Receptarea dreptului Uniunii Europene prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale a României. Selecţie decizii pronunţate şi publicate în perioada 1 ianuarie 2014 – 30 iunie 2015

1. Supremația Constituției asupra întregii ordini juridice naționale. Stabilind, prin propunerea de revizuire a Constituției, că dreptul Uniunii Europene se aplică fără nicio circumstanțiere în cadrul ordinii juridice naționale, nedistingând între Constituție și celelalte legi interne, echivalează cu plasarea Legii fundamentale într-un plan secund față de ordinea juridică a Uniunii Europene. Neconstituționalitate în raport de prevederile art. 152 alin. (2) din Constituție, referitoare la limitele revizuirii Constituției.

(Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014)

Prin articolul unic pct. 121 și pct. 122 din propunerea legislativă de revizuire a Constituției s-a propus modificarea denumirii marginale a titlului VI, aceasta devenind „Apartenența României la Uniunea Europeană și la Organizația Tratatului Atlanticului de Nord”, precum și conținutul normativ al art. 148 alin. (1) și (2), după cum urmează:
„(1) Ratificarea tratatelor prin care sunt modificate sau completate tratatele constitutive ale Uniunii Europene, precum și tratatele prin care este modificat sau completat Tratatul Atlanticului de Nord, se face printr-o lege adoptată în ședință comună a Senatului și Camerei Deputaților, cu votul a două treimi din numărul senatorilor și deputaților.
(2) România asigură respectarea, în cadrul ordinii juridice naționale, a dreptului Uniunii Europene, conform obligațiilor asumate prin actul de aderare și prin celelalte tratate semnate în cadrul Uniunii.”

Examinând modificarea propusă, Curtea a recomandat, cât privește denumirea marginală a art. 148, reformularea sa, având în vedere că aceasta se referă la „integrarea în Uniunea Europeană”, iar noile dispoziții ale titlului VI se referă la „apartenența la Uniunea Europeană”.

Referitor la alin. (1) al art. 148, Curtea a constatat că propunerea actualizează prevederile constituționale adoptate anterior aderării României la Uniunea Europeană și la Tratatul Atlanticului de Nord. Astfel, noul conținut al art. 148 alin. (1) reia soluția constituțională referitoare la ratificarea, de această dată a tratatelor prin care sunt modificate sau completate tratatele constitutive ale Uniunii Europene, prin legi adoptate de Parlament, cu o majoritate de două treimi din numărul membrilor săi. În legătură cu acest aspect, pentru o mai mare claritate, Curtea, cu unanimitate de voturi, a recomandat ca teza referitoare la ratificarea tratatelor să aibă următorul conținut: „[…] se face prin lege adoptată în ședința comună a Senatului și a Camerei Deputaților, cu votul a două treimi din numărul senatorilor și deputaților”.

Totodată, Curtea, cu unanimitate de voturi, a recomandat corelarea celor două noi alineate cu alin. (3) al art. 148 din Constituția în vigoare. Acesta din urmă se referă la faptul că „prevederile alineatelor (1) și (2) se aplică, în mod corespunzător, și pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene”. În esență, actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene se referă tot la acele acte prin care sunt modificate sau completate tratatele constitutive, astfel încât apare o necorelare în ceea ce privește norma de trimitere.

Referitor la modificarea alin. (2) al art. 148, Curtea a constatat că aceasta este neconstituțională. Curtea a observat că actualul text din Constituție dispune în sensul că prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare. În legătură cu noțiunea de „legi interne”, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituției României, Curtea a făcut o distincție între Constituție și celelalte legi. De asemenea, aceeași distincție este realizată la nivelul Legii fundamentale prin art. 20 alin. (2) teza finală care dispune în sensul aplicării cu prioritate a reglementărilor internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile. De asemenea, prin Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011, a stabilit că actele obligatorii ale Uniunii Europene sunt norme interpuse în cadrul controlului de constituționalitate.

Curtea a reținut că dispozițiile constituționale nu au un caracter declarativ, ci constituie norme obligatorii, fără de care nu se poate concepe existența statului de drept, prevăzută prin art. 1 alin. (3) din Constituție. Totodată, Legea fundamentală reprezintă cadrul și măsura în care legiuitorul și celelalte autorități pot acționa; astfel și interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să țină cont de această exigență de ordin constituțional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia, în România, respectarea Constituției și a supremației sale este obligatorie.

Stabilind că dreptul Uniunii Europene se aplică fără nicio circumstanțiere în cadrul ordinii juridice naționale, nedistingând între Constituție și celelalte legi interne, echivalează cu plasarea Legii fundamentale într-un plan secund față de ordinea juridică a Uniunii Europene. Din această perspectivă, Curtea a reținut că Legea fundamentală a statului – Constituția – este expresia voinței poporului, ceea ce înseamnă că aceasta nu își poate pierde forța obligatorie doar prin existența unei neconcordanțe între prevederile sale și cele europene. De asemenea, aderarea la Uniunea Europeană nu poate afecta supremația Constituției asupra întregii ordini juridice (a se vedea în același sens Hotărârea din 11 mai 2005, K 18/04, pronunțată de Tribunalul Constituțional al Republicii Polonia).

Totodată, Curtea a constatat că instanțele de contencios constituțional „beneficiază de o competență prin atribuire, dar au plenitudine de jurisdicție în privința atribuțiilor stabilite. Curtea Constituțională a României se supune numai Constituției și Legii ei organice de organizare și funcționare nr. 47/1992, competența sa fiind stabilită de art. 146 din Legea fundamentală și de Legea nr. 47/1992” (a se vedea în acest sens Decizia nr. 302 din 27 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 361 din 29 mai 2012).

Așadar, a accepta noua formulare propusă la art. 148 alin. (2) ar echivala cu crearea premiselor necesare limitării competenței Curții Constituționale, în sensul că doar actele normative care sunt adoptate în domenii ce nu fac obiectul transferului de competențe către Uniunea Europeană ar mai putea face obiectul controlului de constituționalitate, în timp ce actele normative care reglementează, din punct de vedere material, în domeniile partajate s-ar supune în mod exclusiv ordinii juridice a Uniunii Europene, fiind exclus controlul de constituționalitate asupra acestora. Or, indiferent de domeniul în care actele normative reglementează, ele trebuie să respecte supremația Constituției României, potrivit art. 1 alin. (5). O asemenea modificare s-ar constitui într-o limitare a dreptului cetățenilor de a se adresa justiției constituționale pentru apărarea unor valori, reguli și principii constituționale, adică suprimarea unei garanții a acestor valori, reguli și principii, care includ și sfera drepturilor și a libertăților fundamentale.

Cu unanimitate de voturi, Curtea a constatat că modificarea adusă dispozițiilor art. 148 alin. (2) este neconstituțională, întrucât încalcă limitele revizuirii prevăzute de art. 152 alin. (2) din Constituție.

2. Lipsa de relevanță constituțională a normei de drept european interpusă normei constituționale de referință în cadrul controlului de constituționalitate. Inadmisibilitatea, în această situație, a sesizării întemeiată pe nerespectarea dispozițiilor art. 148 alin. (4) din Constituție.

(Decizia nr. 157 din 19 martie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 296 din 23 aprilie 2014)

Curtea Constituțională a fost sesizată cu obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2013 privind modificarea și completarea Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, obiecție formulată de Președintele României, în temeiul prevederilor art. 146 lit. a) din Constituție și art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

În motivarea obiecției de neconstituționalitate s-au arătat următoarele:

– Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2013, aprobată prin legea transmisă spre promulgare, modifică Schema de ajutor de stat SA 33134 2011/N-RO. Potrivit articolului 108 alineatul (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, „Comisia este informată în timp util pentru a-și prezenta observațiile cu privire la proiectele care urmăresc să institute sau să modifice ajutoarele”.

– Guvernul României a emis această Ordonanță de urgență în data de 4 iunie 2013, ea fiind publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 335 din data de 7 iunie 2013, cu intrare în vigoare la data de 1 iulie 2013. Drept urmare, în data de 24 iunie 2013, Comisia Europeană a transmis o scrisoare către Reprezentanța Permanentă a Comisiei Europene, prin care precizează faptul că nu a fost transmisă nicio prenotificare, în sensul alineatului (3) al articolului 108 din Tratat, privind modificarea schemei de ajutor de stat. Ca urmare a acestei scrisori, în data de 2 august 2013, la aproape două luni de la emiterea actului normativ, Departamentul pentru Energie din cadrul Ministerului Economiei a transmis Comisiei o scrisoare de prenotificare, înregistrată în SANI (State Aid Notification Interactive System) sub indicativul SA 37177 2013/PN – Modificări aduse schemei de sprijin prin certificate verzi.

– Comisia a răspuns acestei scrisori în data de 3 octombrie 2013, reclamând că, în urma unei examinări preliminarii și pentru aplicarea punctului 15 al Comunicării privind Procedura Simplificată, această Comunicare privind Procedura Simplificată s-a dovedit a fi neaplicabilă pe măsura prenotificată, deoarece există mai multe amendamente ale schemei inițiale de sprijin care trebuie analizate, iar Comisia a primit deja mai multe plângeri cu privire la această măsură, față de care trebuie adoptată o poziție. Prin urmare, măsura prenotificată nu pare a se califica pentru a fi tratată în conformitate cu această Comunicare. Astfel, măsura prenotificată, odată notificată, va fi tratată în conformitate cu procedurile normale prevăzute în Regulamentul (CE) nr. 659/1999 și că „procedura de notificare s-a dovedit a fi incompletă […] pentru a permite Comisiei să adopte o decizie cât mai curând posibil, sugerăm ca autoritățile române să notifice în mod formal măsura și să includă toate informațiile suplimentare solicitate în cadrul notificării”. […]

Față de cele arătate, s-a concluzionat că au fost încălcate prevederile articolului 108 alineatul (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, atât în procesul de emitere a Ordonanței de urgență, cât și în cel de aprobare a sa de către Parlament, nefiind respectată procedura impusă de Tratat pentru inițierea ori modificarea schemelor de ajutor de stat. Ca urmare, Legea pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2013 privind modificarea și completarea Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, transmisă Președintelui României spre promulgare, este neconstituțională, contravenind dispozițiilor art. 148 alin. (4) din Constituția României, potrivit cărora Parlamentul, Președintele României, Guvernul și autoritatea judecătorească garantează ducerea la îndeplinire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.

Pentru a se pronunța cu privire la obiecția de neconstituționalitate invocată în cauză, Curtea a procedat la examinarea condițiilor stabilite în jurisprudența sa[1] pentru folosirea, în cadrul controlului de constituționalitate, a unei norme de drept european ca normă interpusă celei constituționale de referință:
– norma să fie suficient de clară, precisă și neechivocă prin ea însăși sau înțelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis și neechivoc de Curtea de Justiție a Uniunii Europene;
– norma să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției — unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate.

În cauză, norma de drept european interpusă în cadrul controlului de constituționalitate celei de referință consacrată de art. 148 alin. (4) din Constituție o reprezintă art. 108 alin. (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, potrivit căruia „Comisia este informată în timp util pentru a-și prezenta observațiile cu privire la proiectele care urmăresc să instituie sau să modifice ajutoarele. În cazul în care apreciază că un proiect nu este compatibil cu piața internă în conformitate cu dispozițiile articolului 107, Comisia inițiază fără întârziere procedura prevăzută la alineatul precedent [n.r. desființarea sau modificarea ajutorului de către statul în cauză în termenul stabilit de Comisie, respectiv sesizarea directă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, prin derogare de la articolele 258 și 259]. Înainte de pronunțarea unei decizii finale, statul membru în cauză nu poate pune în aplicare măsurile preconizate.”

Cu privire la prima condiție menționată, Curtea a reținut că norma întrunește condițiile de claritate și precizie. Astfel, stabilește fără echivoc domeniul de incidență – materia ajutoarelor de stat, subiectul de drept căruia i se adresează – statul membru al Uniunii Europene, obligația care îi incumbă – informarea în timp util a Comisiei Europene cu privire la proiectele legislative care urmăresc să instituie sau să modifice cadrul legislativ referitor la ajutoarele de stat, precum și consecința nerespectării obligației prevăzute de tratat – desființarea sau modificarea ajutorului de către statul în cauză în termenul stabilit de Comisie, respectiv sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o plângere împotriva statului în cauză.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție și anume norma să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției – unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate, Curtea a constatat că această exigență nu este întrunită de norma de drept european.

Curtea a reținut în acest sens că dispozițiile art. 108 alin. (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene constituie norme de procedură aplicabile în materia concurenței în cadrul pieței interne, respectiv în domeniul ajutoarelor de stat. Potrivit art. 107 alin. (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, „sunt incompatibile cu piața internă ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub orice formă, care denaturează sau amenință să denatureze concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre statele membre.” În vederea preîntâmpinării sau înlăturării oricăror măsuri care ar putea afecta libera concurență în cadrul pieței interne, în temeiul art. 108 alin. (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, Comisia, împreună cu statele membre, verifică permanent regimurile ajutoarelor existente în aceste state. Comisia propune acestora măsurile utile cerute de dezvoltarea treptată sau de funcționarea pieței interne. Activitatea de monitorizare a măsurilor naționale adoptate în domeniul ajutoarelor de stat se desfășoară în conformitate cu procedura stabilită de art. 108 alin. (2) și (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, precum și de dispozițiile Regulamentului (CE) nr. 794/2004 al Comisiei din 21 aprilie 2004 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr.659/1999 al Consiliului de stabilire a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul CE.

Potrivit preambulului Regulamentului (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 93 din Tratatul CE, în sensul aplicării articolelor 77 din tratat (în prezent, art. 97 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene) și 92 (în prezent, art. 112 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), Comisia deține, în temeiul art. 93 din tratat (în prezent, art. 113 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), competența specifică de a decide asupra compatibilității ajutoarelor de stat cu piața internă atunci când examinează ajutoarele de stat existente, atunci când adoptă decizii privind ajutorul nou sau ajutorul modificat și atunci când ia măsuri în cazul nerespectării deciziilor sale sau a obligațiilor privind notificarea. Regulamentul constituie codificarea și consolidarea unei practici constante a Comisiei privind aplicarea art. 93 din tratat [în prezent, art. 113 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE)] și stabilește anumite principii și reguli procedurale într-o serie de comunicări, în vederea asigurării efectivității și eficienței procedurilor prevăzute la art. 93 din tratat (în prezent, art. 113 din TFUE), în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene.

La adoptarea Regulamentului s-a ținut cont de împrejurarea că, în cazurile în care, în urma examinării preliminare, Comisia nu poate decide dacă ajutorul este compatibil cu piața internă, trebuie să se deschidă o procedură oficială de investigare pentru a permite acesteia să obțină toate informațiile necesare pentru evaluarea compatibilității ajutorului și pentru a permite părților interesate să își prezinte observațiile. Astfel, Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de aplicare a art. 93 din Tratatul CE (în prezent, art. 113 din TFUE) conține prevederi referitoare la procedura privind ajutorul notificat, procedura privind ajutorul ilegal, procedura privind utilizarea abuzivă a ajutorului, drepturile părților interesate, monitorizarea sistemelor de ajutor, precum și dispoziții referitoare la sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cazul nerespectării deciziilor și a hotărârilor Comisiei Europene.

În cadrul unei atare proceduri, caracterizată de transparență și certitudine juridică, în care drepturile părților interesate sunt cel mai bine protejate, examinarea se finalizează printr-o decizie a Comisiei, adoptată pe baza informațiilor disponibile, iar, în cazul nerespectării unui ordin de suspendare sau de recuperare, Comisia poate sesiza direct Curtea de Justiție, în conformitate cu art. 93 alin. (2) al doilea paragraf din Tratat (în prezent, art. 113 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene).

Așa fiind, în cauză, deși înțelesul normei europene este clar și previzibil, cerințele rezultate din interpretarea și aplicarea art. 108 alin. (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, așa cum acestea sunt dezvoltate în legislația secundară adoptată în baza tratatului, nu au relevanță constituțională, ele reglementând obligația legislativului român, Parlament sau Guvern, după caz, de a adopta măsuri în domeniul ajutoarelor de stat cu respectarea procedurilor prevăzute de dreptul european. Nerespectarea obligațiilor asumate prin tratat va determina exclusiv consecințele juridice consacrate de normele europene, și anume desființarea sau modificarea ajutorului în termenul stabilit de Comisie, în cazul în care aceasta constată incompatibilitatea măsurilor cu piața internă, respectiv sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene împotriva statului român, dacă acesta refuză respectarea unei decizii a Comisiei.

Dispozițiilor art. 108 alin. (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, norme care vizează procedura de notificare/informare a Comisiei Europene de către statele membre, nu li se poate atribui valoare de principiu, de natură a ridica la rangul de normă constituțională obligația statului de a informa forul european cu privire la proiectele normative care urmăresc să instituie sau să modifice ajutoarele de stat.

Prin urmare, norma de drept european interpusă în cadrul controlului de constituționalitate celei de referință consacrate de art. 148 alin. (4) din Constituție nu poate constitui temei al controlului de constituționalitate și nici temei al cenzurării actului normativ intern din perspectiva unei încălcări a Legii fundamentale, motive pentru care Curtea a constatat că obiecția de neconstituționalitate având ca obiect dispozițiile Legii pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 57/2013 privind modificarea și completarea Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a producerii energiei din surse regenerabile de energie, întemeiată pe nerespectarea dispozițiilor art. 148 alin. (4) din Constituție, este inadmisibilă.

3. Neîndeplinirea obligației legiuitorului de a indica, în cuprinsul reglementărilor adoptate, actele Uniunii Europene transpuse. Soluţie normativă ce tinde să se sustragă condiţiilor prevăzute de normele europene transpuse. Neconstituționalitate prin raportare la art. 148 alin. (4) din Constituție.

(Decizia nr. 390 din 2 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 532 din 17 iulie 2014)

Curtea Constituţională a fost sesizată cu obiecția de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind parteneriatul public-privat, obiecție formulată de un număr de 94 de deputați aparținând grupurilor parlamentare ale Partidului Național Liberal și Partidului Democrat Liberal.

În motivarea obiecției de neconstituționalitate s-a susținut că art. 38 din legea criticată nu defineşte şi nici nu stabileşte criterii pentru aprecierea „motivelor excepţionale legate de interesul naţional sau local”, prin invocarea cărora partenerul public poate modifica unilateral sau rezilia contractul de parteneriat public-privat. În aceste condiţii, având în vedere că textul nu este suficient de clar şi precis, sunt încălcate prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie. Art. 42 din lege a fost criticat, deoarece, în condiţiile în care reglementează posibilitatea înlocuirii partenerului privat fără organizarea unei noi proceduri de atribuire, nu prevede şi condiţii clare în care se ia această măsură, lăsând ca stabilirea acestora să fie realizată în documentaţia de atribuire sau în contract. Or, atât timp cât art. 72 şi 73 din Directiva 2014/24/UE, precum şi „Comunicarea interpretativă a Comisiei privind aplicarea dreptului comunitar în domeniul contractelor de achiziţii publice şi al concesiunilor în cazul parteneriatelor public-privat interinstituţionale” prevăd modalitatea prin care contractele de achiziţii publice, inclusiv cele din parteneriat public-privat, pot fi modificate fără a mai fi necesară o nouă procedură de achiziţii publice, este necesar ca şi norma naţională să preia o atare soluţie legislativă pentru a se respecta directiva menţionată, precum şi obligaţiile rezultate ca urmare a aderării la Uniunea Europeană. Or, având în vedere că art. 38 şi 42 nu transpun în mod fidel aceste reglementări, se constată încălcarea art. 20 şi art. 148 din Constituţie. S-a mai susținut și că, în lipsa detalierii condiţiilor în care se pot lua măsuri de modificare unilaterală, reziliere a contractului de parteneriat public-privat sau de înlocuire a partenerului privat fără organizarea unei noi proceduri de atribuire, se încalcă prevederile constituţionale ale art. 31 – Dreptul la informație şi art. 45 – Libertatea economică.

Pronunțându-se asupra obiecției de neconstituționalitate, Curtea a reținut, cât privește critica referitoare la încălcarea art. 148 din Constituție, existenţa unei dispute între Guvern şi autorii obiecţiei de neconstituţionalitate cu privire la directiva aplicabilă parteneriatului public-privat contractual şi/sau instituţionalizat. Curtea a apreciat că o atare incertitudine este dată de faptul că legiuitorul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a indica, în cuprinsul legii criticate, actele Uniunii Europene care sunt transpuse prin aceasta, ceea ce este inadmisibil. Indiferent de directiva aplicabilă (Directiva 2014/23/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 februarie 2014 privind atribuirea contractelor de concesiune sau Directiva 2014/24/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 26 februarie 2014 privind achiziţiile publice şi de abrogare a Directivei 2004/18/CE, ambele publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L nr. 94 din 28 martie 2014), Curtea a observat că ambele cuprind condiţii care coincid aproape până la detaliu în privinţa modificării sau denunţării unilaterale a contractului, în timp ce textul art. 38 alin. (1) din lege conţine o soluţie normativă ce tinde să se sustragă acestor condiţii. În consecinţă, soluţia legislativă cuprinsă în textul criticat reprezintă o încălcare de către Parlament a dispoziţiilor art. 148 alin. (4) din Constituţie, text care reglementează rolul acestuia de garant în privinţa ducerii la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării.

Referitor la art. 42 din lege, Curtea a reţinut că acesta reprezintă o reluare într-o formulare cuprinzătoare şi cu finalitate juridică identică a prevederilor art. 43 alin. (1) lit. a) şi d) din Directiva 2014/23/UE, invocată de Guvern în completarea la punctul său de vedere, sau ale art. 72 alin. (1) lit. a) şi d) din Directiva 2014/24/UE, invocată de autorii obiecţiei, astfel încât Curtea a apreciat că art. 148 alin. (4) din Constituţie nu a fost încălcat. Conţinutul normativ al art. 42 din lege este unul complex şi exact, întrucât obligă partenerul public să indice în cadrul contractului de parteneriat public-privat atât cauzele înlocuirii potenţiale, cât şi condiţiile în care poate fi realizată cu trimitere la normele de aplicare a legii, nelăsând loc de interpretare în favoarea partenerului public. În acest fel se asigură informarea partenerului privat cu privire la motivele de încetare unilaterală a contractului, cu respectarea art. 31 alin. (2) din Constituţie. În privinţa art. 45 din Constituţie, Curtea reţinut că legiuitorul poate impune condiţii cu privire la exercitarea libertăţii economice; or, în privinţa art. 42 din lege, contractul cu partenerul privat încetează pentru motivele negociate şi acceptate de cei doi contractanţi, partenerul privat cunoscând, astfel, condiţiile şi motivele exacte pentru care este înlocuit. Astfel, exercitarea libertăţii economice se realizează în condiţiile legii, fără ca aceasta – art. 42 din lege – să vizeze substanţa dreptului, ci doar exerciţiul său, măsura fiind, astfel, proporţională cu scopul legitim urmărit, respectiv prestarea sau operarea în bune condiţii a unui serviciu public.

Este de menționat, având în vedere scopul prezentei selecții de jurisprudență, și concluzia Curții în sensul că art. 20 din Constituţie nu are incidenţă în cauză, întrucât invocarea acestui text constituţional este realizată prin prisma încălcării prevederilor Directivei 2014/24/UE, caz în care autorii obiecţiei de neconstituţionalitate au în vedere, de fapt, prevederile art. 148 din Constituţie cu privire la integrarea în Uniunea Europeană, şi nu cele ale art. 20 din Constituţie[2].

Curtea a admis, în parte, obiecţia de neconstituţionalitate formulată şi a constatat că dispoziţiile art. 38 alin. (1) din Legea privind parteneriatul public-privat sunt neconstituţionale.

4. Caracterizarea prezumției constituționale a dobândirii licite a averii. Această prezumție nu împiedică legiuitorul primar sau delegat ca, în aplicarea dispozițiilor art. 148 din Constituție – Integrarea în Uniunea Europeană, să adopte reglementări care să permită deplina respectare a legislației Uniunii în domeniul luptei împotriva criminalității. Confiscarea extinsă.

(Decizia nr. 356 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014)

În temeiul prevederilor art. 146 lit. d) din Constituție, Curtea Constituțională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor alin. 2 lit. a) din art. 118² din Codul penal din 1969, cu următorul cuprins: „Confiscarea extinsă se dispune dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții: a) valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată, într-o perioadă de 5 ani înainte și, dacă este cazul, după momentul săvârșirii infracțiunii, până la data emiterii actului de sesizare a instanței, depășește în mod vădit veniturile obținute de aceasta în mod licit.”

În motivarea excepţiei de neconstituționalitate s-a susţinut că aceste dispoziții sunt neconstituționale în raport de art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, întrucât permit aplicarea cu caracter retroactiv a legii penale. Aceleaşi dispoziţii contravin art. 16 alin. (1) din Constituție, care consacră principiul egalităţii în drepturi, motivat de faptul că inculpații care au avut șansa să fie judecați anterior introducerii în Codul penal a dispozițiilor art. 118² (articol introdus prin art. I pct. 2 din Legea nr. 63/2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 258 din 19 aprilie 2012), se află într-o situație net favorabilă, dar discriminatorie față de inculpații care au avut neșansa de a fi judecați după intrarea în vigoare a acestor prevederi, pentru fapte săvârșite în aceeași perioadă ca și cei dintâi. Instituirea acestui tratament diferit, în funcție de momentul în care instanța de judecată soluționează cauza, nu are o justificare obiectivă și rezonabilă, afectând drepturile inculpaților față de care nu s-a pronunțat, încă, o hotărâre judecătorească până la intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012. De asemenea, autorul a susţinut că prevederile contestate încalcă și dispozițiile art. 44 alin. (8) teza a doua din Constituție, care consacră prezumția de dobândire licită a averii. Pentru ca prezumția de dobândire licită a averii să aibă un caracter real și efectiv, nu inculpatul trebuie să fie cel care să probeze modul în care și-a dobândit averea sau a obținut veniturile, ci organele de urmărire penală trebuie să fie acelea care să demonstreze că averea sau bunurile inculpatului au fost dobândite de acesta prin activități ilicite, de natură infracțională.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut, mai întâi, că măsura de siguranță a confiscării extinse a fost introdusă prin Legea nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, lege care reprezintă o transpunere a Deciziei-cadru nr. 2005/212/JAI a Consiliului Uniunii Europene. Condițiile necesare cerute de legislația internă pentru luarea măsurii confiscării extinse se regăsesc și în prevederile art. 3 alin.(2), (3) și (4) din decizia menționată. Chiar înainte de modificarea legislativă în domeniul penal, operată prin Legea nr. 63/2012, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 799 din 17 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 440 din 23 iunie 2011, a subliniat că reglementarea prezumției dobândirii licite a averii nu împiedică legiuitorul primar sau delegat ca, în aplicarea dispozițiilor art. 148 din Constituție – Integrarea în Uniunea Europeană, să adopte reglementări care să permită deplina respectare a legislației Uniunii în domeniul luptei împotriva criminalității. Dispozițiile criticate vin să stabilească măsura confiscării extinse în cazul condamnării pentru comiterea unor categorii de infracțiuni care au caracter grav, prezentând un pericol social relevant și a căror săvârșire permite acumularea unor bunuri a căror valoare depășește în mod vădit veniturile obținute licit, iar judecătorul are convingerea că bunurile respective provin din săvârșirea aceluiași tip de infracțiuni.

Procedând la efectuarea controlului de constituționalitate propriu-zis, în ceea ce privește invocarea prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1), Curtea a reţinut că principiul egalității nu înseamnă uniformitate, așa încât, dacă la situații egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situații diferite tratamentul nu poate fi decât diferit. Astfel, celui care a săvârșit fapta înainte de intrarea în vigoare a dispozițiilor criticate i se va aplica legea penală mai favorabilă, care nu prevedea măsura confiscării extinse, pe când celui care a săvârșit fapta ulterior intrării în vigoare a acestor dispoziții i se va aplica legea în vigoare la acel moment, adică legea ce prevede măsura confiscării extinse. Prin urmare, Curtea a constatat că dispozițiile constituționale ale art. 16 alin. (1) sunt pe deplin respectate.

În ceea ce privește susținerea potrivit căreia normele legale criticate lipsesc de conținut prezumția constituțională de dobândire licită a averii, Curtea a realizat mai întâi o distincţie în cuprinsul Legii fundamentale, între două categorii de drepturi prevăzute de aceasta și anume: drepturi absolute (de exemplu, dreptul la viață și la integritate fizică și psihică), cărora autoritățile statului nu le pot aduce atingere în nicio situație, și drepturi relative, al căror exercițiu poate fi restrâns cu respectarea unor anumite condiții.

Prin definiție, în ceea ce privește conținutul și întinderea atributelor, dreptul de proprietate nu este neîngrădit, ci este configurat de dispozițiile legii, care stabilesc limitele exercițiului acestuia și constituie expresia îmbinării interesului individual al titularului cu interesele colective sau generale. În același timp, prezumția dobândirii licite a averii constituie una dintre garanțiile constituționale ale dreptului de proprietate. Această prezumție se întemeiază și pe principiul general, potrivit căruia orice act sau fapt juridic este licit până la dovada contrarie, impunând, în ceea ce privește averea unei persoane, ca dobândirea ilicită a acesteia să fie dovedită. Prin urmare, de vreme ce dreptul de proprietate nu este un drept absolut, ci poate comporta anumite limitări, nu se poate pretinde că o garanție a acestui drept poate avea un caracter absolut. A susține contrariul duce la situația în care, deși dreptul principal poate fi supus unor limitări, în unele circumstanțe, prin aplicarea prezumției, el devine absolut. Dacă s-ar accepta teza caracterului absolut al prezumției dobândirii licite a averii, contrar prevederilor constituționale, s-ar ajunge la negarea intereselor legitime ale societății în ansamblu, căreia statul este ținut să îi acorde ocrotire, cu consecința ruperii echilibrului ce trebuie să existe între interesul general al societății și interesele legitime ale fiecărei persoane. De asemenea, Curtea a observat că măsura confiscării extinse se poate dispune în legătură cu săvârșirea unor infracțiuni grave, susceptibile să procure și să genereze foloase materiale ilicite, infracțiuni a căror săvârșire reprezintă scopul grupurilor infracționale organizate și care se înscriu în fenomenul criminalității organizate. În acest context, absolutizarea prezumției dobândirii licite a averii ar presupune o veritabilă „probatio diabolica” în sarcina organelor judiciare.

Așa fiind, în contextul stabilirii faptului că prezumția caracterului licit al dobândirii averii nu este o prezumție absolută, caracterul relativ al acestei prezumții nu determină o răsturnare a sarcinii probei, principiul actori incumbit probatio rămânând pe deplin aplicabil, Curtea a procedat la stabilirea standardului de probă necesar răsturnării unei prezumții legale relative. Astfel, în ceea ce privește măsura confiscării extinse, în vederea stabilirii standardului de probă, Curtea Constituțională a reținut că nu trebuie plecat de la premisa că prezumția dobândirii licite a averii poate fi răsturnată doar prin probe, respectiv prin probarea faptului că bunurile în cauză provin din comiterea de infracțiuni. O prezumție legală relativă poate fi răsturnată nu doar prin probe, ci și prin prezumții simple.

Curtea a reținut că folosirea de prezumții în cadrul procedurilor de confiscare este recunoscută și la nivelul instanței de la Strasbourg, dar ea trebuie să fie însoțită de anumite garanții, ce vin să protejeze drepturile apărării. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că fiecare sistem juridic recunoaște prezumțiile de fapt sau de drept. Convenția în mod evident nu interzice astfel de prezumții, în principiu. Cu toate acestea, dreptul reclamanților la respectarea bunurilor lor presupune existența unei garanții judiciare eficiente (Decizia din 5 iulie 2001, pronunțată în Cauza Arcuri împotriva Italiei). Astfel, din jurisprudența europeană (Hotărârea din 23 septembrie 2008, pronunțată în Cauza Grayson și Barnham împotriva Regatului Unit, paragraful 45; Hotărârea din 5 iulie 2001, pronunțată în Cauza Phillips împotriva Regatului Unit, paragrafele 42 și 43; Decizia din 5 iulie 2001, pronunțată în Cauza Arcuri împotriva Italiei; Decizia din 27 iunie 2002, pronunțată în Cauza Butler împotriva Regatului Unit) se desprinde necesitatea existenței următoarelor garanții: evaluarea trebuie făcută de către o instanță în cadrul unei proceduri judiciare, ce include o audiere publică; apărarea trebuie să aibă acces la dosarul cauzei/comunicarea în avans a argumentelor acuzării; persoanele în cauză trebuie să aibă posibilitatea să administreze probe, să ridice obiecțiile și să prezinte dovezile (fie ele mărturii documentare sau verbale) pe care le consideră necesare; prezumțiile pe care acuzarea se bazează să nu fie absolute, astfel încât ele să poată fi răsturnate de inculpat.

Curtea a constatat că dispozițiile privind confiscarea extinsă, introduse în legislația română prin Legea nr. 63/2012, reglementează garanțiile relevate în jurisprudența curții europene. Astfel, măsura confiscării extinse este dispusă de către o instanță judecătorească, pe baza convingerii proprii că bunurile supuse confiscării provin din activități infracționale, formate în urma parcurgerii unei proceduri judiciare publice, în cadrul căreia persoanele în cauză au acces la dosar și la argumentele acuzării și au posibilitatea să propună probe și să prezinte dovezile pe care le consideră necesare. Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că dispozițiile legale criticate nu contravin prevederilor art. 44 alin. (8) din Legea fundamentală.

Cât priveşte critica în raport de art. 15 alin. (2) din Constituție, având în vedere jurisprudența instanței de contencios constituțional care califică confiscarea extinsă ca instituție de drept material, Curtea a constatat că norma legală criticată nu poate retroactiva cu privire la confiscarea bunurilor dobândite înainte de intrarea ei în vigoare, chiar dacă infracțiunile pentru care s-a dispus condamnarea sunt comise după această dată. Dacă s-ar dispune măsura confiscării extinse pentru bunurile dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, s-ar încălca principiul neretroactivității legii consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituție.

Cu unanimitate de voturi, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 118² alin. 2 lit. a) din Codul penal din 1969 sunt constituționale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică asupra bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea Codului penal al României și a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

Nota: Decizia selectată este relevantă cu precădere din perspectiva considerentelor care au condus la respingerea criticilor referitoare la încălcarea prezumției dobândirii licite a averii, consacrată de art. 44 alin. (8) din Constituție, considerente care ilustrează o interpretare evolutivă în ceea ce privește normele Legii fundamentale[3].

5. Legea privind securitatea cibernetică a României. Neconstituționalitate. Referirea la considerente care au fundamentat Hotărârea din 8 aprilie 2014 a Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauzele conexate C-293/12 – Digital Rights Ireland Ltd împotriva Minister for Communications, Marine and Natural Resources și alții – și C-594/12 – Kärntner Landesregierung și alții.

(Decizia nr. 17 din 21 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 30 ianuarie 2015)

În temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a fost sesizată cu obiecția de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii privind securitatea cibernetică a României.

În motivarea obiecției de neconstituționalitate s-a susținut că dispozițiile legale criticate sunt contrare art. 1 alin. (3) și (4) referitoare la statul de drept și la obligația respectării Constituției și a legilor. S-a arătat că legea criticată introduce multe confuzii și condiționări pentru deținătorii de infrastructuri cibernetice care sunt de natură a genera restrângeri ale drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor. Prevederile legale nu respectă dispozițiile art. 6 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative și încalcă, astfel, principiul legalității, care este fundamental pentru buna funcționare a statului de drept. Autorii sesizării au mai susținut că legea are probleme fundamentale de concepție, propunând o serie de măsuri cu efect limitativ asupra dreptului prevăzut de art. 26 alin. (1) din Constituție privind viața intimă, familială și privată, și încalcă în mod evident reglementările europene aflate în dezbatere referitoare la securitatea informației în domeniul digital. Se restrâng drepturi și libertăți ale cetățenilor prin permiterea accesului la o infrastructură cibernetică și la datele conținute de aceasta în urma unei simple solicitări motivate a instituțiilor nominalizate de lege, comunicate deținătorilor de infrastructuri, fără aprobarea prealabilă a unui judecător, fapt ce determină încălcarea prevederilor constituţionale cuprinse în art. 23 alin. (1) referitoare la inviolabilitatea libertății individuale și a siguranței persoanei și în art.28 privind secretul corespondenței. De asemenea, prin dispozițiile art. 10 din lege Serviciul Român de Informații este desemnat autoritate națională în domeniul securității cibernetice, calitate în care asigură coordonarea tehnică, organizarea și executarea activităților ce privesc securitatea cibernetică a României. În vreme ce Uniunea Europeană propune în proiectul de Directivă NIS (Network and Information System) ca instituțiile care se ocupă de domeniul securității cibernetice să fie „organisme civile, care să funcționeze integral pe baza controlului democratic, și nu ar trebui să desfășoare activități în domeniul informațiilor”, Parlamentul României acordă acces nelimitat și nesupravegheat la toate datele informatice deținute de persoane de drept public și privat unor instituții care nu îndeplinesc niciuna din condițiile de mai sus. Posibilitatea accesării fără mandat judecătoresc a datelor electronice provenind de la orice computer, indiferent de proprietarul său, este o ingerință nejustificată în dreptul la protecția corespondenței, adică în dreptul la viață privată, drept garantat de art. 26 și art. 28 din Constituție. În sesizarea de neconstituționalitate se arată că art. 148 alin. (2) din Constituție este, de asemenea, încălcat prin netranspunerea corectă a reglementărilor comunitare în materie.

Examinând obiecția de neconstituționalitate, Curtea a reținut, cât privește procedura de adoptare a legii, că în cadrul procedurii legislative, inițiatorul nu a respectat obligația legală, conform căreia Consiliul Suprem de Apărare a Țării avizează proiectele de acte normative inițiate sau emise de Guvern privind securitatea națională. Ca urmare, Curtea a reținut că actul normativ a fost adoptat cu încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (5) care consacră principiul legalității și ale art. 119 referitoare la atribuțiile Consiliului Suprem de Apărare a Țării.

Referitor la conținutul normativ al legii, Curtea a reținut că un element de noutate adus de acesta, prin art. 10 alin. (1), îl constituie desemnarea Serviciului Român de Informații ca autoritate națională în domeniul securității cibernetice, calitate în care asigură organizarea și executarea activităților care privesc securitatea cibernetică a României. În acest scop, în structura SRI funcționează Centrul Național de Securitate Cibernetică (CNSC), care a fost constituit, organizat și funcționează deja în cadrul SRI, cu personal militar specializat, potrivit unor hotărâri ale Consiliului Suprem de Apărare a Țării.

Procedând la verificarea faptului dacă reglementarea domeniului vizat concordă cu respectarea dreptului la viață intimă, familială și privată, cu inviolabilitatea secretului corespondenței, cu dreptul la protecția datelor cu caracter personal, valori fundamentale care ar trebui să reprezinte principii directoare ale politicii de securitate cibernetică la nivel național, Curtea a apreciat că, pentru asigurarea unui climat de ordine, guvernat de principiile unui stat de drept, democratic, înființarea sau identificarea unui organism responsabil cu coordonarea problemelor de securitate a sistemelor și rețelelor cibernetice, precum și a informației, care să constituie punctul de contact pentru relaționarea cu organismele similare din străinătate, trebuie să vizeze un organism civil, care să funcționeze integral pe baza controlului democratic, iar nu o autoritate care desfășoară activități în domeniul informațiilor, al aplicării legii sau al apărării ori care să reprezinte o structură a vreunui organism care activează în aceste domenii. Opțiunea pentru desemnarea în calitate de autoritate națională în domeniul securității cibernetice a unui organism civil, iar nu a unei entități militare cu activitate în domeniul informațiilor, se justifică prin necesitatea preîntâmpinării riscului de a deturna scopul legii securității cibernetice în sensul folosirii atribuțiilor conferite prin această lege de către serviciile de informații în scopul obținerii de informații și date cu consecința încălcării drepturilor constituționale la viață intimă, familială și privată și la secretul corespondenței. Pentru aceste considerente, Curtea a constatat că dispozițiile art. 10 alin. (1) din legea supusă controlului încalcă prevederile constituționale ale art. 1 alin. (3) și (5) referitoare la statul de drept și principiul legalității, precum și cele ale art. 26 și art. 28 privind viață intimă, familială și privată, respectiv secretul corespondenței, din perspectiva lipsei garanțiilor necesare garantării acestor drepturi.

În continuare, Curtea a observat că noțiunile cu care operează legea nu delimitează în mod neechivoc sfera de incidență a normelor cuprinse în actul supus controlului de constituționalitate, astfel că acesta nu are un caracter precis și previzibil, și, prin urmare, contravine art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. Astfel, definirea expresiei „deținători de infrastructuri cibernetice” este deosebit de importantă, deoarece includerea în această categorie implică pentru persoanele vizate obligația de a respecta prevederile legii, pe de o parte, și justificarea pentru autoritățile desemnate de lege cu competențe în domeniul securității cibernetice de a dispune măsuri speciale în ceea ce le privește. De asemenea, prevederea în temeiul căreia accesul se realizează cu privire la „datele deținute, relevante în contextul solicitării”, permite interpretarea potrivit căreia autorităților desemnate de lege trebuie să li se permită accesul la oricare din datele stocate în aceste infrastructuri cibernetice, dacă autoritățile apreciază că respectivele date prezintă relevanță. Se remarcă, astfel, caracterul nepredictibil al reglementării, atât sub aspectul tipului de date accesate, cât și al evaluării relevanței datelor solicitate, de natură să creeze premisele unor aplicări discreționare de către autoritățile enumerate în ipoteza normei.

Curtea a mai observat că legea criticată se limitează la a preciza care sunt autoritățile care pot solicita accesul la datele deținute pe baza formulării unei solicitări motivate, fără a reglementa modalitatea în care se realizează accesul efectiv la datele deținute, așa încât persoanele ale căror date au fost păstrate să beneficieze de garanții suficiente care să le asigure protecția împotriva abuzurilor și a oricărui acces sau utilizări ilicite. Astfel, legea nu prevede criterii obiective care să limiteze la strictul necesar numărul de persoane care au acces și pot utiliza ulterior datele păstrate și nu stabilește că accesul autorităților naționale la datele stocate este condiționat de controlul prealabil efectuat de către o instanță judecătorească, care să limiteze acest acces și utilizarea lor la ceea ce este strict necesar pentru realizarea obiectivului urmărit. Garanțiile legale privind utilizarea în concret a datelor reținute nu sunt suficiente și adecvate pentru a îndepărta teama că drepturile personale, de natură intimă, sunt violate, așa încât manifestarea acestora să aibă loc într-o manieră acceptabilă. Solicitările de acces la datele reținute în vederea utilizării lor în scopul prevăzut de lege, formulate de către organele de stat desemnate autorități în domeniul securității cibernetice pentru domeniile lor de activitate, nu sunt supuse autorizării sau aprobării instanței judecătorești, lipsind astfel garanția unei protecții eficiente a datelor păstrate împotriva riscurilor de abuz, precum și împotriva oricărui acces și a oricărei utilizări ilicite a acestor date. Această împrejurare este de natură a constitui o ingerință în drepturile fundamentale la viață intimă, familială și privată și a secretului corespondenței și, prin urmare, contravine dispozițiilor constituționale care consacră și protejează aceste drepturi.

În continuarea analizei sale, Curtea a observat că modalitatea prin care se stabilesc criteriile în funcție de care se realizează selecția infrastructurilor cibernetice de interes național și, implicit, a deținătorilor de infrastructuri cibernetice de interes național (ICIN), nu respectă cerințele de previzibilitate, certitudine și transparență. Astfel, trimiterea la o legislație infralegală, respectiv hotărâri ale Guvernului, acte normative caracterizate printr-un grad sporit de instabilitate, pentru reglementarea criteriilor în funcție de care devin incidente obligații în materia securității naționale încalcă principiul constituțional al legalității, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție. Criteriile în funcție de care se realizează selecția infrastructurilor cibernetice de interes național, cât și modalitatea prin care se stabilesc acestea trebuie prevăzute de lege, iar actul normativ de reglementare primară trebuie să conțină o listă cât mai completă a domeniilor în care sunt incidente prevederile legale.

Curtea a mai apreciat că obligațiile ce decurg din Legea securității cibernetice a României trebuie să fie aplicabile în exclusivitate persoanelor juridice de drept public sau privat deținătoare sau care au în responsabilitate ICIN (care includ, în baza legii, și administrațiile publice), întrucât numai situațiile de pericol cu privire la o infrastructură de interes național pot avea implicații asupra securității României. Or, dispozițiile legale în forma supusă controlului de constituționalitate prezintă un grad mare de generalitate, obligațiile vizând totalitatea deținătorilor de infrastructuri cibernetice, constând în sisteme informatice, aplicații aferente, rețele și servicii de comunicații electronice, indiferent de importanța acestora care poate viza interesul național sau doar un interes de grup ori chiar particular. Pentru motivele expuse mai sus dispozițiile art. 19 alin. (1) și (3) din Legea securității cibernetice a României încalcă prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție, întrucât nu respectă cerințele de previzibilitate, stabilitate și certitudine.

În continuare, Curtea a reținut că dispozițiile art. 20 și art. 21 alin. (2) din legea criticată prevăd obligațiile care incumbă persoanelor juridice de drept public sau privat care dețin sau au în responsabilitate ICIN, printre care să efectueze anual auditări de securitate cibernetică ori să permită efectuarea unor astfel de auditări la solicitarea motivată a autorităților competente potrivit prezentei legi, să constituie structuri sau să desemneze persoane responsabile cu prevenirea, identificarea și reacția la incidentele cibernetice, să notifice imediat, după caz, CNSC, CERT-RO, ANCOM ori autoritățile desemnate, în condițiile legii, în domeniul securității cibernetice cu privire la riscurile și incidentele cibernetice care, prin efectul lor, pot aduce prejudicii de orice natură utilizatorilor sau beneficiarilor serviciilor lor. Potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) lit. c) din lege, persoanele juridice de drept public sau privat care dețin ori au în responsabilitate ICIN au obligația să permită efectuarea unor auditări de securitate cibernetică la solicitarea motivată a autorităților competente. Auditările sunt realizate de SRI sau de către furnizori de servicii de securitate cibernetică. Cu alte cuvinte, întrucât SRI este autoritate națională în domeniul securității cibernetice, deci autoritate competentă, potrivit legii, să solicite persoanelor juridice de drept public sau privat care dețin ori au în responsabilitate ICIN efectuarea unor auditări de securitate cibernetică, există posibilitatea reală ca această instituție să se afle concomitent în poziția solicitantului auditului, a celui care efectuează auditul, a celui căruia i se comunică rezultatul auditului și, în fine, în poziția celui care constată o eventuală contravenție, potrivit art. 28 lit. e) din lege, și aplică sancțiunea, potrivit art. 30 lit. c) din lege. Or, o atare situație este inacceptabilă într-o societate guvernată de principiile statului de drept. Curtea a apreciat că auditul trebuie să fie efectuat de auditori interni sau de un organism calificat independent care să verifice conformitatea aplicării politicilor de securitate cibernetică la nivelul infrastructurilor cibernetice și să transmită rezultatul evaluării efectuate autorității competente sau punctului unic de contact.

Din analiza legii, Curtea a mai reținut că aceasta omite să reglementeze posibilitatea subiecților cărora le este destinată legea, în sarcina cărora au fost instituite obligații și responsabilități, de a contesta în justiție actele administrative încheiate cu privire la îndeplinirea acestor obligații și care sunt susceptibile a prejudicia un drept sau un interes legitim. Lipsa oricărei prevederi în conținutul legii prin care să se asigure posibilitatea persoanei ale cărei drepturi, libertăți sau interese legitime au fost afectate prin acte sau fapte care au ca temei dispozițiile Legii privind securitatea cibernetică a României de a se adresa unei instanțe judecătorești independente și imparțiale contravine prevederilor art. 1 alin. (3) și (5), art. 21, precum și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Tot astfel, opțiunea legiuitorului de a atribui competențe de monitorizare și control al aplicării prevederilor legale Camerei Deputaților, Senatului, Administrației Prezidențiale, Secretariatul General al Guvernului și CSAT-ului, în condițiile în care art. 10 alin. (1) și (2) stabilește autoritățile competente în domeniul securității cibernetice privind infrastructurile cibernetice proprii sau aflate în responsabilitate, fără a include în această categorie autoritățile enumerate mai sus, acestea regăsindu-se în întregul act normativ în categoria persoane juridice drept public, în sarcina cărora incumbă respectarea obligațiilor prevăzute de lege, denotă inconsecvență și generează confuzie cu privire la regimul juridic aplicabil acestor instituții. Astfel, în virtutea legii criticate, autoritatea legiuitoare, Administrația Prezidențială, Guvernul sau CSAT, autorități de rang constituțional ale căror atribuții sunt expres prevăzute în Legea fundamentală, se subrogă în atribuții care, potrivit Ordonanței Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor (la care legea criticată face, de altfel, trimitere), revin în competența autorităților administrației publice centrale sau locale.

Dincolo de aspectele punctuale menționate, Curtea a mai constatat că întregul act normativ suferă de deficiențe sub aspectul respectării normelor de tehnică legislativă, a coerenței, a clarității, a previzibilității, de natură a determina încălcarea principiului legalității, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituție. Astfel, legea face trimiteri în mai multe cazuri la reglementarea unor aspecte esențiale în economia domeniului reglementat la acte legislative secundare, precum hotărâri ale Guvernului, norme metodologice, ordine sau decizii ori „proceduri stabilite de comun acord”.

Pentru toate argumentele prezentate, Curtea, cu majoritate de voturi, a constatat că Legea privind securitatea cibernetică a României este viciată în integralitatea ei, astfel că obiecția de neconstituționalitate urmează a fi admisă și constatată neconstituționalitatea actului normativ, în ansamblul său. În acord cu jurisprudența sa, Curtea reține că, în situația determinată de constatarea neconstituționalității legii în ansamblul său, pronunțarea unei astfel de decizii are un efect definitiv cu privire la actul normativ, consecința fiind încetarea procesului legislativ în privința respectivei reglementări.

În decizia pronunțată, Curtea Constituțională a invocat jurisprudența sa în aceeași materie[4], precum și considerente ale Hotărârii din 8 aprilie 2014 a Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauzele conexate C-293/12 – Digital Rights Ireland Ltd împotriva Minister for Communications, Marine and Natural Resources și alții – și C-594/12 – Kärntner Landesregierung și alții, în care s-a reținut că datele ce fac obiectul reglementării Directivei 2006/24/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice și de modificare a Directivei 2002/58/CE, invalidate, conduc la concluzii foarte precise privind viața privată a persoanelor ale căror date au fost păstrate, concluzii ce pot viza obiceiurile din viața cotidiană, locurile de ședere permanentă sau temporară, deplasările zilnice sau alte deplasări, activitățile desfășurate, relațiile sociale ale acestor persoane și mediile sociale frecventate de ele (paragraful 27) și că, în aceste condiții, chiar dacă, potrivit art. 1 alin. (2) și art. 5 alin. (2) din Directiva 2006/24/CE, este interzisă păstrarea conținutului comunicațiilor și al informațiilor consultate prin utilizarea unei rețele de comunicații electronice, păstrarea datelor în cauză poate afecta utilizarea de către abonați sau de către utilizatorii înregistrați a mijloacelor de comunicare prevăzute de această directivă și, în consecință, libertatea lor de exprimare, garantată prin art. 11 din Cartă (paragraful 28). Curtea a mai reținut că, prin aceeași hotărâre, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a criticat lipsa autorizării sau aprobării instanței judecătorești cu privire la solicitările de acces la datele reținute în vederea utilizării lor în scopul prevăzut de lege, formulate de către organele de stat desemnate autorități în domeniul securității cibernetice, această lipsă echivalând cu insuficiența garanțiilor procesuale necesare ocrotirii dreptului la viața privată și a celorlalte drepturi consacrate de art. 7 din Carta drepturilor și libertăților fundamentale și a dreptului fundamental la protecția datelor cu caracter personal, consacrat de art. 8 din Cartă (paragraful 62).

6. Clauza implicită de conformare a legilor interne cu actele Uniunii Europene[5] cuprinsă în art. 148 alin. (2) din Constituție; distincții prin raportare la conceptul de identitate constituțională națională. Competența Curții Constituționale de a sancționa încălcarea clauzei menționate, în ipoteza actelor Uniunii Europene cu relevanță constituțională. Nepunerea de acord a dispozițiilor legilor interne cu actele obligatorii ale Uniunii Europene cu relevanță constituțională constituie o încălcare a prevederilor art. 148 alin. (4) din Constituție.

(Decizia nr. 64 din 24 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 286 din 28 aprilie 2015)

În temeiul art. 146 lit. d) din Constituție, Curtea Constituțională a fost sesizată cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 86 alin. (6) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006, potrivit cărora „Prin derogare de la prevederile Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare, după data deschiderii procedurii, desfacerea contractelor individuale de muncă ale personalului debitoarei se va face de urgență de către administratorul judiciar/lichidator, fără a fi necesară parcurgerea procedurii de concediere colectivă. Administratorul judiciar/lichidatorul va acorda personalului concediat doar preavizul de 15 zile lucrătoare.”

În motivarea excepției de neconstituționalitate s-a susținut, în esență, că dispozițiile legale criticate sunt neconstituționale, întrucât înlătură, în cazul angajatorului aflat în insolvență, dreptul salariaților la consultare și informare atunci când au loc concedieri colective, drept recunoscut, în general, salariaților și reglementat expres în art. 69 și următoarele din Codul muncii, instituind o derogare și cu privire la termenul de preaviz ce trebuie respectat în această situație. De asemenea, s-a arătat că, prin modul neclar, imprecis și lipsit de previzibilitate în care textul este formulat, nu se poate determina intenția reală a legiuitorului, dacă a dorit sau nu reglementarea unei derogări de la normele generale privind termenul de preaviz în caz de concediere colectivă, menționate în Codul muncii, termen de 20 de zile. S-a avut în vedere are în vedere că la data adoptării Legii nr. 85/2006, în Codul muncii era reglementat un termen de 15 zile lucrătoare de preaviz în caz de concediere colectivă, termen modificat în anul 2011, fiind instituit un termen de 20 de zile lucrătoare de preaviz. Or, legea criticată face referire la un termen de 15 zile care pare a fi o transpunere a termenului existent în forma anterioară a dispozițiilor în materie din Codul muncii și care era de 15 zile.

Examinând excepția de neconstituţionalitate, Curtea a procedat la o analiză și configurare a drepturilor fundamentale invocate în speță în concordanță cu normele europene/internaționale de referință, procedând astfel, pe cale jurisprudențială, la constituționalizarea măsurilor de protecție socială a muncii reglementate prin tratate internaționale.

Astfel, Curtea a reţinut că art. 41 alin. (2) din Constituție, consacrând dreptul salariaților la măsuri de protecție socială, enumeră elementele componente ale acestui drept, respectiv securitatea și sănătatea salariaților, regimul de muncă al femeilor și al tinerilor, instituirea unui salariu minim brut pe țară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiții deosebite sau speciale, formarea profesională, precum și „alte situații specifice, stabilite prin lege”. Curtea a constatat că intenția legiuitorului constituant, prin trimiterea la „alte situații specifice, stabilite prin lege” în vederea determinării sferei de cuprindere normativă a dreptului, a fost aceea de a permite configurarea și structurarea acestuia într-un mod dinamic, permițând adaptarea sa noilor realități economice sau sociale care intervin în evoluția societății. În acest sens, în jurisprudența sa, Curtea a subliniat permanent faptul că dreptul este viu, iar drepturile fundamentale nu au o existență abstractă în contextul în care înseși conceptele constituționale sunt supuse la rândul lor unei viziuni interpretative evolutive, Curtea fiind însă unica autoritate publică care are competența de a da o interpretare obligatorie textului Constituției. De aceea, faptul că teza a doua a art. 41 alin. (2) din Constituție identifică anumite elemente componente ale dreptului nu poate duce la concluzia că această enumerare este exhaustivă, întrucât în final folosește sintagma „alte situații specifice, stabilite prin lege”, ceea ce înseamnă că legiuitorul constituant, prin enumerarea realizată, a dorit ca în mod obligatoriu elementele esențiale, componente ale dreptului, să se regăsească în corpul Constituției, impunând, așadar, acest minim în privința standardului de protecție al dreptului, fără să excludă posibilitatea adaptării conținutului dreptului la alte situații specifice.

Pentru configurarea dreptului fundamental la protecția socială a muncii, pe lângă elementele componente ale acestuia expres enumerate de textul constituțional, Curtea a invocat și dispozițiile art. 11 alin. (1) și art. 20 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai și cu bună-credință obligațiile ce-i revin din tratatele la care este parte”, respectiv „Dispozițiile constituționale privind drepturile și libertățile cetățenilor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului, cu pactele și cu celelalte tratate la care România este parte”, precum și de partea I pct. 21 și 29 din Carta socială europeană revizuită adoptată la Strasbourg la 3 mai 1996, ratificată prin Legea nr. 74/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 4 mai 1999, potrivit căruia „lucrătorii au dreptul de a fi informați și consultați în cadrul întreprinderii”, respectiv „toți lucrătorii au dreptul de a fi informați și consultați în procedurile de concediere colectivă”, ceea ce, prin prisma art. 11 alin. (1), art. 20 alin. (1) și art. 41 alin. (2) teza întâi din Constituție, nu poate duce decât la interpretarea dreptului la protecția socială a muncii în sensul că acesta cuprinde ca elemente componente informarea și consultarea angajaților, acestea fiind, astfel, integrate conținutului normativ al dreptului fundamental anterior menționat.

Stabilind obligativitatea interpretării drepturilor și libertăților cetățenilor în concordanță cu tratatele internaționale la care România este parte, legiuitorul constituant a impus în mod implicit un nivel de protecție constituțională a drepturilor și libertăților fundamentale cel puțin la nivelul celui prevăzut în actele internaționale. În acest context, reglementarea unei măsuri de protecție socială a muncii într-un tratat internațional, coroborată cu importanța și amplitudinea sa socială, are drept rezultat conferirea dreptului sau libertății prevăzute în cuprinsul Constituției a unei interpretări în consonanță cu tratatul internațional, cu alte cuvinte a unei interpretări care dezvoltă în mod evolutiv conceptul constituțional.

Având în vedere cele anterior expuse, Curtea a reținut că teza întâi a art. 41 alin. (2) din Constituție are un conținut normativ flexibil tocmai pentru a putea fi adaptat la schimbările social-economice la care este supusă societatea de-a lungul timpului. Așadar, pe lângă elementele esențiale componente ale dreptului la protecția socială a muncii menționate expres în cuprinsul tezei a doua a art. 41 alin. (2) din Constituție, conținutul normativ al acestui drept-cadru este definit și prin posibilitatea constituționalizării pe calea jurisprudenței Curții Constituționale a măsurilor de protecție socială a muncii reglementate prin tratate internaționale, precum și a celor prevăzute prin lege ca urmare a unor obligații internaționale asumate de statul român sau a necesității reglementării unor măsuri cu un impact social-economic deosebit.

Cu referire la cauza dedusă judecății, Curtea a reținut că dreptul la informare și consultare al angajaților, pe de o parte, este reglementat în Carta socială europeană revizuită, iar, pe de altă parte, în art. 69–art. 73 din Codul muncii, texte legale care transpun obligații internaționale asumate de statul român, astfel încât, atât prin prisma tezei întâi, cât și a tezei a doua a dispozițiilor art. 41 alin. (2) din Constituție – teze care cuprind condiții alternative pentru calificarea unor măsuri de protecție socială a muncii ca fiind părți componente ale dreptului fundamental pe care acestea îl consacră – dreptul la informare și consultare nu se plasează în coordonatele unei simple opțiuni legislative, ci, din contră, este inerent conținutului normativ al dreptului fundamental la măsuri de protecție socială a muncii.

Astfel, informarea și consultarea angajaților sunt elemente componente ale dreptului la măsuri de protecție socială a muncii cu valențe constituționale[6], alăturându-se, pe cale interpretativă, celor expres menționate în cuprinsul art. 41 alin. (2) teza a doua din Constituție. În aceste condiții, dreptul la informarea și consultarea angajaților în ipoteza concedierilor colective vizează orice procedură de concediere colectivă, indiferent de particularitățile domeniului în care aceasta intervine. Desigur, legiuitorul poate adecva modul de configurare a dreptului, cu respectarea principiului proporționalității, în funcție de particularitățile anterior menționate, însă, este evident că nu poate nega acest drept. În speță, Curtea a reținut că legiuitorul prin modul în care a înțeles să reglementeze procedura concedierilor colective în ipoteza unei societăți aflate în procedura insolvenței a negat dreptul la informarea și consultarea angajaților, ceea ce echivalează cu nesocotirea dispozițiilor art. 41 alin. (2) din Constituție, astfel încât, prin ipoteză, nici nu mai trebuie analizată proporționalitatea măsurii, textul legal criticat fiind neechivoc. În consecință, Curtea a constatat că dispozițiile art. 86 alin. (6) teza întâi din Legea nr. 85/2006 sunt neconstituționale, fiind contrare art. 41 alin. (2) din Constituție, astfel cum acesta este interpretat, în temeiul art. 20 alin. (1) din Constituție, prin prisma părții I pct. 21 și 29 din Carta socială europeană revizuită.

Cât privește susținerile autorilor excepției de neconstituționalitate referitoare la încălcarea unor acte ale Uniunii Europene, Curtea a reținut că art. 27 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, având titlul marginal Dreptul lucrătorilor la informare și la consultare în cadrul întreprinderii, prevede că „Lucrătorilor sau reprezentanților acestora li se garantează, la nivelurile corespunzătoare, informarea și consultarea în timp util, în cazurile și în condițiile prevăzute de dreptul Uniunii și de legislațiile și practicile naționale”. De asemenea, art. 153 alin. (1) lit. e) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene prevede că „În vederea realizării obiectivelor menționate la articolul 151 [promovarea ocupării forței de muncă, îmbunătățirea condițiilor de trai și de muncă, protecție socială adecvată, dialogul social, dezvoltarea resurselor umane și combaterea excluziunii – sn], Uniunea susține și completează acțiunea statelor membre în domeniile următoare: […] (e) informarea și consultarea lucrătorilor”. În vederea punerii în aplicare a generoaselor principii enunțate, art. 2, având titlul marginal Informarea și consultarea, din Directiva 98/59/CE a Consiliului din 20 iulie 1998 privind apropierea legislațiilor statelor membre cu privire la concedierile colective, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria L, nr. 225 din 12 august 1998, prevede că, în cazul în care un angajator are în vedere concedieri colective, va iniția în timp util consultări cu reprezentanții lucrătorilor pentru a ajunge la un acord, consultări care se referă cel puțin la posibilitățile de a evita concedierile colective sau de a reduce numărul de lucrători afectați, precum și la posibilitățile de a atenua consecințele prin recurgerea la măsuri sociale însoțitoare vizând, între altele, sprijin pentru redistribuirea sau recalificarea lucrătorilor concediați. În vederea îndeplinirii finalității urmărite, angajatorul este obligat să furnizeze toate informațiile necesare pentru a permite reprezentanților lucrătorilor să formuleze propuneri constructive. În acest sens, Curtea a mai reținut că prin Hotărârea din 3 martie 2011, pronunțată în Cauza C-235/2010 David Claes și alții împotriva Landsbanki Luxembourg SA, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat „consultările prevăzute la articolul 2 din Directiva 98/59 se referă nu numai la posibilitățile de a evita sau de a reduce numărul de concedieri colective, ci și la posibilitățile de a atenua consecințele acestora prin recurgerea la măsuri sociale însoțitoare vizând, printre altele, sprijin pentru redistribuirea sau recalificarea lucrătorilor concediați” (paragraful 56). Prin aceeași hotărâre, Curtea de la Luxemburg a stabilit că, „până la încetarea definitivă a personalității juridice a unei instituții cu privire la care se dispune dizolvarea și lichidarea, trebuie îndeplinite obligațiile care decurg din articolele 2 și 3 din Directiva 98/59. Obligațiile care revin angajatorului în temeiul acestor articole trebuie executate de conducerea instituției în cauză, cât timp aceasta rămâne în funcție, chiar cu competențe limitate în ceea ce privește administrarea respectivei instituții, sau de lichidatorul acesteia, în măsura în care administrarea instituției menționate este preluată în totalitate de acest lichidator” (punctul 2 al dispozitivului hotărârii). Așadar, obligațiile de informare și consultare prevăzute de directivă trebuie respectate indiferent dacă față de societate a fost deschisă procedura reorganizării judiciare sau cea a lichidării.

Statuând în continuare cu privire la aplicabilitatea Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene în controlul de constituționalitate, Curtea a reiterat jurisprudența sa în sensul că aceasta este un act distinct ca natură juridică de celelalte tratate internaționale la care face referire art. 20 din Constituție, astfel încât textul constituțional care o vizează este art. 148 din Constituție și că, de principiu, dispozițiile sale sunt aplicabile în controlul de constituționalitate în măsura în care asigură, garantează și dezvoltă prevederile constituționale în materia drepturilor fundamentale, cu alte cuvinte, în măsura în care nivelul lor de protecție este cel puțin la nivelul normelor constituționale în domeniul drepturilor omului[7]. Concluzia enunţată de Curte în prezenta cauză a fost aceea că ”nu există niciun motiv de a se îndepărta de la această jurisprudență și să o aplice mutatis mutandis și în privința exigențelor care rezultă atât din tratatele constitutive ale Uniunii Europene, cât și din actele secundare ale acesteia, în speță, directivele”.

În privința aplicării actelor obligatorii ale Uniunii Europene în cadrul controlului de constituționalitate, Curtea, în jurisprudența sa, a reținut că „folosirea unei norme de drept european în cadrul controlului de constituționalitate ca normă interpusă celei de referință implică, în temeiul art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, o condiționalitate cumulativă: pe de o parte, această normă să fie suficient de clară, precisă și neechivocă prin ea însăși sau înțelesul acesteia să fi fost stabilit în mod clar, precis și neechivoc de Curtea de Justiție a Uniunii Europene și, pe de altă parte, norma trebuie să se circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională, astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încălcare de către legea națională a Constituției – unica normă directă de referință în cadrul controlului de constituționalitate”[8].

Realizând analiza în speță, Curtea a constatat că prima condiționalitate este îndeplinită, art. 153 alin. (1) lit. e) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, art. 27 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene și art. 2 și 3 din directiva menționată având un conținut suficient de clar, precis și neechivoc, mai ales prin prisma interpretării date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene prin hotărârea anterior menționată.

Cu privire la cea de-a doua condiționalitate, Curtea a constatat că, prin conținutul lor normativ, actele Uniunii Europene protejează dreptul la „informarea și consultarea lucrătorilor”, susținând și completând acțiunea statelor membre, așadar, vizând, în mod direct, dreptul fundamental la protecția socială a muncii prevăzut de art. 41 alin. (2) din Constituție astfel cum a fost interpretat prin prezenta decizie, text constituțional care asigură un standard de protecție egal cu cel rezultat din actele Uniunii Europene. Rezultă, așadar, că actele Uniunii Europene anterior menționate au, în mod evident, o relevanță constituțională, ceea ce înseamnă, pe de o parte, că se circumscriu și se subsumează art. 41 alin. (2) din Constituție, prin îndeplinirea dublei condiționalități anterior menționate, fără a încălca identitatea constituțională națională, iar, pe de altă parte, că este de competența Curții Constituționale constatarea existenței acestei neconcordanțe normative între actele Uniunii Europene anterior menționate și cele naționale, respectiv art. 86 alin. (6) teza întâi din Legea nr. 85/2006. Cu privire la acest din urmă aspect, Curtea reține că neconcordanța normativă astfel constatată nu își poate avea rezolvarea doar prin recurgerea la principiul constituțional al priorității de aplicare a actelor Uniunii Europene, ci prin constatarea încălcării art. 148 alin. (2) din Constituție, text care cuprinde, în mod implicit, o clauză de conformare a legilor interne cu actele Uniunii Europene (cu distincțiile menționate în Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragraful 455), iar încălcarea acesteia, în ipoteza actelor Uniunii Europene cu relevanță constituțională, trebuie sancționată ca atare de către Curtea Constituțională. Desigur, în privința actelor Uniunii Europene care nu au relevanță constituțională competența de a remedia neconcordanța normativă aparține legiuitorului sau instanțelor judecătorești, după caz (a se vedea Decizia nr. 668 din 18 mai 2011).

Curtea a constatat că, întrucât textul legal criticat este abrogat, fiind, așadar, eliminat din fondul activ al legislației, legiuitorul nu îl mai poate pune de acord cu actele Uniunii Europene incidente, astfel încât numai instanțele judecătorești ar fi competente să soluționeze conflictul dintre norma europeană și cea națională. Nepunerea de acord a dispozițiilor art. 86 alin. (6) teza întâi din Legea nr. 85/2006 cu actele obligatorii Uniunii Europene cu relevanță constituțională în perioada de activitate a Legii nr. 85/2006 constituie eo ipso o încălcare a prevederilor art. 148 alin. (4) din Constituție, întrucât legiuitorul a permis ca raporturile juridice de muncă să fie guvernate de aceste dispoziții naționale, derobându-se de obligația sa constituțională de a garanta, pe plan legislativ, cel puțin același nivel de protecție al dreptului la măsuri de protecție socială a muncii cu cel prevăzut în actele obligatorii ale Uniunii Europene, precum și de a pune de acord în mod permanent și continuu legislația națională infraconstituțională cu actele obligatorii ale Uniunii Europene. De altfel, legiuitorul ordinar a sesizat aceste deficiențe de reglementare și a schimbat soluția legislativă prin Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 466 din 25 iunie 2014 (care a abrogat Legea nr. 85/2006), care prevede în art. 123 alin. (8) că „După data deschiderii procedurii, desfacerea contractelor individuale de muncă ale personalului debitorului se va putea face de urgență de către administratorul judiciar/lichidatorul judiciar. Administratorul judiciar/Lichidatorul judiciar va acorda personalului concediat doar termenul legal de preaviz. În cazul în care sunt incidente dispozițiile Legii nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește concedierea colectivă, termenele prevăzute de art. 71 și art. 72 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare, se reduc la jumătate.” [a se vedea mutatis mutandis și art. 123 alin. (8) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 620 din 4 octombrie 2013].

Curtea a mai constatat că stabilirea duratei termenului de preaviz de 15 zile ține de opțiunea legiuitorului, având în vedere situația specifică a procedurii insolvenței. Dispozițiile legale sunt precise și previzibile, destinatarul normei juridice fiind capabil să își adapteze conduita în funcție de conținutul acesteia, astfel încât nu se poate reține încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție.

Curtea a admis, cu majoritate de voturi, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 86 alin. (6) teza întâi din Legea nr. 85/2006 și, cu unanimitate de voturi, a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 86 alin. (6) teza a doua din Legea nr. 85/2006.

[1] A se vedea, de exemplu, Decizia nr. 668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011, și Decizia nr. 921 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 673 din 21 septembrie 2011.
[2] În același sens, Decizia nr. 950 din 13 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 20 din 10 ianuarie 2013.
[3] Pentru dezvoltări, a se vedea T. Toader, M. Safta, The Constitutionality of Safeguards on Extended Confiscation, în Journal of Eastern Criminal Law, nr. 1/2015, pp. 1-22.
[4] Pentru dezvoltări a se vedea T. Toader, M. Safta, Romanian Costitutional Court – Law on Data Retention – unconstitutionality, Judgement of 8 July, Decision no. 440/2014.
[5] Cu distincțiile menționate în Decizia nr. 80 din 16 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 246 din 7 aprilie 2014, paragraful 455.
[6] A se vedea cu privire la această sintagmă și Decizia nr. 727 din 9 iulie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 12 iulie 2012.
[7] Decizia nr. 871 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433 din 28 iunie 2010 și Decizia nr. 206 din 6 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 254 din 17 aprilie 2012.
[8] Decizia nr.668 din 18 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie 2011.

Lector univ. dr. Marieta Safta

* Articol publicat în Revista Afaceri Juridice Europene nr. 8/2015

Secţiuni: CCR, Drept constitutional, Dreptul Uniunii Europene, Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, Studii

Cuvinte cheie: Curtea Constituţională a României, Exceptie de neconstitutionalitate, jurisprudența CCR, Marieta SAFTA, Revista Afaceri juridice europene

Vă invităm să publicaţi şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Ne bucurăm să aducem gândurile dumneavoastră la cunoştinţa comunităţii juridice şi publicului larg. Apreciem generozitatea dumneavoastră de a împărtăşi idei valoroase. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord, publicarea pe JURIDICE.ro nu semnifică asumarea de către noi a mesajului transmis de autor. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteţi citi aici. Pentru a publica pe JURIDICE.ro vă rugăm să luaţi în considerare Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice.

Puteţi prelua gratuit în website-ul dumneavoastră fluxul de noutăţi JURIDICE.ro:
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro

Newsletter JURIDICE.ro

Am citit, am înţeles şi sunt de acord cu Politica privind protecţia datelor şi condiţiile procesatorului de newsletter Privacy Policy

Da, vreau să primesc newsletter

Abonare

Login | Nu aveti cont? Click aici pentru abonare!