Sistemul medical între cadoul privat și mita publică

Am slăbiciunea de a deveni foarte suspicios atunci când presa și editorialiștii se implică în discuția unor probleme strict juridice. Sunt pățit de prea multe ori ca să nu știu că se anunță un exces de subiectivism și nepricepere. Desigur, opinia publică trebuie informată în legătura cu deciziile juridice, trebuie să i se explice implicațiile, consecințele și, eventual, mecanismele. Ca să fiu și eu political correctly, e un demers legitim și deontologic necesar. De prea puține ori însă acest lucru se face cu minimă iscusință tehnică, iar explicațiile lasă loc de prea multe ori părerismului pur. Argumentele lasă loc gesticulației retorice, stilului bombastic și îmbufnărilor superioare. Și bineînțeles sfârșesc în judecăți generaliste, în înjurături la adresa guvernelor și a mafiei din justiție.

Nu altfel stau lucrurile în legătură cu recenta decizie a instanței supreme cu privire la medici. Titlurile și exprimările sunt înflăcărate. Judecătorii au pus sistemul medical pe butuci, l-au condamnat la disoluție, avem 15.000 de pușcăriabili în halate, urmează exodul creierelor, greva generală și, finalmente, moartea pacienților. Văd că medicii înșiși își aglutinează revolta în mișcări pe rețelele sociale, iar după suficiente like-uri și comment-uri coboară insurecția virtuală în stradă și la negocierile pentru salarii cu ministerul.

În fine, punctul de plecare la toată această infuzie publică de testosteron al sistemului medical este decizia instanței supreme potrivit cu care, într-o explicație simplă, donația individuală și benevolă către medici (plicul) nu este permisă de legile române.

Desigur, nu pot duce inadecvarea într-un editorial de felul celui de față până acolo încât să explic riguros juridic semnificația acestei decizii. Pot însă să fac câteva aprecieri generale.

Mai întâi, prin decizia din 4 iunie 2015 (publicată în august în Monitorul Oficial) nu s-a decis nimic nou, nu s-a inovat în domeniul răspunderii penale pentru plăți suplimentare făcute medicilor în afara cadrului legal. Instanța supremă a decis doar că prevederea specială din Legea privind drepturile pacienților, o lege veche de 12 ani, potrivit cu care „pacientul poate oferi angajaţilor sau unităţii unde a fost îngrijit plăţi suplimentare sau donaţii, cu respectarea legii„, nu exonerează automat de răspundere penală. Fapta unui medic “angajat la stat” de a primi foloase necuvinte pentru efectuarea serviciilor medicale este infracțiune, la fel cum este infracțiune fapta de a condiționa efectuarea serviciilor medicale de primirea unor sume de bani.

În al doilea rând, la începutul anului, Înalta Curte de Casație și Justiție a mai dat o decizie prin care a constatat, în conformitate cu jurisprudența unanimă a instanțelor, că medicul angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul public de sănătate are, doar în sensul legii penale, calitatea de funcţionar public.

Pentru toate instanţele din România, faţă de claritatea Codului penal actual sau a celui din 1969, nici nu a existat vreo îndoială că aşa stau lucrurile. Dintotdeauna au condamnat medicii din sistemul public pentru luare de mită sau primire de foloase necuvenite. Desigur, profesia de medic este și rămâne în esenţa ei una liberală, dar medicul angajat în sistemul public de sănătate exercită, permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost învestit, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în serviciul unei autorităţi publice, instituţii publice ori al unei instituţii sau al altei persoane juridice de interes public, adică îndeplinește cu vârf și îndesat condițiile prevăzute de Codul penal pentru a avea calitatea de funcționar public. Un avocat exercită o profesiune liberală prin excelenţă, însă dacă se angajează cu contract de muncă la Ministerul Transporturilor devine funcţionar şi nu mai poate pleca acasă cu plicul cu bani. Între stat și privat există o graniță și nu poți sta cu picioarele în ambele.

Deciziile instanței supreme nu privesc în niciun fel medicii din sistemul privat. Șpaga dată stomatologului care are un cabinet privat este cât se poate de legală. Dacă acesta nu o fiscalizează și nu și-o trece în declarațiile de venit vorbim de evaziune fiscală, oricum nu de corupție.

Însă funcționarii publici, adică cei care în sensul legii penale au această calitate, nu pot primi în niciun fel plăți suplimentare în afara cadrului legal, fie ele donații, atenții, sau plicuri cu recunoștință. Singurele forme de remunerare a activității lor sunt cele prevăzute în lege (salarii, indemnizații, sporuri) și vizează exclusiv raportul dintre angajat și angajator. Pacientul este beneficiarul (contra cost prin intermediul contribuțiilor de asigurări de sănătate plătite statului) sistemului public de sănătate, iar nu clientul unui profesionist care lucrează individual şi care vrea, din recunoştinţă, să lase peste onorariul solicitat. Înalta Curte explică credibil ce s-ar întâmpla dacă s-ar permite interpretarea că pentru anumite profesii din cele care slujesc public într-un fel sau altul cetățeanul ar trebui permis dreptul la recunoştinţă în bani. Atunci s-ar putea pune în discuție, cu aceeași îndreptățire, și în cazul altor profesii în care, particular, se creează o anumită legătură interpersonală ca urmare a unei acţiuni de excepţie, cu rezultate deosebite. De exemplu, poliţistul care, riscându-şi propria viaţă, fie în timpul programului, fie în afara acestuia, intervine şi salvează viaţa victimei supuse unei grave agresiuni; cazul pompierului care, punându-şi viaţa în pericol, salvează viaţa unei persoane într-o casă incendiată; cazul profesorului care, printr-o activitate deosebită, educă şi cizelează aptitudini şi abilităţi de excepţie unui elev care câştigă premii naţionale/internaţionale şi dobândeşte consacrare într-un domeniu al culturii, ştiinţei etc. Dacă s-ar da drumul la șpagă pentru medici nu s-ar putea limita doar la ei, ci ar trebui recunoscută ca fiind normală și legală pentru tot sistemul public. Te-ai duce cu bacșiș (legal) la funcționarul de la finanțe, să rezolvi probleme la primărie, sau la judecător că-l placi cum conduce ședințele. Pe fiecare ghișeu sau birou al unui funcționar al statului ar sta cutiuța pe care scrie bacșiș (sau tips ca să fim emancipați), “lasă-mi ceva dacă îți place ce treabă am făcut”.

În mod ironic, medicii sunt victimele unei logici juridice care a fost aplaudată frenetic de publicul larg în cazul parlamentarilor. Tot instanța supremă a decis că aceștia din urmă, deși statutul lor este de demnitari și nu sunt angajați cu contract individual de muncă, sunt totuși funcționari publici și răspund penal ca atare, întrucât în România toate persoanele sunt egale în fața legii, fără privilegii și fără discriminări. Ce nu era posibil pentru deputații și senatorii care chiar nu au un raport de muncă nu poate fi nicidecum posibil pentru medicii angajați în sistemul public.

Dincolo de aceste explicații factuale, deciziile instanței supreme nu au nicio legătură cu nivelul salariilor sau cu promiscuitatea materială generală a sistemului public de sănătate. Una-i una, alta-i alta. Sistemul public de sănătate e falimentar din motive mult mai profunde, dar toată această mizerie, până la medici, condamnă în primul rând contribuabilul la asigurările de sănătate, adică cel ce până la urmă plătește, pacientul. Deciziile Înaltei Curți de Justiție nu pot reforma sănătatea și nu asta e menirea lor. Nu pot mări salariile, nu pot crește calitatea serviciilor medicale, nu pot mări numărul spitalelor și nu pot eficientiza administrarea bugetului asigurărilor de sănătate astfel încât pacienții să se bucure cu adevărat de respectarea demnității lor în spitale în contul plăților pe care le fac o întreagă viață activă. Similar predicii preoților, și la fel uneori doar în pustiu, pot doar stabili granița dintre moral și imoral, dintre legal și ilegal, dintre cadoul privat și mita publică.

Avocat Adrian Toni Neacșu

Aveţi cont profesional JURIDICE.ro?