Dreptul Uniunii EuropeneDrept constituţionalDrept civilCyberlaw
BusinessAchiziţii publiceAfaceri transfrontaliereAsigurăriBankingConcurenţăConstrucţiiCorporateComercialEnergieFiscalitateFuziuni & AchiziţiiGamblingHealth & PharmaInfrastructurăInsolvenţăMedia & publicitatePiaţa de capitalProprietate intelectualăTelecom
ProtectiveData protectionDreptul familieiDreptul munciiDreptul sportuluiProtecţia consumatorilorProtecţia mediului
LitigationArbitrajContencios administrativContravenţiiDrept penalMediereProcedură civilăRecuperare creanţe
 
Fiscalitate
DezbateriCărţiProfesionişti
D&B DAVID SI BAIAS
 
27 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Sesizarea CJUE între necesitate şi utilitate
20.08.2015 | Daniel UDRESCU


Motto: Refuzul acordării unui drept prevăzut de lege, pe motiv că nu s-a îndeplinit o formalitate, care nu este determinantă în obţinerea acelui drept, înseamnă a nesocoti principiile generale aplicabile în materie de fiscalitate, relevate şi în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv principiul certitudinii impunerii, principiul proporţionalităţii şi principiul prevalenţei substanţei asupra formei. (Lect. dr. Cosmin Flavius Costaș, Facultatea de Drept, UBB Cluj-Napoca, şi avocat Tudor Vidrean-Căpușan)

În materia aplicării TVA la tranzacţiile imobiliare, contenciosul fiscal românesc a avut o atitudine departe de a fi măcar neutră. Mai mult, personalităţi gen Ionuţ Dumitru, președintele Consiliului Fiscal, dar şi Economistul ŞEF al unei bănci private sau fostul Preşedinte ANAF Blejnar şi-au dat cu părerea greşind şi afectând interesele a mii de oameni. Contenciosul fiscal a apărat interesele statului în defavoarea contribuabilului. Pentru transparenţă, avocaţii şi-au luat un avocat mai mare în lupta cu Contenciosul fiscal, ajutaţi şi de puţinii judecători care pot fi numiţi ori imparţiali, ori cu caracter, ori bine intenţionaţi. Nu vreau să judec, dar o analiză rece ca un duş, dură, dezbrăcată de politeţe sau de a fi corect politic arată că, în condiţiile aderării României la Comunitatea Europeană şi a jurisprudenţei vaste a CJUE, cele două decizii Salomie şi Oltean în 2015 şi Tulică şi Plavoşin în 2013 ERAU INUTILE.

Nu am nimic personal cu dl Dumitru, nu îl cunosc şi nici măcar nu am interese comune, altele decât o aplicare corectă a legii. Însă, pe calea acestui articol, îi cer demisia din Comisia Centrală Fiscală, pentru că aşa zisul profesionalism pe care îl afişează a afectat regimul fiscal al unei ţări. Nesimţirea generaliştilor şi a politicienilor care afişează cu nonşalanţă tupeu în faţa deciziilor cu consecinţe majore arată mediocritate. Dacă domnia sa deschidea Codul fiscal la Norma 23 alin. 2, teza a II-a, la art. 140 Cod fiscal – ”De regulă, preţul include taxa în cazul livrărilor de bunuri şi/sau prestărilor de servicii direct către populaţie,” scutea şi CJUE să mai analizeze decizia Tulică, nu se mai făcea de râs că o instanţă, CA Bucureşti, i-a anulat o Decizie a Comisiei Fiscale Centrale al cărei preşedinte este, fiind PRIMUL care este contrazis într-un mod atât de evident şi de CJUE şi de instanţă. Numai bunul simţ al unui profesionist justifică o demisie când greşeşti sau măcar dacă nu ai caracter să-ţi ceri scuze public. Să nu mai luăm în discuţie caracterul penal al unei decizii care a afectat mii de oameni.

Drept urmare, consider că decizia în cauza Tulică şi Plavoşin nu era necesară, legea românească fiind foarte clară, jurisprudenţa CJUE având suficiente cauze pe care să se bazeze. Dezlegarea contenciosului fiscal s-a făcut numai după ce Domnul Blejnar a început să fie cercetat penal. Întreb, cât de adevărate sunt atunci presiunile exercitate indirect asupra magistraţilor, pe la simpozioane sau cursuri? Şi dacă acestea au existat, aşa cum „babele” noastre le bârfesc pe la colţuri, s-a făcut ceva? Avem nevoie de transparenţă, dar mai mult avem nevoie să modificăm percepţia cu privire la importanţa motorului economiei naţionale – CONTRIBUABILUL CARE AFECTEAZĂ PRIN ACTIVITATEA SA DOMENIUL IMOBILIAR, care afectează toate celelalte ramuri economice. Este o crimă împotriva interesului naţional să ucizi acest capital autohton, care, în perioada prigoanei TVA la imobiliare, a arătat că o strategie aleasă greşit duce la o criză economică de proporţii. Condamn personaje ca dl Dumitru şi dl Blejnar tocmai pentru că au adâncit criza cu măsuri eronate aplicate abuziv.

La fel de inutilă a fost şi decizia Salomie şi Oltean şi spun asta fără să iau din merite celor care au reuşit să o promoveze. Spun inutilă pentru că mai aproape la fiecare pasaj din cauza C-183/2014, CJUE indică nu una, ci mai multe decizii anterioare, pentru fiecare din principiile atinse. Comentez ce mi se pare logic. Dacă tu, contencios fiscal, ai obligativitatea, în exercitarea jurisdicţiei conferite de art. 267 TFUE, aplicării normelor CJUE, rezultă că tu, instanţă naţională care încalci dreptul european, eşti cenzurat retroactiv, pentru că normele (deciziile tale) nu produc efecte juridice, ba, mai mult, deciziile CJUE au efect retroactiv.

Singurul perdant al filozofiei expusă mai sus este CONTRIBUABILUL, care nu ştie, nu înţelege rolul proceselor şi al strategiei unor funcţionari lipsiţi de scrupule. Principiul tupeismului nesimţit (chiar dacă este greşită procedura, fă-o, că până la următoarele alegeri nu-şi mai aduce aminte nimeni) promovat de dl Băsescu şi adus la rang de lege obligă autoritatea să folosească toate căile de atac şi să motiveze, împotriva bunului simţ, orice acţiune generată de minţi malefice, care văd în contribuabil nu o resursă a Bugetului Public Naţional, ci un infractor (citez din prezentările folosite în cadrul ANAF inspectorilor fiscali). Rolul funcţionarului public din ANAF este unul neutru, în sensul protejării interesului statului, în acelaşi timp cu protejarea resursei numite CONTRIBUABIL. Dacă tu îl faci infractor în cadrul cursurilor de pregătire continuă, atunci şi inspectorul îl va trata ca atare. Contribuabilul nu este infractor, ci este sursa de venit la Bugetul Public Naţional şi, conform Constituţiei, trebuie să aibă un tratament egal în faţa LEGII, aplicată de FUNCŢIONARUL PUBLIC. Vreau din nou să apreciez atitudinea dnei judecător Amelia Farmathy, Curtea de Apel Bucureşti, (probabil că sunt mulţi care au această atitudine, dar, fiind limitat, nu am cunoştinţe în acest sens) care a spus public că a sancţionat autoritatea pentru formularea, cu vădită rea-credinţă, a unor acţiuni, în condiţiile în care în problema de drept respectivă exista o soluţie obligatorie. Ori tocmai această jurisprudenţă CJUE trebuie regândită, cel puţin la nivel de Comisie de soluţionare a contestaţiilor, pentru că ANAF are soluţii definitive, dar continuă o aplicare eronată a principiilor. Apreciez această atitudine logică de eficientizare dată un judecător competent, care sancţionează NESIMŢIREA politicilor de jecmănire a resursei numită contribuabil, prin practici lipsite de fair-play. ANAF trebuie să reorganizeze modul de gândire şi de abordare a controlului de legalitate la nivel de cel puţin contestaţii, printr-un serviciu NEUTRU, care să aplice legea şi când spun legea, mă gândesc şi la jurisprudenţa CJUE.

Deci, sunt un susţinător al inutilităţii trimiterilor către CJUE, acolo unde deja există jurisprudenţă. Condamn însă lipsa de preocupare a organizării pe speţe a acestei jurisprudenţe, lipsa traducerii ei, mai ales pentru magistraţii pe care îi văd cu 200 de dosare pe şedinţă. Pentru aceştia este nevoie de o eficientizare a sistemului.

Principiul prevalenţei substanţei asupra formei

În continuare susţin două situaţii care sunt adresate de CJUE, dar nu sunt promovate de contenciosul fiscal. Prima situaţie este cea al tratamentului contribuabilului cu privire la deductibilitate. Cauza Salomie a fost clară că deductibilitatea trebuie dată contribuabilului imediat, dar nu a dezvoltat CUM. Ideea de bază este simplă. O autoritate publică locală, la emiterea unei autorizaţii, emite un calcul profesional, general acceptat prin care stabileşte costul estimat al construcţiei, folosit la stabilirea unei taxe de construire. O altă autoritate publică, de data aceasta centrală – Inspecţia de Stat în Construcţii, pe baza aceloraşi documente, stabileşte o altă taxă. La data procesului-verbal la terminarea lucrărilor, contribuabilul şi autoritatea publică locală, împreună, stabilesc costul lucrărilor executate, le consemnează şi apoi taxa se regularizează devenind DEFINITIVĂ pe baza unei situaţii prezentate când se diminuează sau acceptate când rămâne cea stabilită legal de către autoritate. O altă autoritate, Camera Notarilor Publici, foloseşte EXPERTIZA TEHNICĂ pentru determinarea unor valori minime de tranzacţionare pentru calculul impozitului pe venitul din tranzacţii imobiliare din patrimoniul personal. Deci 3 taxe diferite sunt calculate prin metode alternative, care determină costul de construire sau de înstrăinare, metode care sunt cuprinse în lege şi sunt aprobate atât de instanţe, cât şi de Ministerul Finanţelor Publice.

CJUE a statuat în cauza C-90/02, Bockemühl, punctele 51 și 52, şi elemente cu privire la faptul că autoritatea fiscală nu poate impune contribuabilului să fie în posesia unei facturi, pentru a i se recunoaște dreptul de deducere – în interpretarea art. 22 alin. (3) din A şasea directivă, deci expertiza ar trebui să fie un mijloc de determinare al TVA deductibil. Un aspect pe care îl consider un abuz este dreptul ANAF de a folosi expertizele Camerelor Notarilor Publici, pentru determinarea unor impozite minime, deci şi TVA de plată, dar de care contribuabilul nu poate beneficia. Construcţia unui imobil sau vânzarea unui teren au costuri care se pot determina foarte clar prin expertiză, costuri care au ataşat TVA. Este de neconceput ca un contribuabil să nu poată folosi aceste expertize, pentru a se determina un cost minim şi TVA-ul deductibil aferent, deja acceptat de ANAF prin lege. În bătălia formei legii împotriva substanţei deduse judecăţii, EXISTĂ costul construcţiei, care are TVA deductibil, ce nu este estimat sau calculat în control. ANAF calculează TVA la valoarea de vânzare şi ZERO TVA deductibil. DISCRIMINARE?

Întreb: de ce contenciosul fiscal permite încălcarea legii şi acceptă ZERO TVA deductibil, când este clar că s-au plătit 3 taxe bazate pe costul CU TVA (nelegal!!!), cel puţin calculate prin metode alternative?. De ce există discriminare între calculul taxei de construire, taxa ISC sau impozitul pe venit, atunci când se încasează aceste taxe, dar nu se aplică metode alternative la TVA? Trebuie amintit Codul de procedură fiscală care obligă ANAF să analizeze situaţia de fapt conform art. 5 alin. (1) şi alin. (6) CPF:
”Art. 5 alin. (1) Aplicarea unitară a legislaţiei. Organul fiscal este obligat să aplice unitar prevederile legislaţiei fiscale pe teritoriul României, urmărind stabilirea corectă a impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului general consolidat.”
”Art. 6 Exercitarea dreptului de apreciere. Organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze, în limitele atribuţiilor şi competenţelor ce îi revin, relevanţa stărilor de fapt fiscale şi să adopte soluţia admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză.”

Mai mult, organul fiscal este abilitat de lege să solicite o expertiză pentru determinarea TVA deductibil în baza art. 55 alin. (1) din CPF: ”Ori de câte ori consideră necesar, organul fiscal are dreptul să apeleze la serviciile unui expert pentru întocmirea unei expertize.”

Art. 77^1 alin. 4 din Legea nr. 571/2003 şi Norma 151^5 şi 151^6 din HG nr. 44/2004 reprezintă lege specială derogatorie pentru calculul impozitului pe venit acolo unde nu există documente justificative şi legea a prevăzut valori minime pentru vânzările de imobile pentru care se plătesc taxe şi impozite, impunând expertiza ca document legal justificativ. Cum art. 152 alin. 2 lit. b) din Legea nr. 571/2003 şi punctul 45 alin. (2) lit. b) din HG nr. 44/2004 prevăd ”(…) sau alt document legal aprobat prin care să justifice suma taxei pe TVA aferente bunurilor achiziţionate,” rezultă că inspectorii erau obligaţi de art. 77^1 alin. 4 din Legea nr. 571/2003 şi Norma 151^5 şi 151^6 din HG nr. 44/2004 să folosească expertizele Camerei Notarilor Publici însuşite şi de instanţe şi de Ministerul Finanțelor Publice pentru evaluarea proprietăţilor, dar şi a unui cost minim. Aceste expertize reprezintă un document legal aprobat prin care se stabilesc de lege, în cadrul capitolului special de tranzacţii din patrimoniul personal, calculul impozitelor minime în tranzacţiile imobiliare, care reprezintă baza de impunere folosită de inspectori în anexe.

A doua situaţie care poate va ajunge să fie trimisă pe masa CJUE, cu toate că nu este necesar, este cea a cotei reduse de TVA. În RIF-uri, unele tranzacţii au fost calificate a fi fost în sfera TVA-ului cu o cota de 19% sau 24%, iar altele, în sfera TVA-ului cu o cota de 5%. Distincţia inspectorilor este întemeiată pe incidenţa sau nu a dispozițiilor art. 140 alin. (2^1) lit. c) din Codul fiscal şi pct. 23 alin. (7)-(12) din HG nr. 44/2004. În concret, inspectorii au apreciat că pentru tranzacţiile pentru care subiectul fiscal nu a obţinut declaraţia definită de art. 140 alin. (2^1) din Codul fiscal (declaraţia prin care cumpărătorul arată că nu a mai beneficiat de cota redusă de TVA de 5%), atunci acestea sunt calificabile în sensul cotei de TVA de 24%. LA DATA TRANZACŢIEI, CUMPĂRĂTORII ÎNDEPLINEAU ÎNSĂ CONDIŢIILE LEGALE DIN OUG nr. 200/2008.

Din punct de vedere al calculului cotei de 5%, introdus prin OUG nr. 200/2008, ANAF a calculat o bază de impunere la 24%, când, de fapt, tranzacţiile erau încadrabile la 5%, pentru că inspectorul a considerat lipsa unei declaraţii ca fiind viciu, dacă declarația nu s-a dat la data tranzacţiei. Acest lucru este DISCRIMINATORIU şi nelegal, deoarece Legea nr. 571/2003 nu prevede acest lucru în cadrul art. 140 alin 2^1, Norma 23 alin. (10) neputând fi interpretata într-un sens care să fie contrar textului articolului din Codul fiscal. Fapt pentru care înţeleg să critic legalitatea dispoziţiilor pct. 23 alin. (10) din Normele metodologice aprobate prin HG nr. 44/2004, întrucât acestea reprezintă o încălcare a principiului ierarhiei actelor normative, mai exact a regulii potrivit căreia, prin hotărâre de guvern, nu se poate aduce atingere reglementărilor prin lege stricto sensu (act normativ emis de către Parlament). Dispozițiile pct. 23 alin. (10) sunt DISCRIMINATORII şi nelegale, întrucât contravin celor ale art. 1 alin. (1) teza a II-a din Codul fiscal şi ale art. 5 alin. (1) din Codul fiscal, întrucât prin aceste ultime referinţe legale se instituie regula potrivit căreia, prin norme metodologice, se face numai ”aplicarea prezentului cod şi a convenţiilor de evitare a dublei impuneri”, fără a se putea completa, prin norme metodologice, dispoziţiile Codului fiscal. Impactul acestei măsuri este o reducere a obligaţiei fiscale pentru această situaţie.

La data efectuării tranzacţiei, pct. 23 alin. (9) din Normele metodologice date în aplicarea prevederilor Codului fiscal aprobate prin HG nr. 44/2004, respectiv a HG nr. 1618/4 decembrie 2008, cota redusă de 5% se aplica în situaţia în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de legiuitor privitoare la destinaţia locuinţei, a preţului şi suprafeţei, precum şi a declaraţiilor notariale ale cumpărătorilor din care să rezulte că aceştia nu au mai deţinut o altă locuinţă cu cota redusă de 5%. Însă, aceasta ultimă formalitate nu înseamnă că declarația trebuia să existe neapărat la data tranzacţiei, ci că declarația trebuie să fie conformă cu realitatea în care s-a aflat subiectul fiscal la data tranzacţiei, indiferent de momentul în care s-a dat declarația.

În realitate, ce este relevant este îndeplinirea condiţiilor legale la data tranzacţiei, nu existența unei declaraţii la data respectivă sau nu. Legea trebuie interpretată prin raportare la scopul ei. Or, legiuitorul nu a avut în vedere existența unei declaraţii (ca scop în sine), ci îndeplinirea sau nu a cerinţei de a nu fi beneficiat de cota redusă de TVA la data tranzacţiei. Altfel, ce rost ar avea să facem diferența (discriminare) între cei care au dat declarație la data unei tranzacţii și cei care au dat declarație ulterior, din moment ce s-a analizat îndeplinirea sau nu a cerinţei de a nu mai fi beneficiar de cotă redusă de TVA. Absurditatea interpretării date de ANAF rezultă și din faptul că dacă declarația ar avea, în sine, rolul esențial, ar însemna că simpla existență a declaraţiei la data tranzacţiei ar determina nașterea dreptului la o cota redusă de TVA, indiferent dacă declarația este reală sau nu. Evident că declarația are valabilitate numai în măsura în care este conformă cu adevărul. Important este, deci, dacă se îndeplineau condiţiile la data tranzacţiei (în sensul de nu se fi beneficiat de cota redusă de TVA anterior), indiferent de momentul în care se dă declarația cu privire la aceasta.

Pentru a clarifica definitiv acest aspect, aduc în discuţie rectificarea notarială a actului în sine. Dacă se rectifică actul în sensul în care notarul spună că aplicabilitatea cotei de 5% exista la data contractului şi că ea a fost omisă de părţi sau chiar de notar, atunci rectificarea face parte din act, fiind o greşeală rectificată, deci aplicându-i-se valabilitatea la data tranzacţiei. Dacă însă se dă o declaraţie separată, nu ar mai avea valabilitate condiţia existenţei situaţiei de fapt? Din nou, forma împotriva substanţei, care ajunge la CJUE şi vine înapoi în prevalenţa substanţei asupra formei. Deci, de ce mai este nevoie de trimitere? Pentru a justifica josnicia unor caractere maligne care văd în contribuabil un criminal, nu o resursă?

Daniel Udrescu

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Au fost scrise până acum 27 de comentarii cu privire la articolul “Sesizarea CJUE între necesitate şi utilitate”

  1. Si eu ma intreb de ce s-au tradus atat de putine hotarari CJUE importante, dar adoptate inainte de 2007. Mai ales in contencios administrativ. Sunt decizii structurale ale CJUE ce nu sunt inca traduse.

    Secundo: am fost la o conferinta si o doamna judecator mi-a marturisit ca instantele nu au personal specializat in drept UE care sa le faca macar o fisa de jurisprudenta aplicabila – la cererea judecatorului – atunci cand are o cauza pendinte mai complicata. CJUE – chiar CJUE – are un astfel de personal care livreaza – la cerere – fise de jurisprudenta aplicabila.

    Tertio, mi s-a spus ca tot judecatorii sunt cei care se ocupa de aceste aspecte, desemnandu-se 1 sau 2 pe instanta care sa informeze pe ceilalti despre deciziile CJUE noi-aparute (nu vechi).

    Ma intreb, de asemenea, cati magistrati-asistenti de la ICCJ au o specializare in drept UE.

    Despre personalul din administratie nu mai mai intreb, pentru ca mi-e evident:
    la ANPC de exemplu, cand se da examen de angajare pe post de jurist, se da examen din tot!!!! Codul civil si din toata!!!! de procedura civila, dar deloc din directiva 93/13/CEE sau din jurisprudenta abundenta a CJUE cu privire la protectia consumatorului. Noroc ca nu se da si din Codul penal.

    • Stiu. Cand am inceput in 2010 si am prezentat jurisprudenta CJUE, multi judecatori de Contencios Fiscal au ignorant-o. Am facut si traduceri, am atasat textul in engleza. In 2010 mai nimeni nu avea experienta, dar nu au avut curajul sa o admita. Acum lucrurile s-au mai schimbat un pic. M-a surprins enorm decizia Haliu, chiar daca stiam ca avem dreptate. De regula pentru avocati fac foarte mult „litigation support” aduc argumente pertinente fiscal, bazate pe rationament contabil, tocmai pentru ca avocatul sa fie pregatit nu doar cu o pledoarie, ci sa comunice mai departe un rationament. Judecatorii sunt mult mai receptivi si am vazut sentinte admirabil motivate.

      Pentru mine substanta controlului este importanta, nu forma. Daca vezi faptic ca exista o constructie noua, cum poti sa afirmi ca are costuri ZERO si TVA deductibil ZERO? Aici judecatorii trebuiau sa fie FERMI, sa ceara alternative legale. Pai numai actele notariale daca le aduni gasesti o evidenta clara, cu cat TVA s-a platit la act. Dar nu spui zero.

      Noi ne omoram sursa de venit pentru a colecta ceva pentru care statul nu are nici un drept. Romania s-a schimbat. Romania are azi o bruma de capital care incet dar sigur a facut trecerea la capitalism (in sensul in care capitalul tarii sustine tara). Nu mai sunt atatia straini care au venit cu camasa de pe ei, au inselat, au furat si au plecat cu saci de bani. Acum avem romani care trudesc in fabricuta, magazine sau pe camp si care contribuie la Bugetul tarii. Hai sa-i respectam. Hai sa le recunoastem munca, sa nu-i gelozim ca au muncit si au produs venituri si sa le acordam „the benefit of the doubt”, nu sa le spunem ca munca lor este ZERO.

      In loc sa avem resursele alocate corect, sa sprijinim un sistem judiciar performant, avem o birocratie sufocanta. As vrea sa vad mai putine cozi, mai putine copii dupa buletine la emiterea uui certificat fiscal de doi lei. Am stat 5 zile sa mi se rectifice, la un client, declaratia fiscala. Am facut dovada vanzarilor, am dezgropat morti din 2006 si i-am prezentat ca evidenta. De ce? pentru o eroare a functionarului public care nu a inregistrat corect, sau o eroare tehnica a softului, care nu a inregistrat/validat modificarile.

      Ma intreb daca in SUA functionarul ma legitimeaza si este suficient, de ce functionarul din Romania vrea si copii de pe buletin? Nu are incredere seful lui ca m-a legitimat?

      • Treaba cu copiile dupa buletin si eu m-am intrebat. Si am verificat legea, cel putin in situatiile in care mi se faceau mie copii dupa buletin (de exemplu la banca, sau in institutiile publice – cand ti se retine buletinul daca esti invitat – la INM de exemplu, sau la Curtea Constitutionala) si am observat ca legea cere sa fii legitimat. Dar legitimat nu inseamna sa ti se faca o copie dupa buletin – sau sa ti se retina buletinul – ci sa se uite sa vada daca chipul tau corespunde cu numele din buletin, si apoi poate sa-si noteze undeva numele (daca se tine neaparat).

        Deci legea in Romania nu cere. E practica care a decis sa faca hartii si hartiute dupa tot, si sa puna la dosar – sau sa se retina acte personale ce contin informatii vitale despre tine, precum CNP-ul sau semnatura. Acum mai trebuie sa invete societatea cum poate schimba o practica. Un control de legalitate in contencios administrativ ar fi un raspuns. Dar uitati cat dureaza. Plus ca sunt multi care zic ca daca nu au nimic de castigat material imediat dintr-un astfel de proces, nu se merita. Nu realizeaza insa ca aceste date cu un caracter personal pot fi folosite fix la momente importante, precum alegerile. Iar cei care le livreaza, pot apoi obtine foloase necuvenite. Si dupa, evident, ca societatea se intreaba ce-a facut de primeste o asa soarta.

      • Constantin STANCU spune:

        Aveti dreptate. Mediul de afaceri nu este incurajat! Prioritar, ar terbui sa fie pe primul loc, e constructiv, face un lucru. Statul, dupa ce este un administrator salb, mediocru, mai faulteaza si privatii, culmea, pe banii lor! Prea multa birocratie. Daca am cazut la pace prin Codul civil, adica nu mai exista diferente intre persoane, atunci trebuie sa privim la fel in orice domeniu!

  2. Toată povestea asta cu vânzarea imobilelor pe „persoană fizică” pentru a eluda plăţii TVA este o schemă veche iar avocaţii/apărătorii scriau într-o veselie articole pentru a încerca să influenţele justiţia. Este atât de veche povestea, sunt 8-9 ani de atunci. Mă mir că mai există apologeţi ai acestor „persoane fizice” care vindeau „ocazional” sute şi sute de apartamente pe an. Acum au schimbat tactica. Nu mai contestă TVA dar vor să li se deducă „cheltuielile”. Problema este că aceste „cheltuieli” nu există, investiţiile provenind în mare parte din spălare de bani. Nu toţi sunt în aceeaşi oală, dar şansele sunt mari ca atunci când cercetezi sursa „investiţiilor” să nu găseşti nimic. Asocierea cu astfel de „investitori” este dificilă deoarece eventuala condamnare a acestora aruncă o lumină proastă asupra apărătorilor. De exemplu, când văd anumite persoane la televizor, avocaţi/somităţi universitare, pot spune sigur că inculpaţii reprezentaţi de ei vor fi condamnaţi. Unii avocaţi/experţi par să fie MODERAT de profesie.

    • „Luzerii” spun ca bilanţul după 6 ani de la Adresa ANAF nr. 866013/2009 este simplu:
      – TVA trebuie inclus în preţ – cauzele conexate C-249/12 și C-250/12, Tulică și Plavoșin;
      – TVA deductibil trebuie acordat imediat – cauza C-183/2014 Salomie şi Oltean a rezolvat definitiv acest aspect. Cauza C-324/11 cu privire la deductibilitate a fost ignorată până acum, chiar dacă era o decizie care răsturna practica eronată a ANAF cu drame şi execuţii în stil mafiot. ANAF nu a efectuat o analiză obiectivă a TVA deductibil;
      – dobânzile şi penalităţile nu trebuie să fie excesive – cauza C-183/2014 Salomie şi Oltean;
      – nu poţi fi judecat şi în contenciosul fiscal şi în penal – cauza Lungu și alții c. României (CEDO nr. 25129/06, decizie pronunţată la 21 octombrie 2014);
      – ICCJ, în Decizia nr. 4349 în dosarul nr. 6383/2/2010, a statuat faptul că nici Codul fiscal, nici Normele metodologice nu precizau expres până la 31 decembrie 2009 că obţinerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea imobilelor din patrimoniul personal are caracter de continuitate, şi nu defineau continuitatea.

      Orice imobil s-a construit cu COSTURI. Numai un rauvoitor sau poate o persoana fara cunostinte economice poate sa afirme aberatiile pe care le sustineti exact ca acum sase ani. Provenienta banilor nu poate fi amestecata cu costurile. Singura vina a acestor oameni este ca nu au stiut si nu si-au pastrat facturile. Statul nu se poate imbogati fara justa cauza sa spuna ca se datora TVA fara sa deduca costurile.

      Abtineti-va de a ma mai jigni. Nu este in primul rand profesional.

    • Ati spus „Problema este că aceste „cheltuieli” nu există, investiţiile provenind în mare parte din spălare de bani.”

      Am comentat lipsa de logica a acestui argument. O constructie noua indiferent daca sursa de bani este licita sau ilicita, are costuri si spalarea de bani implica trecerea unor bani iliciti si transformarea lor in licit. Dar sa spui ca nu exista cheltuiala chiar este aberatie, ca altfel nu ar exista spalarea de bani din argumentul dvoastra.

      America si tarile vest europene nu au trecut prin confiscari repetate si au un capital cilculant imens in afaceri. Romania abia abia a inceput sa incropeasca un capital autohton, pe care interesele straine nu-l vor. FBI-ul foloseste DNA-ul, Austriecii folosesc sistemul bancar. Marii producatori au inchis fabricile productive ca sa nu le mai faca competitive si sa poata sa dicteze pretul. Utilitatile sunt in maini straine si preturile aberante pe care le cer sunt prostia guvernantilor care le-au dat pe ochi frumosi.

      Acum trebuie sa intelegeti ca Romania dupa 1989 nu a avut capital privat decat foarte putin. Averile s-au facut in primul rand prin fraude, vanzari coordonate de servicii, privatizari nelegale/dubioase/ignorante. Cei dotati, au putut insa sa faca si averi corecte, dar si sa le dezvolte pe cele initiale. Am vazut in 4 ani de audit la BCR, decapitalizarea voita a societatilor cu capital de stat, genocidul economic al personalitatilor care sunt sau au fost in cele mai importante functii, manipularea cursului de schimb, etc.

      De aceea nu inteleg pozitia dumneavoastra si bagatul la oala a zeci de mii de oameni, care nu au furat, care nu au participat la privatizari, care au mers pe domeniul constructiilor private. Poate dintre ei sunt 10-20 cu sute de apartamente, dar majoritatea au construit cate o casa sau un bloc pe an din bani imprumutati, din asocieri dar in nici un caz din spalare de bani. Si-au ipotecat casele si au riscat banii personali. Pentru acestia consider ca era normal ca statul sa emita legi clare, nu sa-i execute fiscal. Sa dea o legislatie clara, sa le spuna de TVA, sa le spuna sa-si tina facturile. Pentru acestia consider ca este normal ca sa li se deduca costurile cu construirea si TVA aferent.

      Ma deranjeaza enorm atitudinea dvoastra, care nu are decat rautate, fara sa diferentieze, atitudinea dvoastra fata de oricine incearca sa-si ajute clientii. Nu toti executam ordine.

  3. Darius MARCU spune:

    Pe langa regula ierarhiei actelor normative, prevazuta in Legea 24/2000, rep. privind normele de tehnica legislativa, exista in Codul fiscal o transpunere speciala a acestei reguli, in art. 1, al. (3): „In materie fiscala, dispozitiile prezentului cod PREVALEAZA asupra oricaror prevederi din alte acte normative, in caz de conflict intre acestea aplicandu-se dispozitiile Codului fiscal.”
    De principiu, un cod de procedura, sau niste norme de aplicare nu pot completa codul ale carui proceduri le stabileste, dar la noi se intampla. E destul sa vedem completarea notiunii limitative de „fiscal” din art.1, al. 1 din Cod f.: „impozitele, taxele si contributiile sociale obligatorii”, cu „alte creante bugetare” din C.pr.f., cu consecinta aplicarii prescriptiei si executarii fiscale pentru creante de natura privata ale autoritatilor publice.

    • Foarte interesant ce spuneti despre creante de natura privata ale autoritatilor publice. Imi puteti da cateva exemple? Imi vine greu sa-mi dau seama cum o creanta a unei autoritati publice avuta impotriva unui debitor – justitiabil, ar fi de natura privata – si deci nu de interes public.

      • Darius MARCU spune:

        Este vorba de creante care nu au caracter fiscal, de impunere, ci rezulta din contracte comerciale ale autoritatilor publice, de exemplu contracte de inchiriere incheiate cu persoane fizice sau juridice.
        Practica ICCJ, (ex. Decizia ICCJ nr. 473/2009, Decizia 1815/2012) este ca „faţă de caracterul comercial al chiriei percepute, chiria neconstituind creanţă bugetară în sensul legii fiscale, raţionamentul juridic al instanţei de fond care a apreciat că acestor creanţe rezultate din chirie nu le este aplicabil termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut de legislaţia fiscală pentru creanţele bugetare, ci termenul general de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958, este corect.”
        „chiria îşi află sediul material în convenţia părţilor guvernată în cauză de norme de drept privat, creanţa fiscală îşi are sediul de reglementare în acte normative de drept public.” Tribunalul Cluj, Dosar nr. 21059/211/2011. Idem Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială, Decizia civilă nr. 122 din 8 iunie 2010.
        Asemenea creante sunt doar venituri la bugetul local si nu pot fi considerate creante fiscale, nu le pot fi aplicate majorari, penalitati fiscale, termen de prescriptie de 5 ani, sau procedura de executare fiscala, dar foamea de bani la buget e mare.
        Cunosc si eu o speta a unui coleg jurist, in care s-a pornit executarea silita a unei sentinte privind datorii privind chiria, dupa termenul de prescriptie de 3 ani. Primaria a emis inca un titlu executoriu, fiscal, pe langa sentinta, si a cerut si majorari. Debitorul a castigat contestatia la executare la judecatorie, (a invocat si practica ICCJ), dar a pierdut-o la tribunal. Tribunalul si-a motivat decizia cum ca, desi este o creanta de drept privat, executarea se face dupa procedura fiscala!!, ceea ce mi se pare o malformatie juridica.

          • Darius MARCU spune:

            Nu aveti pentru ce. CEDO nu a zis nimic, intrucat nu a fost sesizata. Unii nu mai vor sa atace la CEDO din cauza duratei mari de procesare a dosarului, sau li s-a acrit de judecati si vor sa scape de ele. Cazurile de abuzuri ale instantelor sunt mult mai numeroase in practica, decat va imaginati. Daca s-ar ataca toate la CEDO, ar trebui infiintata o sectie speciala pentru Romania, asa cum am mai spus. Plus ca redactarea corecta a unei plangeri cere mai multa atentie si timp, pentru a nu fi respinsa pe inadmisibilitate. Unii nu (mai)cred in CEDO.

          • Păcat de faptul că se renunță.

            Am observat că procesarea cererilor noi introduse se face mult mai rapid. Iar CEDO doar ce terminat de angajat personal mai mult pentru cauzele ce vin din România. Plus că am mai observat că multe cereri se soluționează pe cale amiabilă, între România și reclamant, aceștia obținând sume deloc de neglijat, și asta împreună cu recunoașterea faptului că au avut dreptate să se simtă nedreptățiți.

            Plus că apoi, condamnarea poate duce la încercarea de eliminare din sistem a judecătorului care tot pronunță hotărâri ce sunt clar contrare drepturilor omului. Și astfel se previn situații noi în care trebuie să te plângi la CEDO. Și astfel și CEDO nu mai este aglomerată.

            Pierderea credinței nu prea ajută în niciun fel.

          • Darius MARCU spune:

            Mult mai rapid inseamna mai putin de 3 sau 5 ani?

            Raspunderea judecatorilor este mai mult o lozinca, o figura de stil. Nu va amagiti, nu se elimina nicun judecator din sistem. Nici macar nu sunt sanctionati pentru hotarari ce incalca drepturile omului. Stiu concret cum „imaculaeaza” IJ judecatorii cand ignora total apararile partii in proces, sau chiar falsifica adevarul in incheierea de sedinta, stipulind altceva decat s-a dispus in sedinta.

            „statistica facuta publicitatii de catre CSM – Inspectia Judiciara, in care se arata ca, in anul 2014, din 6.604 lucrari referitoare la activitatea de conduita a magistratilor, doar in 92 (1,3%) de cazuri a fost dispusa cercetarea disciplinara.” Cercetarea, nu sanctionarea!
            https://www.juridice.ro/380278/consideratii-privind-procedura-de-solutionare-a-contestatiei-impotriva-rezolutiilor-inspectiei-judiciare.html
            Cum de pierde atunci romania cauze la CEDO?

            „Începând cu anul 2006 avem 566 de situații în care Statul a fost obligat de instanțe naționale să plătească despăgubiri pentru erori judiciare, dar NICIUNA în care Statul să recupereze sumele de bani respective de la vreun magistrat sau alt funcționar ori persoană care ar fi cauzat acea eroare. Aceasta pentru că nu a fost stabilită forma de vinovăție a relei-credințe sau gravei neglijențe a celui care a promovat situația generatoare de daune.
            https://www.juridice.ro/346510/demitizarea-justitiei-ep-3-corb-la-corb-nu-si-scoate-ochii-sau-magistratii-nu-raspund-in-vreun-fel.html
            Fara rea-credinta sau grava neglijenta nu exista nici raspundere disciplinara. Ir IJ are grija sa nu existe.

          • Da, mai puțin de 3 ani. Exempli gratia:

            1. http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-123423 (s-a soluționat cu decizie, dar s-a soluționat în doi ani)
            2. hotărâre – mai puțin de trei ani: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-156081
            3. decizie – mai puțin de trei ani: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-156733

            exempli gratia: 4 ani: hotărâre: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-154599

            exempli gratia: până în cinci ani: hotărâre http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-154147

            exempli gratia de friendly settlement (mai puțin de 2 ani):

            1. http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-154655
            2. http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-154653
            3. http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-154602

            Și tot așa. Căutați pe HUDOC și veți găsi dovezi. Iar dacă vă veți uita și la communicated cases, veți vedea că perioada de comunicare a scăzut considerabil în ultimul an.

            Apoi, ce îmi arătați dumneavoastră cu IJ nu înseamnă că în respectivele cauze de la IJ se regăsesc și situații în care CEDO a intrat pe fond și a considerat că instanța națională a săvârșit o eroare vădită – condamnând România. Ar trebui să se analizeze dacă avocații părții au făcut – după condamnarea României, și după revizuirea ce a operat – și plângere la IJ. Și dacă ulterior, au contestat soluția IJ pe rolul unei instanțe. Mai precis, din procentul pe care mi l-ați dat, nu se poate ști câte au reprezentat cauze ce au legătură cu CEDO și cu discuția noastră. Abia după ce vom cunoaște acest lucru, vom putea ști dacă într-adevăr nu are niciun efect faptul că România este condamnată la CEDO din neglijența vădită a unui complet de judecători – judecători ce apoi nu suportă nicio sancțiune, și asta după ce condamnările vin unele după altele și privesc hotărâri date în ultimă instanță de același complet de judecători.

            Oricum, chiar dacă nu ar fi înlăturat judecătorul/judecătorii, simpla recuperare a prejudiciul plătit din România de la judecătorii respectivi, ar putea avea un efect descurajator. Trebuie analizat câte demersuri s-au făcut în acest sens și ce sorți de izbândă au avut. Cu cifre în acest sens. Și abia apoi putem vorbi de faptul că pur și simplu nu are rost să mergi la CEDO pentru că judecătorii tot acolo rămân, cei care greșesc iar și iar.

            Poate că o altă soluție ar fi ca deciziile din ultimă instanță să poată fi atacate pe rolul Curții Constituționale – pentru ignorarea drepturilor fundamentale în aplicarea și interpretarea legii de către instanța de drept comun – precum se întâmplă în Germania și Cehia de exemplu, reparându-se astfel problema mult mai rapid la nivel intern (și fără necesitatea de a mai traduce cererile și etc – necesitate existentă la CEDO).

            Dar de pierdut speranța, chiar nu trebuie. Ci de căutat soluții, iar și iar, și de purtat până la capăt o cauză – și evident de aflat mai întâi ce trebuie să faci ca să nu ți se declare cererea drept inadmisibilă. Dacă nu pentru acel justițiabil, măcar în ideea că se vor preveni alte abuzuri similare pe viitor.

            Dar dacă nu se atacă la CEDO, nu înțeleg ce sens are doar publicarea nedreptății în mediul on-line. Mi se pare un efort fără rost mai ales că se încurajează comiterea în continuare de nedreptăți, din moment ce se arată că nedreptatea nu a fost corectată – nici măcar în al 12 lea ceas.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate