Din nou despre dreptul la viaţă privată şi libertatea de exprimare
20 august 2015 | Mihaela IONAȘ
Confidențialitatea și protecția datelor nu sunt drepturi identice. În timp ce protecția datelor este în general considerată ca fiind un aspect al dreptului la viață privată, trebuie totuși distinsă de aceasta, din moment ce se aplică tuturor datelor cu caracter personal și nu se limitează la datele legate de viața privată sau de familie a unei persoane. Protecția datelor este definită în articolul 1 din Convenția din 1981 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea automată a datelor cu caracter personal[1] (de asemenea, cunoscută sub denumirea de ”Convenția 108”) ca fiind protecția dreptului la viață privată a individului în ceea ce privește prelucrarea automată de date cu caracter personal care îl privesc.
Normele de protecție a datelor sunt adesea justificate și explicate ca o încercare de a contracara amenințarea vieții private informaționale ca urmare a utilizării sporite a calculatoarelor și a altor mijloace de prelucrare a datelor în mediul digital.
Au fost multe dezbateri vizavi de modul în care dreptul la viaţă privată ar trebui să se împace cu libertatea de exprimare în temeiul legislației privind protecția datelor. Aceasta este o problemă dificilă şi este acum pe larg dezbătută în Europa, în contextul controversatului drept de a fi uitat[2].
Una din întrebările importante pe această temă la care trebuie găsit un răspuns este: Ce grad de protecție trebuie acordat, în conformitate cu legislația de protecție a datelor, activităților jurnalistice ca să aibă un interes public scăzut (de exemplu, satisfac curiozitatea cititorilor, dar nu contribuie la o dezbatere publică)?.
Tocmai la această întrebare a trebuit să răspundă Curtea Europeană a Drepturilor Omului (“CEDO”) în hotărârea sa din data de 21 iulie 2015 în Cauza Satakunnan Markkinapörssi și Satamedia c. Republicii Finlanda[3].
Cauza se referă la interdicția de a mai publica în viitor datele fiscale ale persoanelor fizice impusă unei reviste, care a publicat anterior aceleaşi datele accesibile publicului, pentru a proteja datele cu caracter personal ale persoanelor vizate.
Ea a trecut prin mai multe instanțe finlandeze, cât şi pe la Curtea de Justiție a Uniunii Europene (“CJUE”) înainte de a ajunge la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Inițial a avut ca pârâți două societăţi media – Satakunnan Markkinapörssi Oy (”Satakunnan”) și Satamedia Oy (”Satamedia”) – cu sediul în Kokemäki, Finlanda. Acestea refoloseau informații privind impozitul pe venit al cetățenilor finlandezi conținute într-un registru public. Registrul includea informații publice la care orice persoană putea solicita accesul în conformitate cu legea finlandeză privind caracterul public și confidențialitatea datelor fiscale.
Prima societate, Satakaunnan, a publicat pe parcursul mai multor ani în ziarul său Veropörssi extrase din datele privind veniturile fiscale ale cetățenilor finlandezi. Informațiile conținute în această publicație cuprindeau numele și prenumele a aproximativ 1,2 milioane de persoane fizice, adică o treime din contribuabilii finlandezi.
Satakaunnan a cedat către cea de-a doua societate, Satamedia, deținută de aceiași acționari, pe discuri CD‑ROM, datele cu caracter personal publicate în ziarul Veropörssi, în vederea difuzării acestora printr‑un sistem de SMS. Cele două societăți au semnat în acest scop un acord cu o societate de telefonie mobilă care a instituit pe seama Satamedia un serviciu de SMS care permitea utilizatorilor de telefoane mobile să primească, pe telefoanele lor, contra unui tarif de aproximativ 2 euro, informațiile publicate în ziarul Veropörssi. Atât ziarul cât și serviciul de SMS-uri permiteau ca datele cu caracter personal să fie eliminate la cerere.
În urma unor plângeri formulate de persoane fizice vizate care invocau încălcarea vieții lor private, în 2004, autoritatea finlandeză pentru protecţia datelor personale însărcinată să investigheze activitățile exercitate de cele două societăţi, a introdus o acțiune în justiţie împotriva celor două societăţi, raportat la modul în care acestea foloseau datele fiscale și amploarea acestei utilizări.
În timpul procesului, cele două societăţi şi-au motivat acţiunile ca fiind activităţi desfăşurate exclusiv în scopuri jurnalistice. Consiliului finlandez pentru protecția datelor și Tribunalul Administrativ Regional din Helsinki au admis apărările celor două societăţi.
Autoritatea finlandeză însărcinată cu protecţia datelor cu caracter personal a formulat recurs în faţa Curţii Administrative Supreme finlandeză. Aceasta a suspendat cauza şi a sesizat CJUE cu o trimitere preliminară.
În principal, ea a solicitat o clarificare din partea CJUE a sensului expresiei ”scopuri jurnalistice”, prevăzut la articolul 9 din Directiva UE privind protecția datelor (95/46/CE).
Articolul 9 din Directiva 95/46[4], denumit „Prelucrarea datelor cu caracter personal şi libertatea de exprimare”, prevede: „Statele membre prevăd exonerări şi derogări de la dispoziţiile prezentului capitol, ale capitolului V şi ale capitolului VI pentru prelucrarea datelor cu caracter personal efectuată numai în scopuri jurnalistice, artistice sau literare, în măsura în care se dovedesc necesare pentru a pune dreptul la viaţă privată în acord cu normele care reglementează libertatea de exprimare.”
Prin hotărârea sa, din 16 decembrie 2008 în Cauza C‑73/07 Tietosuojavaltuutettu v. Satakunnan Markkinapörssi Oy şi Satamedia Oy[5], CJUE a încercat, în analiza sa, să obţină un echilibru între cele două drepturi fundamentale, dreptul la viaţă privată şi libertatea de exprimare. Curtea a atras atenţia asupra faptului că protecția dreptului fundamental la viață privată impune ca derogările și limitările protecției datelor să fie efectuate în limitele strictului necesar.
Rezultatul analizei a fost că excepțiile și derogările prevăzute la articolul 9 din directivă se aplică nu numai organizaţiilor mass-media, ci și oricărei persoane care exercită o activitate jurnalistică.
În acest mod, CJUE a dat o interpretare largă noţiunii de jurnalism, care nu mai este strict legată de suportul pe care sunt transmise datele, fie clasic, precum hârtia sau undele hertziene, fie electronic, precum internetul. Totodată, activitatea trebuie să aibă un anumit succes comercial pentru a fi în prezenţa jurnalismului profesionist.
CJUE a concluzionat că trebuie considerate activități de prelucrare a datelor cu caracter personale exercitate „numai în scopuri jurnalistice”, în sensul articolului 9, Directiva 95/46/CE, dacă aceste activități au ca unic scop aducerea la cunoștința publicului a unor informații, opinii sau idei.
CJUE nu a dat o soluție concretă în această cauză, ci s-a limitat în a stabili o serie de criterii în baza cărora Curtea Administrativă Supremă finlandeză să stabilească ulterior, dacă acţiunile celor două societăţi se încadrau în categoria activităţilor desfăşurate în ”scopuri jurnalistice”.
Astfel, trebuie considerată „prelucrare a datelor cu caracter personal”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 95/46/CE privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, o activitate care constă în:
– colectarea în documentele publice ale administrației fiscale a datelor referitoare la veniturile din muncă și din capital și la patrimoniul persoanelor fizice și prelucrarea acestora în vederea publicării;
– publicarea în ordine alfabetică sau pe categorii de venituri, sub forma unor liste detaliate întocmite pentru fiecare localitate;
– cedarea acestora pe discuri CD‑ROM, pentru a fi utilizate în scopuri comerciale;
– prelucrarea acestora într‑un serviciu de SMS care permite utilizatorilor de telefoane mobile, după expedierea numelui și a localității de reședință a unei persoane, să primească informații privind veniturile din muncă și din capital și patrimoniul acestei persoane.
Prin această modalitate de soluţionare a cauzei, CJUE a lăsat la latitudinea Curţii Administrative Supreme finlandeze să hotărască în acest caz şi astfel a evitat să se pronunțe autoritar pe o temă constituțională dificilă și, prin urmare, a permis discreție națională considerabilă. După cum a fost subliniat, echilibrul între dreptul fundamental la viață privată și alte drepturi nu este ”în niciun caz o ştiinţă precisă” și, făcând responsabile instanţele naţionale pentru găsirea echilibrului dintre acestea, Curtea a recunoscut că rezultatul va fi diferit în funcție de cultura constituţională a fiecărei ţări.
Este de competenţa Curţii de Justiție a Uniunii Europene ca, la un moment dat, în viitor, să dea un “răspuns European” la această problemă dificilă a echilibrului dintre dreptul la viaţă privată şi celelalte drepturi fundamentale.
Deși nu sunt contestate motivele și intențiile (bune?) ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, este criticabilă totuşi hotărârea sa datorită faptului că nu a prevăzut consecințele ei. Prin trimiterea cauzei la instanțele naționale, CJUE a pus în pericol coerența pieței interne și a subminat nivelul echivalent de protecție a drepturilor fundamentale în Uniunea Europeană.
Consecințele unei astfel de abordări laissez-faire nu ar trebui să fie subestimată. Nu numai că poate împiedica libera circulație a datelor în cadrul Uniunii Europene, ci ar putea duce la crearea unor standarde diferite de protecție a dreptului la viață privată în întreaga Uniune, cu atât mai mult cu cât CJUE, din nou, nu a reușit să dea instanțelor naționale orientări suficiente pentru a determina modul în care ar trebui să fie stabilit echilibrul pentru a garanta suficient dreptul la viață privată.
Totodată, nu are importanţă cât de rezonabilă din punct de vedere legal este hotărârea Curţii Administrative Supreme finlandeze, ar fi fost dezirabil pentru cei care folosesc mass-media pentru comunicare să citească hotărârea CJUE şi să înţeleagă clar care acţiuni reprezintă activitate desfăşurată în “scopuri jurnalistice” în conformitate cu articolul 9 al Directivei.
Totodată, ei ar fi putut să aibă o privire de ansamblu asupra eligibilităţii pentru un astfel de tratament special şi astfel să reuşească să ofere mai multă încredere cititorilor, surselor şi subiectelor publicate.
Acestă cauză ilustrează două puncte foarte importante în ceea ce privește jurisprudența Curții cu privire la directiva privind protecția datelor:
– în primul rând, CJUE a refuzat să urmeze linia raţionamentului avocatului general și să ia în considerare drepturile fundamentale (în acest caz, în special, dreptul la viață privată) ca scop secundar sau mijloc pentru atingerea obiectivelor pieței interne ale directivei;
– în al doilea rând, ea nu a dorit să dezvolte un test ”real” sau ”suficient” pentru ca anumite activități să se încadreze în domeniul de aplicare al Directivei privind protecția datelor.
Încă din 1995, directiva a provocat un val de reforme atât în cadrul statelor membre ale UE, cât și la nivel mondial. Datorită directivei, la nivelul UE, diferențele dintre legislaţia statelor membre a fost redusă, iar la nivel global, directiva a fost creditată că va deveni o formă unică de globalizare a ordinii juridice mondiale[6]. Legile de protecție a datelor din alte țări (Israel, Japonia etc.) și regiuni (America, Asia) sunt modelate după Directiva UE, care este recunoscută ca fiind principalul motor al unui regim juridic global în curs de dezvoltare privind protecția datelor cu caracter personal.
Cu toate acestea, în timp, datorită evoluțiilor tehnologice, ipotezele care au stat la baza Directivei au fost contestate și s-a pus întrebarea dacă ea mai are capacitatea de a răspunde obiectivelor pentru care a fost adoptată în 1995 și dacă mai poate să-și păstreze influența de până acum la nivel mondial.
Ulterior hotărârii preliminare a CJUE, în noiembrie 2009, Consiliul finlandez pentru protecția datelor a interzis celor două societăţi, Satakunnan Markkinapörssi și Satamedia, să utilizeze datele fiscale în modalitatea efectuată în 2002 şi să le comunice prin SMS. Din toamna anului 2009, revista nu a mai apărut, iar serviciul prin SMS a fost întrerupt.
În urma deciziei Consiliului de protecţie a datelor, cele două societăți au solicitat opinia acestuia cu privire la condițiile în care ar putea continua publicarea datelor fiscale ale persoanelor fizice cel puțin şi în ce măsură.
În răspunsul său, Consiliul pentru protecția datelor a precizat că cele două societăți nu aveau dreptul legal de a menține baza lor de date sau dreptul de a o publica.
Împotriva acestui răspuns, cele două societăţi au formulat apel în februarie 2010, iar apoi recurs, ambele fiind respinse.
La epuizarea căilor de recurs interne, societăţile au depus plângere la Curtea Europeană a Drepturilor Omului împotriva Republicii Finlanda la data de 18 decembrie 2012. Acestea au solicitat CEDO pronunţarea privind mai multe aspecte, şi, inter alia, pronunţarea asupra unei pretinse încălcări a articolului 10 al Convenției Europene a Drepturilor Omului (”Convenția”) datorată faptului că autorităţile, în mod nejustificat, au interferat cu libertatea lor de exprimare.
Ele au susţinut că decizia Consiliului pentru protecţia datelor încalcă interdicția cenzurii garantată de Constituția finlandeză, precum și libertatea de exprimare şi faptul că Legea finlandeză a datelor cu caracter personal nu prevedea restricții libertăţii de exprimare.
Conform legii interne, conţinutul jurnalistic nu se schimbă datorită cantității de informații care urma să fie publicat sau a mijloacelor utilizate pentru publicarea acestora. Totodată, ele au subliniat faptul că limitarea libertății lor de exprimare, pe baza interesului general, a fost efectuată înainte de publicare. Acceptarea posibilităţii statului de a cenzura în mod proactiv un ziar pe baza ”lipsei de interes general a conținutului său” ar însemna că autoritățile ar putea să împiedice publicarea, în cazul în care ar crede că aceasta nu va promova dezbaterea unui subiect de interes public.
CEDO a considerat că interdicția emisă de Consiliul finlandez pentru protecția datelor nu a împiedicat societățile să publice datele fiscale ca atare. Cu toate acestea, le-a interzis colectarea, salvarea și prelucrarea acestor date într-o mare măsură. Urmarea acestei decizii, o parte esențială a informațiilor publicate anterior în revista Veropörssi și prin serviciul de SMS nu mai putea fi publicată.
Prin urmare, Curtea a trebuit să examineze dacă prin ingerința autorităţilor în dreptul celor două societăți de a publica informațiile a fost respectat articolul 10 al Convenției.
În hotărârea sa, CEDO a făcut referire la un set de principii dezvoltate recent în juridsprudenţa sa şi care se aplică atunci când se pun în balanţă libertatea de exprimare şi dreptul la respectarea vieţii private.
În astfel de cazuri, Curtea este obligată să verifice dacă autoritățile naționale au reuşit să obţină un echilibru corect atunci când protejarea a două valori garantate de Convenție sunt în conflict unele cu altele, și anume, pe de o parte, libertatea de expresie protejată de articolul 10 și, pe de altă parte, dreptul la respectarea vieții private, consacrat la articolul 8.
Aceste criterii, dezvoltate în Cauza Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2)[7], § 109-113 și Cauza Axel Springer AG v. Germania[8] § 89-95, sunt:
”– Contribuţia la o dezbatere de interes general – contribuţia pe care o are apariţia fotografiilor sau a articolelor din presă la o dezbatere de interes general;
– Notorietatea persoanei vizate şi obiectul reportajului – rolul sau funcţia persoanei vizate şi natura activităţilor care fac obiectul reportajului şi/sau al fotografiei;
– Comportamentul anterior al persoanei în cauză – comportamentul persoanei în cauză înainte de publicarea reportajului sau faptul că fotografia în litigiu şi informaţiile aferente acesteia au făcut deja obiectul unei publicări anterioare;
– Conţinutul, forma şi repercusiunile publicării – modul în care sunt publicate fotografia sau reportajul şi maniera în care persoana în cauză este prezentată în fotografie sau reportaj;
– Modalitatea de obţinere a informaţiilor şi veridicitatea acestora – nu se poate face abstracţie de contextul şi de circumstanţele în care au fost realizate fotografiile sau articolele publicate, respectiv este necesar să se examineze problema de a stabili dacă persoana vizată şi-a dat acordul pentru realizarea şi publicarea fotografiilor sau articolelor ori dacă acestea au fost realizate în urma sau cu ajutorul unor manevre frauduloase;
– Gravitatea sancţiunii impuse – natura sau de gravitatea intruziunii şi de repercusiunile publicării fotografiei sau articolelor asupra persoanei vizate. Pentru o persoană de drept privat necunoscută publicului, publicarea unei fotografii poate fi considerată o ingerinţă mai gravă decât un reportaj scris.”
Curtea Europeană a constatat faptul că subiectul principal al publicaţiei în cauză și anume datele fiscale cu privire la persoane fizice, respectiv ”veniturile şi activele impozabile”, sunt date publice în Finlanda, disponibile publicului. Curtea a fost de acord, în mod explicit, că aceste informații sunt o chestiune de interes public, şi a notat faptul că ”din punctul de vedere al dreptului publicului larg de a primi informații cu privire la aspecte de interes public, și, astfel, din punct de vedere al presei, existau motive justificate pentru a conferi astfel de informații către public” (§ 65).
Curtea a subliniat că nu a existat nicio sugestie că cele două societăţi au obținut datele prin subterfugii sau alte modalităţi ilicite. Mai mult, datele au fost obţinute direct de la autorităţile fiscale.
De asemenea, Curtea a observat că exactitatea informațiilor publicate nu a fost motiv de dispută în prezentul litigiu. Aceasta a făcut referire la hotărârea preliminară a Curții de Justiție a Uniunii Europene din 16 decembrie 2008, care a constatat că activitățile celor două societăţi legate de aceste date ar putea fi clasificate ca ”activități jurnalistice”, în cazul în care obiectul lor ar fi fost dezvăluirea către public de informații, opinii sau idei, indiferent de mediul folosit pentru a le transmite.
Curtea a subliniat că problema autorităţilor finlandeze a fost întinderea informațiilor fiscale publicate în revista Veropörssi în 2002, acestea referindu-se la 1,2 milioane de persoane. Potrivit autorităților naționale, publicarea informațiilor fiscale într-o asemenea măsură nu poate fi considerată jurnalism, ci prelucrare de date cu caracter personal, pe care cele două societăţi nu aveau dreptul să-l facă.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a acceptat raţionamentul autorităților finlandeze că publicarea datelor cu caracter personal de către cele două societăţi nu poate fi considerată activitate jurnalistică, în special datorită faptului că această derogare a activităţii jurnalistice de la Legea Datelor cu Caracter Personal, dar şi a articolului 9 din Directiva privind Protecția Datelor cu Caracter Personal 95/46/CE a Consiliului din 24 octombrie 1995 este de strictă interpretare.
Curtea a subliniat constatarea Curţii Administrative Supreme finlandeză ”că publicarea întregii baze de date colectate în scopuri jurnalistice nu poate fi considerată ca activitate jurnalistică” și că “interesul public nu necesită o astfel de publicare a datelor cu caracter personal în măsura cazului de față” (§ 70).
Curtea a fost de părere că autoritățile judiciare finlandeze au acordat o importanță suficientă dreptului celor două societăţi la libertatea de exprimare, luând în același timp în considerare şi dreptul la respectarea vieții private al contribuabililor ale căror informații fiscale au fost publicate. Faptul că interdicția autorităților finlandeze a dus la întreruperea revistei Veropörssi și a serviciului prin SMS nu a fost consecința directă a intervenției autorităților finlandeze, ci o decizie economică a celor două societăţi.
În plus, interdicția nu a făcut obiectul unei sancțiuni penale, ci a unei sancţiuni administrative, care are un caracter mai puţin sever.
Curtea a considerat că instanțele judecătorești naționale au reuşit să obţină un echilibru corect între interesele concurente în joc. Prin urmare, cu o majoritate de 6 la 1, Curtea a hotărât că nu a existat o încălcare a articolului 10 al Convenției.
Curtea a respins, de asemenea, pretinsa încălcare a articolul 14 din Convenție. Cele două societăţi au susținut că au fost discriminate faţă de alte ziare care au putut continua publicarea informațiilor fiscale în cauză.
Curtea a stabilit în jurisprudența sa că, pentru a exista o încălcare a articolului 14, trebuie să existe o diferență de tratament al persoanelor aflate în situații relevante similare.
Curtea nu a putut compara în ce măsură alte ziare publicau astfel de informații și nici nu a fost cunoscut ceea ce a fost considerat de către autoritățile naționale ca o cantitate acceptabilă pentru a fi publicată. Cele două societăți nu au fost împiedicate de la publicarea datelor fiscale în aceeași măsură ca și alte ziare, ci doar în măsură în care au depășit în mod evident cantitatea publicată de ceilalți. Astfel, cantitatea publicată de ele a fost, în mod clar, mai mare decât a altor publicaţii. Prin urmare, situația celor două societăţi nu a fost suficient de similară cu situația altor ziare, și, prin urmare, nu a existat nicio discriminare în sensul articolului 14. Curtea a constatat că această parte a cererii a fost în mod vădit nefondată și, prin urmare, inadmisibilă.
În opinia sa separată, Judecătorul Tsotsoria a subliniat faptul că abordarea majorității nu a urmat jurisprudența Curții de a concluziona asupra încălcării articolului 10 în cazul în care autoritățile naționale iau măsuri pentru a împiedica divulgarea informaţiilor publice cu privire la aspecte de interes pubic.
Acesta a reamintit faptul că “elementele inalienabile ale jurnalismului sunt colectarea datelor, interpretarea și povestirile”[9].
Totodată el a susţinut că, ”din păcate, majoritatea a fost de acord cu statul pârât că activitățile” celor două societăți nu intră în excepția scopului jurnalistic al Legii datelor cu caracter personal și că acest lucru poate duce la interpretarea că “(…) jurnaliștii sunt atât de limitaţi în prelucrarea datelor încât întreaga activitate jurnalistică devine inutilă (…), în special în lumina caracterului dinamic și evolutiv al mass-mediei.” (§ 9)
Hotărârea CEDO ridică următoarea întrebare: ”Care este problema publicării datelor în mass-media, date publice şi accesibile tuturor şi iniţial publicate de către autorități?”.
Nu există niciun indiciu că publicarea acestor date ar fi cauzat prejudicii sau daune persoanelor fizice sau societăţii.
Politica privind impozitarea în Finlanda este un bun exemplu de transparență cu privire la chestiuni de interes public. În acest context, este greu de înțeles de ce activitatea jurnalistică a celor două societăţi și publicarea datelor trebuie reduse doar pentru a face o aplicare strictă a legii cu privire la protecția datelor cu caracter personal.
”Echilibru just” între dreptul la viaţă privată şi libertatea de exprimare găsit de Curtea Europeană în cauzele anterioare analizate a dus la constatarea că interferențele cu drepturile editorilor sau jurnaliștilor de a face publice informații confidențiale sau secrete nu poate fi justificată ca fiind necesară într-o societate democratică, referindu-se la sarcina mass-media de a raporta cu privire la chestiuni de interes public, în conformitate cu principiile jurnalismului responsabil sau eticii profesionale.
Nu este clar de ce publicarea unui număr mai mic de date fiscale este acceptabilă în temeiul excepției de activitate jurnalistică și de la ce limită sau sub ce tip sau formă de prezentare jurnalistică publicarea datelor fiscale devine ilegală.
CEDO nu a clarificat modul corect de utilizare a datelor care sunt puse la dispoziţia publicului. Singura orientare pe care CEDO a dat-o este dacă pretinsa activitate se desfășoară în interes public. Prin urmare, este foarte greu să stabilim dacă anumite publicații pot fi recunoscute de lege ca activitate jurnalistică.
Există trei puncte cheie în această hotărâre:
– în primul rând, că nu există o protecție fiabilă pentru activitatea jurnalistică în conformitate cu legislația privind protecția datelor;
– în al doilea rând, se precizează că, în cazul în care există un conflict între dreptul la viaţă privată și libertatea de exprimare, instanțele vor examina îndeaproape interesul public a publicării în cauză (sau lipsa acestuia);
– în al treilea rând, cu cât este mai mic interesul public cu privire la publicația în cauză, cu atât este mai probabil ca drepturile persoanei vizate să aibă întâietate.
Hotărârea Secției a Patra a Curții Europene a Drepturilor Omului nu este definitivă încă. Cele două societăţi pot face o cerere de trimitere a cauzei în fața Marii Camere a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Acestea trebuie să ia în considerare şi impactul pe care hotărârea l-ar putea avea asupra interpretării noțiunii de activitate jurnalistică și de interes public, în contextul garantării dreptului la libertatea de exprimare în mediul digital și jurnalismul prelucrării datelor.
[1] Convenția pentru protecția persoanelor față de tratamentul automatizat al datelor cu caracter personal.
[2] Mihaela Ionaș, ”Dreptul de a fi uitat”, aplicabil oricărui motor de căutare.
[3] Cauza Satakunnan Markkinapörssi și Satamedia c. Republicii Finlanda.
[4] Directiva 95/46/CE din 24 octombrie 1995 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date.
[5] Cauza C‑73/07 Tietosuojavaltuutettu v. Satakunnan Markkinapörssi Oy şi Satamedia Oy.
[6] Michael D. Birnhack, M. D., “The EU Data Protection Directive: An Engine of a Global Regime”, Tel Aviv University law School, Law Faculty Papers, Paper 95, 2008.
[7] Cauza Von Hannover împotriva Germaniei (nr. 2).
[8] Cauza Axel Springer AG v. Germania.
Avocat Mihaela Ionaș
Baroul Cluj
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
