Gîlceava și ipocrizia înțelepților
19 august 2015 | Gheorghe PIPEREA
Sunt la moda discutiile macro. Privita din avion, Romania pare o tara de adepti sau de critici ai lui John Maynard Keynes, inventatorul teoriei macro-economice si promotorul acordurilor de la Bretton Woods, in urma carora s-au creat Fondul Monetar International si Banca Mondiala. Avem comitete de stabilitate macro-prudentiala compuse din macro-prudenti care se ocupa cu macro-economia si cu macro-stabilitatea. Ba avem chiar si membri eretici ai macro-comitetelor.
Tot la nivel de aparente, se pare ca avem crestere economica de 4%, inflatie negativa de -1%, excedent bugetar, totul macro, chestii care, insa, nu se vad la nivel micro, nici in cosul de consum curent al populatiei, nici in profitabilitatea firmelor.
Despre acest paradox ne-a vorbit, de pe pozitii partial eretice si partial fariseice, prim-viceguvernatorul BNR, Florin Georgescu, intr-un raport facut public sub denumirea „Disciplina financiara si stabilitatea financiara”, datat 24 iulie 2015.
Raportul constata ca avem macrostabilitate economica in conditii de tensiuni la nivel microeconomic si ca repartitia PIB in economie este inadecvata. Se arata, de asemenea, in raport, ca, in timp ce persoanele bun-platnice sunt „tensionate”, intrucit nu resimt cresterea economica, cei indisciplinati sunt „relaxati”, intrucit isi insusesc o parte nejustificat de mare din valoarea adaugata din economie[1].
In Romania anului 2013 erau inregistrate, conform lui Florin Georgescu, 720 mii de persoane juridice active, din care 115 mii nu depusesera bilantul (n.n. – situatii financiare anuale), 87 de mii aveau rezultat nul (profit/pierdere zero), 252 de mii aveau profit net, de 58 mld. lei, iar 264 de mii de firme aveau pierdere de 39 mld. lei, adica in jur de 9 mld. euro. De retinut ca impozitul pe profit de 16% aferent celor 58 de mld. lei este de cca 8,5 mld. lei, echivalent al cca 2 mld. euro. La aceasta suma ar trebui sa se adauge un impozit pe dividende, dar acesta este aplicabil doar daca societatea este detinuta de persoane fizice sau juridice rezidente, in caz contrar operind o scutire; oricum, si acest impozit ar trebui sa se cifreze cam la 1 mld. euro. Impozitul pe profit in cazul societatilor cu pierderi este zero. A se observa, in plus, ca aceste pierderi anuale reprezinta 6,5% din PIB. Intrucit, conform dlui Georgescu, PIB actual al Romaniei este de 140 mld. euro, inseamna ca, fara aceste pierderi, PIB-ul ar fi putut fi de, de fapt, de 149 mld. euro. A se observa ca pierderile de 3 mld. lei ale celor 400 de companii publice cu pierderi sunt de 13 ori mai mici decit pierderile companiilor private, reprezentind in jur de 0,5% din PIB.
Pierderile celor 264 de mii de firme, in valoare de 9 mld. euro anual, nu doar ca sunt „relativ constante”, dupa expresia dlui Georgescu, dar ele se intind pe 7 ani (2006-2013). Aceste pierderi greveaza economia romaneasca de 9 ani. Nu cred ca trendul, relativ constant al acestor pierderi, s-a schimbat. Imi este evident ca pierderile anuale din cei 7 ani analizati de dl Georgescu sunt cel putin egale cu cele „marcate” in 2014 si cu cele estimate pentru 2015. In plus, aceste pierderi au „sansa” de a greva bugetul pe alti multi ani de acum incolo (5-7 ani, probabil), intrucit ele vor fi trecute pe cheltuieli deductibile, consumind eventualul profit rezultat din activitate.
Este evident din acest raport ca exista nu 2-3, ci zeci de mii de firme care nu platesc impozite in Romania, desi nimeni si nimic nu le impedica sa existe.
Sunt, insa, si lucruri de detaliu care ar putea scapa la o citire superficiala a raportului. Spre exemplu, se observa ca in compozitia acestui grup de 264 de mii de firme cu pierderi sunt si companii de stat si companii private, dar in ce priveste cuantumul acestor pierderi pe tipuri de proprietate, diferentele sunt enorme: doar 3 mld lei sunt generate de cele 400 de societati de stat cuprinse in acest club „select”, restul de 36 mld. lei pierderi fiind generate de 263,5 mii firme private. Si mai interesant este ca, in aceasta categorie de companii cu pierderi, intra si multinationale care nu platesc nici impozit pe profit, nici impozit pe dividende si nici macar TVA. Daca nu exista profit, ci pierderi, atunci compania nu plateste nici impozit pe profit, nici impozit pe dividende. Iar in privinta TVA, e bine de stiut ca bancile, locale sau mutinationale, oricum, sunt scutite expres de TVA pentru operatiunile lor principale (atragere de depozite si plasare de imprumuturi). Pe de alta parte, intrucit TVA-ul pentru marfuri exportate in spatiul UE este zero, dar exportatorul are drept de deducere a TVA-ului aferent propriilor cumparaturi din tara, TVA-ul deductibil este rambursat exportatorului de catre stat, ceea ce ii face pe exportatorii in UE, mai ales pe cei care efectueaza operatiuni intragrup, si mai „competitivi”, caci nu numai ca nu aplica TVA marfurilor si serviciilor pe care le exporta, dar mai si primesc inapoi TVA-ul aferent marfurilor si serviciilor pe care le cumpara din tara.
Intrebarea esentiala care se pune, insa, este: cum este posibil ca o firma sa fie timp de 7 (9) ani la rind in pierdere, fara ca acea firma sa intre in faliment sau sa fie lichidata de actionari?. Raspunsul e dezarmant de simplu: nu este posibil decit daca legea este incalcata sau ignorata. O astfel de firma cu rentabilitate financiara zero, in realitate, este un paravan, un instrument (in limbaj corporatist, special purpose vehicle, SPV) pentru societatea-mama sau pentru holding. Sau, si mai simplu, o astfel de firma externalizeaza profitul. Cum? Prin operatiuni juridice in cadrul grupului de societati, fara echivalent economic real. Acestea pot fi imprumuturi, servicii, consultanta, furnituri, cesiuni de creante sau de contracte etc., toate la preturi controlate (ruinatoare dintr-o perspectiva, excesive din cealalta perspectiva) care tin subsidiara din Romania fie pe „rezultat nul”, fie pe pierderi, profitul marcindu-se in tarile de origine ale multinationalei sau, dupa caz, in tari care permit transferul profitului catre subsidiare inregistrate in paradisuri fiscale. De exemplu, metoda de optimizare fiscala denumita „sendvis-ul olandez” este motivul pentru care foarte multe corporatii multinationale isi stabilesc sedii sociale in Olanda: aceasta tara permite practic fara restrictii externalizarea integrala a profitului catre subsidiare sau catre holdinguri cu sediile in paradisuri fiscale. Asa ca, multinationalele cu sediul central in Olanda si cu subsidiare in tari ale Uniunii Europene „repatriaza” mai intii profitul in Olanda, dupa care il re-exporta in paradisuri fiscale, unde nu va fi taxat deloc sau va fi taxat cu sume modice, oricum, mult mai mici decit cele care s-ar cuveni platite, de exemplu, in Olanda sau in Romania.
Daca aceste 9 mld. euro pe an nu sunt pierderi reale, ci rezultate coafate, pentru „optimizare fiscala”, inseamna ca bugetul Romaniei a pierdut in fiecare din ultimii 8 ani, un maxim de 1,5 mld. euro din impozite pe profit, la care s-ar fi putut adauga inca un maxim de un mld din impozite pe dividende. Asadar, per total, s-au putut pierde numai din aceasta optimizare fiscala 8 x 2,5 mld. = 20 mld. euro. Nu numai bugetul a pierdut aceste 20 mld. euro. Am pierdut noi toti, ceilalti, cei care, disciplinati fiind, suntem „tensionati” ca nu beneficiem de cresterea economica si de macrostabilitate. Ce s-ar fi putut face cu acesti bani in tot acest timp? Mai nimic: bugetul asigurarilor de sanatate este de 4,5 mld. euro anual, deci suma impozitului de care ne-a vaduvit aceasta situatie de facto este de peste 4 ori mai mare. Iar o autostrada de 300 de km costa cam 3 mld. euro. Am fi putut construi probabil 1600 km de autostrada cu acesti bani. In plus, sa nu uitam niciodata ca Romania, cu acordul (sau la sugestia) marelui preot al Comitetului inteleptilor macro-prudenti, dl guvernator Isarescu, s-a imprumutat la FMI si la CE cu fix 20 mld. euro. Imprumutul acesta, la vremea lui (2010), a fost considerat un fel de „centura de siguranta”, atit de necesara incit s-au impus masurile de austeritate din mai 2010, cele care au dus la aparitia unei adevarate clase sociale in Romania – debitorii supra-indatorati la banci si faliti.
De ce marii intelepti macro-prudentiali nu au luat masuri contra acestui masiv aflux de capital dinspre Romania catre paradisurile fiscale olandeze sau britanice? Ca de vazut au vazut, ei avind acces la toate aceste informatii brute sau statistice pe care noi nu le putem accesa… De ce aceeasi intelepti nu au facut cele necesare pentru a evita intrarea Romaniei in acest turbion?
Ce ar putea face Ministerul Finantelor sau, mai bine zis, ANAF acum, in ceasul al 12-lea? In loc sa puna o armata de sute de inspectori care sa hinghereasca ospatari, coafeze, frizeri si taximetristi pentru 150 mil. lei pe an (mai putin de 40 mi.l euro), ar face bine sa se ocupe de aceste firme cu „pierderi”.
Precizez ca statistica prezentata de dl Georgescu nu acopera o fractiune consistenta din economia nationala – cea care este ocupata de profesiile liberale si reglementate, precum si de persoanele fizice autoritate, intreprinzatorii individuali si familiali, de agricultori si de freelancerii. Sunt cel putin 650 de mii de oameni care lucreaza in acest sector al economiei. Rata de conformare voluntara (plata de buna voie a impozitelor, taxelor si contributiilor) in bransa avocatilor, notarilor, executorilor, practicienilor in insolventa etc. este enorma – peste 95%. Nu stiu nimic despre PFA, intreprinzatorii individuali si familiali si nici despre agricultori si freelanceri, intrucit nu exista cifre si nici statistici. Imi imaginez, insa, ca si aici rata este ridicata (cu exceptia, probabil a vinzatorilor in piete), intrucit acestia nu au de plata decit impozitul pe venit si contributii la CAS si CASS, neavind motivatii reale pentru a ascunde profit. Din pacate, nici ultra-criticatul Cod fiscal nou nu are o preocupare serioasa pentru facilitarea acestei parti din economia nationala. Este regretabil, intrucit profesiile liberale si intreprinzatorii individuali sau familiali nu fac o afacere din evitarea taxelor si impozitelor, ci din activitatile lor, iar acest domeniu este un important furnizor de locuri de munca stabile, un sector din care oamenii nu sunt concediati in stil corporatist si nici nu pleaca din tara, la munca, in strainatate.
Cel mai important aspect semnalat inteleptilor membrii ai Comitetului Stabilitatii de catre dl Georgescu este acesta: un PIB „erodat” de pierderi inseamna venituri bugetare mai mici si, deci, cheltuieli bugetare mai mici (sau imprumuturi publice mai frecvente si mai scumpe, n.n.) si, mai departe, un PIB potential (estimat) mai mic, ceea ce descrie un adevarat cerc vicios din care nu se poate iesi continuind „eforturile” macro in timp ce asisti pasiv si contabilizezi pierderile. Pentru rezolvarea problemei, dl Georgescu propune recapitalizarea, ceea ce inseamna cam 100 mld lei (imposibil de procurat pe termen scurt sau mediu) sau „exit”-ul, adica lichidarea, fie prin decizie a actionarilor, fie prin insolventa. Adevarul este ca aceste companii cu pierderi rostogolite timp de 7 (9) ani sunt companii zombies (morti vii, controlati prin tehnici vodoo).
In categoria acestor zombies intra si banci si companii multinationale prezente in Romania, alaturi de un numar enorm de mare de IMM-uri.
Asadar, in mod intrucitva eretic, dl Georgescu recomanda exitul companiilor zombies si, implicit, al bancilor zombies inclusiv.
Dl Isarescu si corul sau de laudatori ne invatase, insa, in ultimii ani, ca bancile sunt prea mari pentru a fi lasate sa moara in liniste si pace. Dimpotriva, eu am sustinut ca o economie sanatoasa presupune ca acesti zombies tinuti in viata in mod artifical sa fie eliminati, tocmai pentru a se mentine echilibrul pe piata concurentiala.
In privinta influentei pierderilor companiilor de stat asupra deficitului bugetar, trendul anilor 2000-2013 este foarte interesant. Este evident ca pierderile companiilor majoreaza deficitul bugetului general consolidat. O spune si dl Georgescu. Dar, foarte ciudat pentru adeptii economiei de piata si ai terapiei de soc, dl Georgescu observa ca, daca, in anul 2000, pierderile companiilor de stat „contribuiau” la deficitul bugetar cu 1,8% din PIB, aceasta contributie era in 2013 de doar 0,1% din PIB. In valori absolute, in conditiile unui PIB de cca 50 mld euro aferent anului 2000, „contributia” firmelor de stat la deficitul bugetar era de 900 de mil euro anual, in timp ce, la un PIB de 140 mld euro in 2013 (si cu o pondere a companiilor private de peste trei sferturi din economie), suma se ridica la doar 140 mil euro. Cert este (si dl Georgescu confirma asta) ca in aceasta perioada, 2000-2013, numarul „operatorilor” cu capital privat a crescut cu 51%, in timp ce numarul companiilor publice a scazut cu 55%, salariatii migrind masiv catre sectorul privat. Unei scaderi de 73% a numarului salariatilor la stat ii corespunde o crestere a numarului salariatilor in privat cu 10%. Ce nu spune dl Georgescu in raportul sau este ce s-a intimplat cu ceilalti 63%: acestia au plecat din tara in numar masiv, mai precis, 3 milioane. Foarte interesant este ca, in perioada analizata (2006-2013), pierderile in sectorul privat au crescut cu 38%. Adica, pe masura ce ecomomia si joburile treceau in privat, pierderile in sectorul privat cresteau substantial. In schimb, pierderile generate de companiile publice au scazut atit pentru ca ele insele, companiile, au fost eliminate sau, dupa caz, au fost trecute in miini private, cit si pentru ca aceste companii publice si-au redus dimensiunile, si-au schimbat tintele, si-au eficientizat cit de cit activitatea ori s-au tehnologizat.
Ei bine, asta chiar ca este o surpriza, mai ales pentru cei care au fost convinsi ca solutia tuturor problemelor este triada „privatizare, liberalizare, reducerea cheltuielilor publice”.
Parca economia de piata era calea spre eficienta, totusi. Ba chiar calea catre fericirea indatoratului. Parca sectorul de stat era cel care producea numai pierderi, era invechit, anchilozat, anacronic!
Anii 2000-2003 sunt anii unor mari si rasunatoare falimente bancare, plus falimentul FNI, dupa care au urmat marile privatizari, atit in industrie, cit si in sistemul bancar. Totul a fost insotit de o inflatie cu doua sau chiar trei cifre. Or fi fost falimentul bancar aproape generalizat al acelei perioade si inflatia mare socurile necesare implementarii ulterioare a terapiei de soc?
A se observa ca in prezent mai exista doar 500 de companii publice, unele dintre ele fiind in plin proces de privatizare, altele fiind in insolventa sau faliment. Doua dintre cele mai mari companii publice, Oltchim si Hidroelectrica, sunt in insolventa. Restul companiilor mari de stat sunt fie listate la bursa, fie in curs de listare, fie in procedura de transfer al managementului la companii sau persoane fizice „independente”, ceea ce inseamna ca, in curind, si in aceste companii se va petrece „necesarul” transfer al controlului in miini private. Cele mai multe companii publice, dar neinsemnate ca cifra de afaceri, sunt in domeniul utilitatilor publice comunale (CET-uri, apa-canal, transport public etc.).
Desi noi „stim” ca doar companiile publice sunt supra-indatorate, si asta in mod cronic si, practic, ireversibil, aflam din raportul dlui Georgescu ca firmele private cu pierderi au un grad foarte mare de indatorare. Mai precis, 103% fata de totalul capitalurilor proprii; fata de fiecare leu propriu, o firma privata este indatorata inca un leu. Ma intreb care este raportul in cazul bancilor. Este foarte probabil ca, in cazul bancilor, gradul de indatorare sa fie mult mai mare. Intrucit rezervele minime obligatorii sunt, in acest moment, de doar 2%, inseamna ca bancile pot da cu imprumut, pentru fiecare leu propriu, inca 19 lei. Desigur ca cea mai mare parte din acest 19 lei (Banca Anglie a calculat la 93% aceasta proportie) sunt, practic, creati din nimic, prin simplul act juridic al creditarii, dar restul de 7% din acesti 19 lei trebuie sa fie imprumutati sau refinantait de undeva. Din experienata practica de pina acum mi-a rezultat ca si in cazul bancilor se utilizeaza masiv imprumuturile de la actionari (societatile – mama), dar se apeleaza, mai ales in conditii de criza, si la imprumuturile de tip repo de la BNR. Ar fi fost foarte interesant daca raportul dlui Georgescu ne-ar fi expus spre analiza cuantumul si sursele imprumuturilor accesate de banci pentru propria finantare.
Firmele private cu pierderi au, in plus, un activ net negativ de 11 mld. lei (-3%). Cei doi indicatori inseamna, pe romaneste, insolventa sau faliment. Aceste firme cu astfel de grad de indatorare si cu active nete negative sunt moarte sau pe cale de a muri. Sunt companii – zombies. Sunt tinute in viata in mod artificial de cei care le controleaza prin tehnici vodoo. Existenta acestor zombies tulbura grav mediul concurential si afecteaza bugetul, direct, privindu-l de veniturile care i s-ar cuveni, sau indirect, obligind autoritatile la cheltuieli cu somajul, restructurarea si reconversia, sau la furnizarea de ajutoare de stat, mai mult sau mai putin mascate etc.
Ce nu spune dl Georgescu este faptul ca in aceasta categorie a zombie-urilor sunt incluse atit unele banci (pe care eu le-am calificat delicvente si recalcitrante, dar pe care dl Isarescu, seful dlui Georgescu, le-a sustinut si le sustine la baioneta, inclusiv prin utilizarea tehnicilor de marketing al fricii[2]), ci si unele corporatii multinationale.
Grupul Lukoil a declarat in Romania pierderi ani de zile, iar acum are conturile din strainatate blocate – sunt cam doua mld. euro identificate de parchetul roman si puse sub sechestru. Cum a fost posibil ca grupul sa detina atitea lichiditati, iar filiala din Romania a grupului sa aiba an de an pierderi, in conditiile in care avea peste 3000 de salariati? Ne va spune instanta penala curind.
Grupul Rompetrol, detinut de KazMunaiGaz, a cerut insolventa Rompetrol SA, societate care nu este, asa cum ar putea sa para, core business-ul grupului in Romania, ci o scoica golita de toate activele importante si „umpluta” cu datoriile, inclusiv datoria catre Statul roman, de peste 50 mil. USD, rezultata dintr-o amenda penala[3]. Grupul are o datorie catre statul Roman rezultata dintr-o emisiune de obligatiuni convertibile in actiuni de peste 250 mil. euro, dar spune ca nu ii poate achita, intrucit Rompetrol, societatea-scoica, are pierderi. In schimb, grupul anunta investii masive de sute de milioane de euro in celelalte doua vehicule (upstream si downstream).
Printre solutiile propuse pentru iesirea din „cercul vicios”, Florin Georgescu face referire in raportul sau la dispozitia din Legea nr. 31/1990 (n.n.: art. 15324) conform careia, in caz de pierderi mai mari de 50% din capitalurile proprii, actionarii au obligatia reintregirii capitalului. Precizez ca, in caz de omisiune a obligatiei de reintregire a capitalului, se impune dizolvarea si lichidarea societatii. Raportul observa ca aceasta lege este ignorata de autoritati. Da, viata este complexa si are cam multe aspecte, dar cum ramine cu macro-prudentii si inteleptii din BNR? Eu am pus aceasta problema, spre exemplu, in legatura cu „biznisul” Rosia Montana Gold Corporation (RMGC). Am si declansat, in numele unui parlamentar, undeva in anii 2010-2011, un proces pentru dizolvarea judiciara si lichidarea acestei firme private, pentru motivul omisiunii voite de a reintregi capitalul social al societatii in termenul legal. Actiunea s-a retras, la presiunea avocatilor super-scumpi ai RMGC, care au amenintat reclamantul cu foarte mari cheltuieli de judecata. Intre timp, dl Basescu tinea mortis pe la TV sa faca aceasta afacere sa mearga, desi timp de 10 ani „afacerea” a insemnat doar cheltuieli de PR si cheltuieli cu achizitionarea unor case ori a tacerii unei parti din populatia localitatii Rosia Montana. Plus cheltuieli enorme (in medie, cam 10 milioane euro anual) cu armata de avocati-compradores care i-au sustinut actionarului majoritar, Gabriel Resources, iluzia ca va putea sa faca bani in Romania din exploatarea cu cianura a minereului de aur (actionarul a facut bani, dar nu in Romania si nici din aur, ci din speculatiile la Bursa din Toronto, alimentate de fiecare data cind dl Basescu mai aparea pe la TV ca sa isi arate sustinerea fata de „business”). Acum, acelasi actionar al RMGC, Gabriel Resources, ameninta Statul roman cu un proces la ICSID, estimindu-si pierderile la 4 mld. euro… O fi luat dl Florin Georgescu in calcul si aceste „pierderi” atunci cind si-a intocmit raportul, mai ales ca BNR, prin vocea dlui Isarescu, a pus umarul la eforturile dlui Basescu de a promova „biznisul”, aratind ca BNR isi doreste aurul de la Rosia Montana pentru a-si completa rezerva de aur?
Noi ne putem, totusi, intreba – si sper sa se poata intreba si tribunalul arbitral, iar asta se va putea intimpla doar daca Statul roman isi va pune avocatii corecti, si nu avocati care sa se prefaca, pe multe milioane de euro, ca ne apara interesele – cum s-a putut intimpla ca pierderi de 4 mld. euro sa se acumuleze timp de 10 ani pe capul bietei RMGC, fara ca actionarii sa le acopere prin reintregirea capitalului sau fara ca afacerea sa se lichideze pentru evidentul sau esec.
Si poate ca si fiscul ar trebui sa se intrebe cam acelasi lucru si sa treaca, de exemplu, la verificarea modului in care au fost acoperite enormele costuri de PR si de dezvoltari imobiliare ale RMGC. Poate si DIICOT, cine stie…
Oricum, din raportul dlui Georgescu rezulta ca, pentru recapitalizarea acestor 200 de mii de firme cu pierderi, ar fi necesari 103 miliarde de lei (23 de mld. euro)! Cifra reprezinta de peste 5 ori totalul investitiilor straine directe in Romania in perioada 2009-2014, fiind, desigur, o fantasma – nu vor fi adusi niciodata in Romania atit de multi bani pentru acoperirea acestor pierderi! Cind e vorba de pierderi, ele trebuie socializate, imprastiate la toata lumea. Doar profiturile sunt private, nu?
Un „paradox inedit” pentru dl Georgescu (in fapt, o obisnuinta pentru mine, specialist in insolventa fiind) este faptul ca actionarii isi imprumuta societatile pe care le detin intr-o proportie mult mai mare decit cea calculata pentru imprumuturile bancare ale acelorasi societati.
Situatia de facto sesizata nu este, totusi, atit de inedita, intrucit, pe de o parte, restituirea imprumutului inseamna o modalitate de externalizare a profitului si, pe de alta parte, imprumutul de la actionari isi „colateralizeaza” mult mai rapid si mult mai eficient garantii care, in caz de executare silita, de insolventa sau de exit, ii asigura actionarului o preferinta fata de ceilalti creditori, inclusiv fata de fisc. Actionarul isi ia primul banii, ceilalti creditorii raminind cu pierderile. In fine, mai exista si o motivatie relativ benefica – firmele prefera sa se imprumute de la actionari (sau sa utilizeze actionarul ca levier pentru imprumuturi) pentru a evita sa se faca dependenti de banci. Iar, cind imprumutul este o operatiune economica reala si nu coafata, costurile sunt cu mult mai mici decit cele practicate de banci. Dar acest aspect nu e un paradox, ci o mare problema a sistemului bancar – BNR ar trebui sa gaseasca metode de convingere a bancilor sa nu mai piarda clienti prin majorarea excesiva a costurilor creditarii, mai ales in aceasta perioada cind costurile proprii de (re)finantare sunt apropiate de zero sau chiar in „teritoriu” negativ[4].
Imprumuturile luate de la actionari sau de la afiliate erau, la momentul 2013, de 100 mld. lei, suma care, in mod paradoxal, coincide cu cifra considerata necesara pentru reintregirea capitalurilor proprii ale societatilor cu pierderi (103 mld. lei). In loc ca acesti bani sa circule si sa ramina in Romania, ei sunt plimbati prin conturi off-shore si, la final, vor fi externalizati, cu titlu de rambursari[5].
Constatarea de final a dlui Georgescu inchide jocul, ca la sah. Raportul constata ca „actiunile de control recente ale ANAF au dovedit ca o parte a consumului intermediar (cheltuieli) la companiile mari, indeosebi cu capital strain, sunt in fapt preturi de transfer (optimizare fiscala)”.
Asadar, prin vocea autorizata a dlui Georgescu, aflam ca in companiile mari, cu capital strain, se practica externalizarea profitului si optimizarea fiscala. Dl Georgescu a fost, insa, si Ministru al Finantelor, adica sef al ANAF. Constatarea sa are, de aceea, un iz de fariseism. Regulile relative la preturile de transfer sunt stabilite inca din 2008, iar cele relative la recalificarea unor acte juridice, in vederea adaptarii lor la continutul economic real exista in Codul fiscal din 2010 (a se vedea art. 11, in forma in vigoare si in prezent). Care a fost motivatia pentru care nu s-a vazut aceasta realitate pina acum? Poate coruptia organelor de control fiscal? Poate vointa Statului roman de a inchide ochii la aceste operatiuni, pentru a se lega si mai bine cu lanturile de „economia de piata” de tip corporatist feudal? Si, cel mai interesant, ce anume a facut inteleptul board al BNR, care acum se vrea un supra-guvern, cu dreptul de veto contra deciziilor de natura financiara si fiscala ale guvernului?
Legea in Romania nu e pentru rechini si nici pentru viespi, ci numai pentru plevusca si pentru albinute. Lucrurile pe aici sunt bine facute.
[1] In cartea sa din 2012, Pretul inegalitatii, aparuta in limba romana la Editura Publica, J. E. Stiglitz constata ca a incalca sau a ignora legea este profitabil, cu conditia sa fii suficient de bogat ca sa ti-o permiti; a se vedea, cu titlu de exemplu, cele expuse la p. 325-333.
[2] Dl Isarescu ne baga in sperieti prin februarie cu scenarii si sloganuri din care trebuia sa intelegem ca, daca sunt ajutati debitorii cu credite in CHF, pierd ceilalti debitori, deponentii si intreaga economie (pierderile macro erau cuantificate de dl Isarescu la nivel de PIB – 0,6-0,7%). Desigur ca nu uita sa sugereze ca nu economia ar trebui sa sufere aceste pierderi, ci “poate dl Piperea, ca tot s-a inflamat”. Nimic despre bancile iresponsabile care cauzasera aceste pierderi si, moralmente, trebuiau facute sa plateasca pentru asta. Si nimic despre pasivitatea cu care a privit cum se perpetueaza pierderi de 9 mld. euro anual, ele fiind localizate si in ograda BNR, unde bancile au zburdat pe cimpii in anii de boom (2005-2008) si au ascuns gunoiul sub pres in anii de criza (2009-2015), continuind sa traiasca desi erau de facto cam decedate.
[3] Cererea de insolventa, formulata in iunie, a fost respinsa, in mod paradoxal, de Tribunalul Bucuresti, ceea ce ne spune ca in acel dosar ceva era in neregula.
[4] Pe net circula un zvon conform caruia indicele Euribor este, in acest moment, de -4,5%, desi cotatiile afisate sunt undeva in jur de -0,5%-0,01%.
[5] Cu exceptia cazului in care societatile respective ar intra in faliment, caz in care imprumuturile ar deveni subordonate, urmind a fi acoperite la finalul distributiei catre toti ceilalti creditori, inclusiv, sau mai ales, in urma distributiei catre fisc. Sunt 40 de mld. lei „blocati” in proceduri de insolventa (afirmatie facuta public de premierul Ponta, in octombrie 2013, cind a emis OUG nr. 91/2013 privind insolventa, ulterior declarata neconstitutionala de Curtea Constitutionala). Iata o sursa de „deblocare” a acestor fonduri – cei 100 de mld. lei imprumutati de actionari societatilor lor, creante care ar trebui, intr-o procedura de insolventa, sa fie incadrate in categoria creantelor sub-ordonate. Mai sunt necesare, insa, un minim de doua ingrediente: (i) cunoasterea legislatiei si a practicii in domeniu; (ii) vointa de a recupera banii publici „blocati” in aceste proceduri.
Prof. Gheorghe Piperea
Partener fondator PIPEREA SI ASOCIATII
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
