Împotriva aroganței instanțelor
18 august 2015 | Claudiu-Octavian ULICI
Un articol cu titlu asemănător (”Fighting Supreme Court Arrogance”) scris de Bruce Walker, pentru American Thinker în numărul din 21 iulie 2015, concluzionează că nicio instituție a guvernului american nu este la fel de distructivă și arogantă precum Curtea Supremă. Autorul își bazează argumentarea pe raportul Gallup, una din importantele companii de sondaje de opinie din Statele Unite ale Americii, publicat la sfârșitul lunii iulie, care a arătat ca republicanii dezaprobă ferm acțiunile Curții Supreme de Justiție, în contrast puternic cu democrații. Până la momentul în care nu va dispărea această stare, legată oarecum de puterea delegată acestei instanțe, problemele sistemului politic american nu vor putea fi rezolvate. Curtea Supremă, dacă ia asupra sa și puterea de a decide în domeniul constituțional, ar conduce sistemul de guvernământ înapoi, spre primele zile ale republicii. Nici unul din părinții fondatori nu credeau că instanțele de Justiție ar trebui să aibă vreo competență în a interpreta Constituția. Jefferson ar fi fost convins că un vot simplu dat de Congres ar fi suficient pentru a răsturna o decizie a Curții Supreme. Totuși, autorul citează avertismentul acestuia, care prevede că, în cazul în care Curtea Supremă de Justiție și-ar fi arogat o putere supra-constituțională, ”Constituția va fi ca ceara de albine în mâinile sistemului judiciar, care poate să îi dea ce formă îi place”.
Se mai amintește opinia conform căreia Instanța Curţii Supreme de Justiție ar fi provocat, în mare măsură, războiul civil, hotărând în cauza Roe v. Wade, că afro-americanii, cum ar fi copiii care nu s-au născut în America, ar avea drepturi civile inferioare. Uzurparea puterii de către instanța de judecată îi pare autorului a fi însă mai ales o problemă recentă, observând decizia judecătorului Curtis de la Curtea Supremă, care l-a provocat să demisioneze, pe o chestiune de principiu, legată de ceea ce s-a întâmplat în cauza sus citată:
”Atunci când o interpretare strictă a Constituției este abandonată (…) și persoanelor fizice li se permite să controleze sensul său, nu mai avem o Constituție; suntem sub un guvern alcătuit din persoane individuale, care, pentru moment, au puterea de a declara ceea ce este Constituția, în funcție de propriile lor opinii despre ceea ce ar trebui să fie.”
Niciun text constituțional nu conferă Curții Supreme (U.S.) competența de a o interpreta și nu a existat niciodată un motiv pentru ca aceasta să dețină o astfel de putere. Se mai citează celebrul caz de malpraxis, Marbury v. Madison, în care Marshall, de asemenea judecător al Curții Supreme, a stabilit că președintele S.U.A. și fiecare membru al Congresului are aceeași competență în a interpreta Constituția ca orice judecător al Curții Supreme de Justiție. Opiniile Curții Supreme, care ”interpretează” Constituția, sunt în fapt, cu adevărat, pur și simplu o modificare a acesteia, fără a fi nevoie de procesul riguros necesar pentru a obține super-majoritatea cerută de articolul V. Acest lucru, mai mult decât orice altceva astăzi, se susține că prefigurează o margine a prăpastiei pentru libertate în America.
Instanțele inferioare sunt observate și ele că își exercită, ca într-un fief feudal, o putere similară și că toate armatele de avocați care admirativ își pleacă genunchii în fața lor, ca preoții din vechime ce examinează măruntaiele caprei divine, pentru a rezulta, de aici, ce înseamnă ”într-adevăr” limbajul limpede al Constituției.
Când diverse persoane, care nu sunt alese în funcția ce o ocupă și care în mare măsură sunt invizibili opiniei publice, practică o singură profesie legată de știința dreptului și se pronunță în ultimă instanță asupra înțelesului Constituției, dezangajarea guvernului de la consimțământul celor guvernați devine aproape absolută, în opinia autorului.
Chestiunile semnalate își găsesc evident corespondența și prin alte părți ale lumii, mai mult sau mai puțin depărtate de un centru acceptat ca fiind al ”civilizației”. Dincolo de interpretarea legii de bază de către instanțe se află însă și interpretarea tuturor celorlalte acte normative sau asimilate acestora, a tuturor faptelor sau chiar a inacțiunilor cetățenilor aflați într-o anumită jurisdicție. Evident că opiniile exprimate pot fi diverse și chiar obligatoriu trebuie să fie diverse, atâta timp când soluțiile nu au la bază o singură voință diriguitoare, chestiune care ar constitui prin ea însăși o nedreptate.
Mai trebuie înțeles și faptul că legea, ca atare, cuprinde o generalizare a posibilului fapt ce urmează promulgării ei și prin urmare concretizarea legii fiecărui caz în parte, acea ”lege subiectivată justițiabilului” este cel mai adesea opera persoanei individuale a judecătorului.
Nu există nicio modalitate constituțională de luptă împotriva aroganței instituțiilor chemate a se pronunța asupra modului în care legea se aplică concret, în afară de aceea de a stabili anumite reguli în actul de justiție, de a fixa anumite repere în care poate fi încadrată rațiunea ce este chemată a se pronunța în concret asupra faptelor litigioase.
Fără a arăta condescendență față de cei care prin hotărârile luate ”răpesc în final suveranitatea poporului ”, cum sugerează autorul citat, ce mai motivează că de aici ar trebui începută o adevărată revoluție conservatoare, observ că un real mecanism ce ar permite respectarea precedentului judiciar pare a fi suficient unei bunei funcționări sistemului de aplicare a legii. Trebuie justificată, însă, această obligativitate a precedentului judiciar, care chiar și pentru un cunoscător al sistemului de common law nu este în final decât o teorie doctrinară.
În concret, articolul 16 din Constituția României stabilește printre altele, în mod neechivoc, cu referire la egalitatea în drepturi, ca fundament al oricărei construcții democrate, că (1) cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări și (2) nimeni nu este mai presus de lege. Atunci care este elucubrantul motiv pentru care, în aceeași stare de fapt și aceeași încadrare în drept, soluțiile judecătorilor chiar din aceeași Curte sunt diferite și nimic nu explică de ce a fost necesară, ca atare, această diferențiere. Este oferit numai un argument pueril, de genul că chestiunea a fost privită diferit, din motive evident necircumstanțiate. O fi fost ea privită diferit, dar nu avea voie să primească o astfel de privire, ce poate fi notată măcar cu circumspecție. Guvernământul este o chestiune ce se afirmă acum, pentru viitor, și dacă acesta declară egalitatea ca valoare supremă, trebuie luate toate măsurile pentru ca aceasta să fie înscrisă în rigorile unei afirmații serioase. Puterea statului trebui să acționeze cu o anumită constanță, să acționeze echilibrat și echidistant, ori acțiunea cea mai perceptibilă este evident cea rezultată din actul de justiție.
Respectarea angajamentelor ce decurg pentru Înaltele Părţi Contractante din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale este asigură de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO), iar această Curte consideră că în prezent pentru România există obligativitatea respectării precedentului judiciar. Având în vedere faptul că un tratat internațional este un act normativ superior Constituție, iar aceasta este superioară celorlalte legi, chestiunea poate părea neclară numai celor care nu au iubit materii de genul teoriei generale a dreptului, le-au considerat insignifiante sau au trecut direct în anul II de studii din pricina problemelor administrative oficiale. Sigur, accept totuși că un adevărat specialist este situat departe de anul I de studii universitare de drept.
Această obligativitate a respectării precedentului judiciar poate fi asumată la modul serios numai atunci când vor exista rapoarte sistematice de drept la nivelul ÎCCJ și al Curților de Apel și în general al tuturor Curților ce sunt chemate să dea soluții în ultimă instanță. Sunt necesare apoi reguli clare de citare a precedentului.
Judecătorul cu ”încărcătura de dosare” supradimensionată, cu sau fără mare intenție, are timpul dedicat profesiunii limitat și nu ar mai putea primi alte munci, chiar mai laborioase, în a discerne care din toate celelalte soluții judecătorești ar fi cele mai bune și cele mai de urmat și a participa prin urmare la o numită ”unificare a practicii judiciare”. Comitetele încrezătoare de magistrați aleși ar fi, cel puțin pe aceleași considerente, de asemenea o pierdere de vreme. Existența unor rapoarte de drept, ca și culegeri oficiale de soluții de tipul celor care au existat mai cu seamă anterior anilor 1989-2000 și acceptarea unor reguli de citare a precedentului, iar apoi motivarea avocatului a le utiliza în dezbateri, pare a fi suficient ca mecanism de ”unificare a practicii judiciare”.
”Autoritatea de lucru judecat” pare o sintagmă demnă de această operațiune. Adică ”oprim” pe undeva o a doua judecată a aceleiași stări de fapt cu aceeași încadrare a sa în drept, dacă nu descoperim circumstanțe care să justifice o nouă soluție.
”Unificarea practicii judiciare”, ce ar constitui un ”deziderat în necesitatea asigurării securității juridice prin evitarea pronunțării unor hotărâri divergente privind probleme identice”, nu este decât o chestiune de ortologie, situată la nivel filologic. Afirmații de acest gen pot fi folosite în schimbul unui beneficiu colocvial sau în întâlniri de ”instruire la nivel înalt”. Unificarea practicii judiciare nicidecum nu constituie un deziderat, ci o obligativitate imediată. Respectarea precedentului este condiția sine qua non a justiției și așa începe educația în facultate sau munca serioasă de avocat ori judecător. Precedentul, în dreptul român, va trebui de urgență teoretizat și clasificat doctrinar.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
