarcat faptul că această competenţă funcţionează şi în raport cu statele terţe, altfel spus că prin Regulament, Uniunea Europeană oferă competenţă instanţelor sale şi atunci când defunctul nu avea la data decesului reşedinţa obişnuită într-un stat membru, dar (într-o enumerare secvenţială) ori avea cetăţenia statului membru respectiv, ori avusese reşedinţa obişnuită într-un stat membru cu mai puţin de cinci ani înainte (ambele sunt competenţe universale), ori există bunuri din patrimoniul succesoral (această variantă presupune o competenţă limitată la bunurile respective).
Este de remarcat că noţiunea de „stat membru” exclude Regatul Unit, Irlanda şi Danemarca. Atenţie, însă! Aceste state sunt „state membre” în sensul altor norme de drept al UE la care Regulamentul face trimitere. Regulamentul instituie norme privind litispendenţa şi conexitatea internaţionale, obligând la declinarea competenţei către prima instanţă sesizată care este şi competentă.
Capitolul III este dedicat legii aplicabile (art. 20-38). Legea aplicabilă se poate determina în mod obiectiv sau subiectiv de către defunct. Este enunţat de la început faptul că legea aplicabilă se aplică indiferent dacă este sau nu legea unui stat membru. Se nasc de aici situaţii complexe. Să presupunem că de cujus a decedat având ultima reşedinţă obişnuită în Liban, dar cu mai puţin de cinci ani înainte îşi mutase reşedinţa obişnuită din România. Potrivit Regulamentului, instanţa română va avea competenţă universală asupra succesiunii, însă, în absenţa alegerii legii aplicabile, va trebui să aplice legea libaneză (care, după cum se ştie, nu este unitară ci conţine sisteme de drept succesoral interpersonal potrivit cu religia defunctului).
Legea aplicabilă în mod obiectiv succesiunii în ansamblul său este legea statului în care defunctul îşi avea reşedinţa obişnuită în momentul decesului. Defunctul poate ca, prin testament, să aleagă legea care să se aplice succesiunii sale în ansamblul său. El poate alege în acest scop legea statului a cărui cetăţenie o deţine în momentul alegerii legii sau la data decesului. Dacă mai multe cetăţenii îndeplinesc una dintre aceste condiţii, persoana poate alege liber între legile care le corespund, chiar dacă sunt ale unor state terţe.
Concret, un cetăţean româno-libanez cu reşedinţa obişnuită în Franţa poate decide ca succesiunea sa să fie guvernată fie de legea franceză (legea obiectiv aplicabilă), fie de legea română, fie de cea libaneză. Condiţia cumulativă este ca această lege să fie aleasă pentru întreaga succesiune.
Domeniul de aplicare al legii succesorale este definit clar, alături de condiţiile de fond şi de formă ale diferitelor acte de dispoziţie succesorală. O excepţie parţială de la universalitatea aplicării lex successionis este prevăzută în art. 30 pentru acele norme speciale care impun restricţii speciale cu privire la succesiune sau care afectează succesiunea sub anumite aspecte. Sunt date ca exemple anumite bunuri imobile (în expunerile de motive se făcea referire la fermele de familie franceze, care nu pot fi divizate între comoştenitori, fiind obligatorie moştenirea de către o singură persoană), întreprinderi sau alte categorii de bunuri (de exemplu, arme), pentru care statele unde ele se află au stabilit norme speciale succesorale sau general-restrictive. Aceste norme se aplică succesiunii dacă, potrivit legii statului situării lor, ele sunt aplicabile indiferent de legea aplicabilă succesiunii. Aş adăuga la lista de exemple beneficiile ereditare cu aspecte de drept public (titluri nobiliare, dreptul de cetăţenie a unei comune politice Elveţiene, calitatea de Protector al unei instituţii de învăţământ sau al unui lăcaş de cult şi altele asemenea).
O normă discriminatorie (deşi o apreciez ca legală) din Regulament face o diferenţă între legea statului membru şi legea statului terţ, în sensul că permite retrimiterea numai de la legea unui stat terţ, dacă este de gradul I, către un stat membru sau către un alt stat terţ care o acceptă. Retrimiterea nu se permite, per a contrario, de la legea unui stat membru, de la legea aleasă, indiferent care ar fi aceasta, de la legile care guvernează forma actelor de dispoziţie mortis causa, precum şi de la normele speciale care constituie excepţii de la universalitatea legii aplicabile.
Regulamentul păstrează de asemenea excepţia de ordine publică aplicabilă faţă de legea oricărui stat (deci inclusiv faţă de legea unui alt stat membru).
Capitolul IV se referă la recunoaşterea, forţa executorie şi executarea hotărârilor în materie succesorală (art. 39-58). Principiul este recunoaşterea fără o procedură specială a unei hotărâri dintr-un stat membru în alte state membre. Motivele nerecunoaşterii sunt limitative şi includ contrarietatea cu ordinea publică, motive procedurale de protecţie a pârâtului şi contradictorialitatea cu altă hotărâre anterioară. Pentru a fi executorie într-un alt stat membru decât cel de origine, o hotărâre trebuie să fie executorie în statul membru de origine şi să se parcurgă procedura încuviinţării executării prezentată în art. 45-58 ale Regulamentului. Instanţele competente pentru aceasta au fost comunicate Comisiei de către statele membre. Un alineat foarte util arată că reclamantul nu are obligaţia de a avea o adresă poştală sau un reprezentant autorizat în statul membru de executare (ceea ce ar trebui să se aplice cu prioritate faţă de normele naţionale care prevăd alegerea obligatorie a unui domiciliu de către reclamant). O altă normă foarte utilă pentru reclamant este cea privitoare la asistenţa juridică. Astfel, dacă reclamantul a beneficiat, integral sau parţial, de asistenţă juridică sau de o scutire de taxe sau cheltuieli de judecată în statul membru de origine (a hotărârii care se cere a fi executată), el este îndreptăţit să beneficieze de asistenţa juridică cea mai favorabilă, ori de scutirea de taxe şi cheltuieli de judecată cea mai extinsă prevăzută de legea statului membru de executare. Asemenea, acţiunea pentru încuviinţarea executării nu poate fi supusă niciunui impozit, prelevare sau taxe proporţionale cu valoarea litigiului!
Capitolul V se referă la actele autentice şi tranzacţiile juridicare în materie succesorală (art. 59-61). Principiul este recunoaşterea, fără apostilă, a actului autentic succesoral dintr-un alt stat membru, cu condiţia completării unui formular privitor la efectele sale probatorii de către autoritatea emitentă, precum şi a compatibilităţii acestuia cu ordinea publică a statului unde se cere recunoaşterea. Contestarea unui asemenea act poate avea loc numai în statul de origine. Tranzacţiile judiciare sunt asimilate hotărârilor judecătoreşti în privinţa efectelor lor executorii.
Capitolul VI se referă la Certificatul European de Moştenitor (CEM)(art. 62-73). Acesta este un element major de noutate adus de Regulament. Ce este CEM? CEM este un act al cărui scop este să dubleze (nu să înlocuiască) certificatul de moştenitor naţional, în scopul de a face valorificabile, mai uşor, drepturile persoanelor interesate (moştenitori, executori, creditori) în succesiune, în alte state membre.
În mod special, CEM dovedeşte 1) statutul şi/sau drepturile fiecărui moştenitor sau legatar, şi cotele-părţi din patrimoniul succesoral; 2) atribuirea unui bun anume sau a unor bunuri către anumite persoane; 3) atribuţiile executorului testamentar sau ale administratorului patrimoniului succesoral.
CEM se emite de către instanţa sau altă autoritate competentă desemnată de statul ale cărui instanţe sunt competente să dezbată succesiunea conform Capitolului II al Regulamentului.
CEM produce efecte în fiecare stat membru fără vreo procedură specială. Principalele sale efecte sunt: 1) prezumţia că CEM probează cu exactitate elementele stabilite în temeiul legii aplicabile succesiunii sau în temeiul oricărei alte legi aplicabile elementelor specifice. Se prezumă că persoana menţionată în certificat drept moştenitor, legatar, executor testamentar sau administrator are acel statut, este titularul drepturilor stipulate, fără alte restricţii decât cele stipulate din certificat; 2) prezumţia de bună-credinţă a persoanei care acţionează în baza celor înscrise în CEM; 3) prezumţia de bună-credinţă a dobânditorului de la cel înscris în CEM ca având drept de dispoziţie; 4) CEM constituie titlu valabil pentru înscrierea bunurilor succesorale în registrul corespunzător al unui stat membru.
Atenţie că efectele CEM nu se produc în statul care a eliberat certificatul sau hotărârea judecătorească în baza cărora a fost întocmit CEM, acesta fiind şi singurul stat unde CEM poate fi atacat. De altfel, contestarea CEM are ca urmare suspendarea efectelor sale.
Capitolul VII (art. 74-84) cuprinde dispoziţii generale şi finale, care, între altele, stabilesc eliminarea legalizării pentru documentele eliberate în temeiul Regulamentului, precum şi obligaţiile statelor membre să comunice Comisiei informaţiile necesare aplicării acestuia.
În temeiul Regulamentului, s-a emis şi un Regulament de punere în aplicare (UE) nr. 1329/2014 privitor la formularele instituite în temeiul Regulamentului nr. 650/2012. Aceste formulare sunt:
Anexa 1 – Formularul I – Atestat privind o hotărâre judecătorească în materie de succesiuni (art. 64 alin. (3) din Regulamentul 650).
Anexa 2 – Formularul II – Atestat privind un act autentic în materie de succesiuni (art. 59 alin. (1) din Regulamentul 650).
Anexa 3 – Formularul III – Atestat privind o tranzacţie judiciară în materie de succesiuni (art. 61 alin. (2) din Regulamentul 650).
Anexa 4 – Formularul IV – Cerere de emitere a unui certificat european de moştenitor (art. 65 din Regulamentul 650).
Anexa 5 – Formularul V – Certificat european de moştenitor (art. 67 din Regulamentul 650).
CEM, cel mai important dintre documente, are un corp principal şi VI anexe, respectiv (I) informaţii privind solicitantul / solicitanţii care sunt persoane juridice; (II) informaţii privind reprezentantul / reprezentanţii solicitantului / solicitanţilor; (III) informaţii privind aspectele patrimoniale ale regimului matrimonial sau alt regim patrimonial echivalent al defunctului; (IV) statutul şi drepturile moştenitorului / moştenitorilor; (V) statutul şi drepturile legatarului / legatarilor cu drepturi directe la succesiune; şi (VI) puterile de executare a unui testament sau de administrare a patrimoniului succesoral.
Se remarcă suprafaţa vastă a acestor documente (anexele sunt opţionale în funcţie de existenţa elementelor respective) care, în cazul unei succesiuni mai complexe, pot ajunge uşor la cifra de 50-70 de pagini. Motivul cantităţii enorme de informaţii solicitate în aceste acte este că ele trebuie să fie compatibile cu legislaţia oricărui stat membru, aşa că se cer absolut toate datele care ar putea fi utile în fiecare stat membru. Formularele au secţiuni cu bife (unele necesitând cunoaşterea unor coduri ISO şi prescurtări internaţionale) şi secţiuni cu text liber (care necesită prelucrarea formularelor într-un program de procesare text, sau eventual într-o aplicaţie web specializată).
Un element pozitiv îl constituie traducerea automată a denumirilor câmpurilor şi a secţiunilor cu bifă în toate limbile oficiale ale UE, care scuteşte unele cheltuieli, deşi câmpurile cu text liber trebuie în continuare traduse şi explicate juridic.
Un regulament revoluţionar
Apreciez că regulamentul este unul revoluţionar, mai întâi prin complexitatea sa, demonstrată mai sus, şi apoi prin normele pe care el le impune. Dintre toate, principiul universalităţii competenţei şi legii aplicabile este cel mai important. Dacă universalitatea legii aplicabile succesiunii nu este nouă sistemului român de drept, fiind introdusă prin Noul Cod Civil, cea a competenţei este revoluţionară, deoarece Codul de Procedură Civilă păstrase competenţa exclusivă a statului unde se aflau bunurile imobile.
Nu se poate sublinia îndeajuns faptul că în prezent, în materie succesorală instanţele statului membru competent vor dezbate succesiunea şi privitor la imobilele din alt stat membru, aplicând lex succesionis! Este o schimbare majoră de paradigmă, care dă loc unor rezultate foarte interesante pentru jurişti, prezentate în secţiunea următoare.
Mai revoluţionară însă este gândirea din spatele acestei schimbări de paradigmă: concurenţa legislaţiilor succesorale naţionale. Prin aceasta înţelegem că, dacă până acum fiecare legislaţie succesorală naţională era o „grădină zidită” din care omul putea ieşi greu, şi cu multe sacrificii şi incompatibilităţi juridice, în prezent orice persoană aflată într-o situaţie în care există mai multe legi concurente va putea, raţional şi premeditat, acţionând strict în interesul propriu, să le pună efectiv în concurenţă şi să o aleagă pe aceea care îi satisface mai bine propriile interese, idealuri şi dorinţe. Exemplul cel mai evident este cel privind rezerva succesorală. Persoana care are reşedinţa obişnuită ori cetăţenia unui stat fără rezervă succesorală şi a altui stat cu rezervă succesorală va putea opta pentru legea celui fără rezervă succesorală, urmărind astfel să-şi realizeze dorinţa de a oferi întreaga lui avere unui terţ pe care îl apreciază.
Ca şi în alte materii, dreptul european ridică libertatea de alegere, libertatea individuală, la rang de principiu şi pune în concurenţă statele pentru a garanta cea mai mare flexibilitate în domeniul privat tuturor celor care au legătură cu sistemul lor de drept.
Printre alte aspecte revoluţionare (deşi mai minore) atrag atenţia asupra unor chestiuni procedurale, cum ar fi posibilitatea exercitării de la distanţă a opţiunii succesorale. Pe scurt, aceasta presupune că persoana având reşedinţă obişnuită în statul membru A, în care opţiunea succesorală se poate exercita în faţa unei instituţii abilitate (instanţă, notar), poate să-şi exercite acolo opţiunea succesorală cu privire la succesiunea unui defunct cu ultima reşedinţă obişnuită în statul membru B, evitând astfel o deplasare costisitoare, dacă are grijă să respecte termenele şi condiţiile, şi să comunice corect această opţiune către autoritatea competentă din statul membru B.
Un regulament „necopt”?
Date fiind complexitatea şi caracterul revoluţionar al Regulamentului, nu se putea să nu apară câteva probleme majore, asupra cărora se vor opri generaţii de jurişti (care însă vor avea şi de câştigat de pe urma lor).
Prima şi cea mai mare problemă este lipsa unei definiţii a ultimei reşedinţe obişnuite. Este deja de demult acceptat faptul că noţiunea este una de nivel european, care trebuie interpretată unitar. Însă ea este o noţiune flexibilă, care se interpretează în funcţie de circumstanţele cauzei. Dacă liniile directoare ale interpretării (voinţa persoanei, caracterul permanent sau voit permanent, legăturile de viaţă şi sociale) sunt relativ clare, interpretarea lor de speţă nu este nici pe departe uniformă, aşa cum o demonstrează practica din alte norme europene care folosesc aceeaşi noţiune. În cazuri-limită, noţiunea de ultimă reşedinţă obişnuită lasă deschisă poarta litigiilor, dar şi a negării voinţei presupuse a defunctului, motiv pentru care testamentul, cuprinzând în primul rând o professio juris, este esenţial.
O a doua problemă este ridicată de (poate) cel mai criticabil dintre alineatele Regulamentului, şi anume art. 21 alin. (2), care prevede că, deşi defunctul avea o ultimă reşedinţă obişnuită clară, dacă „toate circumstanţele cazului indică în mod clar că, în momentul decesului, defunctul avea în mod evident o legătură mai strânsă cu alt stat” decât cel al ultimei reşedinţe obişnuite, atunci legea aplicabilă succesiunii este legea acestui (alt) stat, fiind determinată obiectiv.
Ca profesionişti ai dreptului, veţi remarca mirajul condiţiei expuse. „Toate circumstanţele cazului indică în mod clar” este o formulare care în mâinile unui avocat care îşi merită pâinea poate însemna orice sau nimic. Iar atunci când succesiunea merită contestată, părţile au toate motivele să angajeze cei mai buni avocaţi. Sper numai ca, în practică, să se ajungă la o şlefuire a acestei norme prin jurisprudenţa CJUE, în sensul clarificării şi înscrierii ei pe un făgaş de previzibilitate.
În fine, mai semnalez o problemă care nu putea fi evitată fără a se călca peste aspecte de tradiţie şi suveranitate naţională, dar care va da şi ea de lucru multor generaţii de jurişti. Este vorba despre art. 31 privitor la adaptarea drepturilor reale. Premisa problemei este următoarea: de cujus decedează făcând alegerea legii statului A ca lex succesionis. De cujus lasă un bun imobil în statul B. Potrivit legii statului A (eventual chiar datorită legatelor speciale lăsate de defunct), asupra bunului din statul B ar trebui să se constituie un drept real care nu este cunoscut de legislaţia acestuia (de exemplu, o emfiteoză pe un teren din România). Cum Regulamentul nu doreşte să afecteze numerus clausus al drepturilor reale din statele membre, el a prevăzut că „respectivul drept se adaptează, dacă este necesar şi în măsura în care acest lucru este posibil, la cel mai apropiat drept real echivalent în temeiul legislaţiei statului respectiv, luând în considerare obiectivele şi interesele urmărite de dreptul real specific şi efectele acestuia”. În traducere liberă – liber la argumentare. În situaţiile – limită, complexe, care presupun asemenea drepturi reale incompatibile, cu siguranţă miza va fi îndeajuns de mare încât să se poată argumenta pro şi contra pe fiecare dintre condiţiile impuse de această normă.
Cheia Regulamentului: Testamentul
În încheierea acestei prezentări evident introductive, trag o primă concluzie: orice persoană responsabilă, pusă în faţa Regulamentului, având în faţă libertăţile şi opţiunile deschise de el, dar şi semnele de întrebare determinate de complexitatea acestuia şi de noutatea lui, va căuta să îşi planifice succesiunea dând predictibilitate şi siguranţă juridică moştenitorilor săi, adică, prin definiţie, persoanelor la care ţine.
Cheia de boltă a îndeplinirii acestei dorinţe este testamentul. Un testament, de preferinţă autentic, redactat în urma consultării cu un avocat specializat în drept internaţional privat, şi care să acopere atât professio juris (= alegerea legii aplicabile), cât şi să dispună de bunurile şi interesele persoanei în diferitele state unde aceasta le deţine. Un testament care să ţină seama de regimul său matrimonial (de altfel, şi pentru acesta este recomandabil un professio juris separat, făcut de soţi împreună), precum şi de restricţiile speciale impuse de anumite bunuri din masa succesorală sau din afara ei (de ex., trusturi).
Iar odată făcut testamentul, persoana responsabilă poate profita pentru a include atât desemnarea unui executor de încredere, cu puteri largi şi o remuneraţie corespunzătoare volumului de muncă, precum şi dispoziţii conexe precum stabilirea curatorului în caz de pierdere a capacităţilor, decizia privind prelevarea de organe şi ţesuturi, decizia privind susţinerea artificială a vieţii, organizarea funeraliilor şi altele.
Acestea nu sunt fandoseli juridice, sunt răspunderi ale oricărui cetăţean avizat!
Av. dr. Ioan-Luca Vlad
Avocat titular al CI Ioan-Luca Vlad
Consilier Privat onorific al Familiei Regale a României
Notă: autorul are în lucru un volum explicativ al acestui Regulament.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
