Secţiuni » Articole » Opinii
OpiniiPovestim cărţiImaginarul dreptului
Condiţii de publicare

Identitățile etno-naționale și exigențele integrării europene: divergențe și (posibile) convergențe
01.09.2015 | Raluca ONUFREICIUC, Lăcrămioara MAFTEI

Secţiuni: Opinii
JURIDICE - In Law We Trust

Aparent, nu există nimic mai internațional decât procesul de constituire a identităților etno-naționale – un paradox major, datorat redutabilei specificități a fiecărei identități naționale, și pretext al unor sângeroase confruntări de-a lungul timpului. Și totuși, acestea au același model originar, a cărui elaborare a avut loc cu prilejul unor intense schimburi internaționale. Potrivit teoriilor „constructiviste” referitoare la națiune, adevărata geneză a unei națiuni are loc atunci când un grup restrâns de indivizi declară că ea există și încearcă să o demonstreze. Cele dintâi exemple de astfel de comunități în sens modern, politic nu apar – potrivit acelorași teorii – mai devreme de secolul al XVIII-lea. Ideea de națiune reprezintă o adevărată revoluție ideologică, această comunitate, unită prin conexiuni care nu sunt nici de supunere față de suveran, nici de apartenență la aceeași religie ori pătură socială, nefiind determinată nici de monarh, vădit independentă de hazardul istoriei dinastice sau militare.

Totuși, națiunea se aseamănă izbitor cu “poporul” din filosofia politică, care, potrivit teoreticienilor contractului social, este unicul care poate conferi legitimitate puterii. Națiunea, în forma sa pură, este vie, iar poporul este ceva abstract. Pornind de la binecunoscuta definiție a lui Renan: “Existența națiunii este un plebiscit de zi cu zi“ și continuând în același registru, ceea ce dă ființă națiunii este “o bogată moștenire de amintiri “. La fel “ca și individul, națiunea este rezultatul unui lung trecut de strădanii, sacrificii și dăruiri”, iar “cultul strămoșilor este, dintre toate, cel mai legitim“. Obiectul acestui plebiscit, este, fără îndoială, o moștenire – atât simbolică, cât și materială și a aparține acesteia înseamnă a fi unul din moștenitorii acestui patrimoniu comun și indivizibil.

Activitatea de construire a identităților etno-naționale începută la sfârșitul secolului al XVIII-lea nu numai că nu se încheie odată cu generalizarea statelor-națiune, ci se intensifică și se sistematizează.

Patrimoniul identitar este alcătuit dintr-o serie de elemente esențiale precum: identificarea strămoșilor (reprezentând, sui generis, calea de acces către origini); miturile; folclorul (națiunea în ilustrații: peisajele, costumele tradiționale, muzeele patriotice, arta națională, cu alte cuvinte, fiecare popor trebuie să aibă propriul muzeu de etnografie națională), limbile naționale (factorul lingvistic: una dintre marile preocupări ale Europei, la finele secolului al XVIII-lea); consumul identitar (turismul – mare consumator de tradiție: monumente istorice, peisaje pitorești sau emblematice, muzee, sate conservate, vechi cartiere sau magazine de artizanat, sărbătorile naționale, arhaismul pitoresc, gastronomia cu specificul său); cultura de masă (educarea în spirit național și natura națională). În completarea acestor două din urmă elemente, școala, instituție de bază în tot acest complex de făurire a unei națiuni, îi învață pe cei care o frecventează nu numai limba, istoria sau geografia națiunii, ci, esențialmente, cum se trăiește și se gândește în spirit național și, în ultimă instanță, cum se exprimă legitim sentimentul patriotic. Prin urmare, educația morală își găsește și ea un loc în descoperirea națiunii[1]. Pedagogia sentimentului de apartenență trece prin utilizarea în mod recurent a posesivelor la persoana I-a plural – “patria noastră“, “țara noastră” – care reamintesc permanent că identitatea este colectivă. De asemenea, natura națională este eternă și intră, fără îndoială, în patrimoniul identitar sub chipul tradiției profanată gradual de arhitecți moderniști, constructori de baraje, industriași ori hotelieri avizi după câștig[2].

Ca urmare a Primului Război Mondial, se naște Liga Națiunilor, iar la sfârșitul celui De-al Doilea, Organizația Națiunilor Unite; națiuni, nu state.

În secolul XX, națiunea este considerată pe întreaga planetă ca fiind unicul fundament legitim al statului. Luptele împotriva colonialiștilor europeni sunt conduse de Fronturi sau Mișcări de eliberare națională, iar orice revendicare secesionistă în interiorul unui stat deja constituit presupune proclamarea, în prealabil, a unei națiuni distincte și oprimate. Ideea de națiune triumfă, se extinde la nivelul întregului glob și determină o “catolicitate”[3], în sensul etimologic al cuvântului. Universalitatea națiunii nu este nici pe departe similară cu cea a marilor religii: în genere, nicio națiune, chiar și într-o fază de imperialism exacerbat, nu a fost gândită ca fiind coextensivă umanității[4]. Universalitatea naționalului trece prin particular, prin acoperirea totală a unui spațiu cu unități distincte, dar asemănătoare. Cu toate acestea, noua organizare a lumii și existența societăților internaționale de arbitrare a diferendelor dintre națiuni sunt quasi incapabile să prevină confruntările sângeroase. Aceasta din pricină că nicio definiție a națiunii nu oferă un răspuns incontestabil la întrebarea fundamentală: cum să definești teritoriul unei națiuni și să deduci, în consecință, limitele unui stat?. Realmente, națiunea este un principiu, iar statul – o realitate concretă.

Consecința confruntărilor și a tensiunilor dintre identitatea națională și cea internațională, care a constituit axa principală a istoriei europene în secolul XX, s-a materializat în victoria națiunii. Pe parcursul acestui secol, națiunea a devenit cadrul eminamente firesc, natural al vieții cotidiene. Iar atunci când, la sfârșitul secolului XX, mondializarea capitalismului a început să pună în discuție suveranitatea statelor-națiune, națiunea a apărut ca un refugiu, dispariția ei fiind percepută ca o teribilă amenințare la adresa coeziunii sociale și a condițiilor de existență ale celor “nevoiași”. Formată sub auspiciile libertății, egalității în drepturi și fraternității, ideea națională s-a impus, întotdeauna, ca un ideal, pretinzând, la nevoie, chiar sacrificiul suprem. De asemenea, statul-națiune s-a impus, prin excelență, deja, ca spațiul în care fiecare dispune de o serie de drepturi și poate să lupte pentru apărarea, respectiv sporirea ori multiplicarea acestora, drepturile și îndatoririle comune ale cetățenilor reprezentând încă un element esențial în constituirea patrimoniului identitar și, implicit, a identității etno-naționale.

În evoluția lor, comunitățile umane au avut ca prioritate păstrarea identității, suveranității, independenței și integrității teritoriale[5]. Din unghi intelectual, națiunea apare ca fiind construită ca un ”organism” infailibil, imuabil, mereu identic cu sine însuși de-a lungul vicisitudinilor istoriei. Trecerea de la națiune, ca principiu atemporal, la statul-națiune, organizație ce nu poate exista decât adaptându-se permanent, dezvăluie această contradicție dintre fixitate și evoluție. Așa cum am menționat mai sus, la sfârșitul secolului al XIX-lea, în momentul în care statul-națiune se impune ca forma de organizare politică prin excelență, discursul asupra decăderii națiunii își redobândește întreaga forță.

Continentul european este astăzi scena unor ample transformări, în urma procesului de extindere a Uniunii Europene. Departe de a fi un proces facil, realizarea proiectului unității europene a căpătat vigoare, cu precădere după impunerea Uniunii, ca organizație politico-economică, cele mai importante progrese înregistrându-se în aceste domenii. Pe deplin conștientă de necesitatea accentuării celor două dimensiuni geopolitice: euroatlantică și euroasiatică, Europa evoluează astăzi în sensul dezvoltării dimensiunii sale de securitate și de apărare. Astfel, a fost impusă o viziune europeană asupra securității pentru a elabora o identitate cât mai clară, puternică și distinctă a noii construcții europene. Așa cum au demonstrat-o disputele ivite în jurul ratificării Tratatului Constituțional European, nu există o direcție unanim acceptată privitoare la identitatea culturală a Europei. Cultura furnizează identitate, o identitate culturală[6], iar când o națiune sau un continent are o identitate culturală, care nu înseamnă nici pe departe uniformizare, are, de fapt, un sistem integrat prin acțiunea comună a mai multor factori care îi conferă unitate prin varii modalități. Grăitoare în acest sens este sintagma prezentă în mai toate documentele oficiale ale Uniunii că în Europa există “unitate în diversitate”, însă opiniile majoritare converg către convingerea că diversitatea dintre statele membre este departe de a putea fi considerată unitate.

Diversitatea culturii europene nu este nicicum dificil de demonstrat, însă, în ceea ce privește unitatea materializată într-o identitate culturală comună a Europei, lucrurile se complică. Considerăm, în schimb, că istoria și existența unei moșteniri comune sunt elemente fundamentale ale identității culturale atât naționale, cât și europene. În istoria Europei, asemenea tendințe de unificare au mai existat, dacă avem în vedere Imperiul Roman și Creștinismul. Acești factori nu au avut aceeași influență în fiecare regiune a Europei, însă dominanța romană a fost percepută, în mod constant, ca o fundație a civilizației europene. Moștenirea militară romană, organizarea birocratică și a infrastructurii, precum și sistemul de valori implementat prin codul juridic roman sunt elemente pe care sunt fundamentate multe dintre instituțiile contemporane europene. În ceea ce privește Creștinismul, departe de a fi exclusiv o caracteristică a Europei, el constituie religia majoritară a continentului de mai bine de două milenii, uneori, aria acestuia de răspândire fiind coincidentă cu frontierele Europei. Un alt aspect istoric important a fost Islamul, care, în Evul Mediu, a constituit una dintre cele mai însemnate amenințări externe la adresa Europei, mai ales în perioada de expansiune a Imperiului Otoman. Această amenințare s-a transformat într-un factor generator și fortifiant al identității de grup și al coeziunii la nivel european, putând fi interpretat ca un factor unificator la nivelul Europei.

Inițiat pe baze economice, complexul proces de construcție al Uniunii Europene a reușit să capete consistență și să producă un curent integrator, generator de interconectivitate, în special în domeniul economic, politic, eventual militar, dar parțial și în domeniul cultural.

Problema culturală este purtătoare a unui grad ridicat de complexitate și din cauză că diversitatea este privită ca unul din punctele forte ale Europei contemporane, identitatea europeană fiind din ce în ce mai mult asemănată cu capacitatea de a tolera diversitatea culturală, ceea ce demonstrează existența unor anumite valori comune pe care cetățenii Europei le prețuiesc și le respectă: democrație, dreptate și egalitate socială, libertate și drepturile omului.

Consolidarea unei Europe unite, în speță a integrării europene, este o încercare vitală menită a oferi o securitate durabilă ambelor jumătăți ale Europei, estul și vestul. Iar principala cale spre stabilizarea securității este folosirea puterii pentru exportul propriului model de viață. Cu alte cuvinte, vorbim despre construirea unei identități comune a “Marii Europe”, a unei Europe unite, bazată pe un set unic de valori și pe instituții compatibile integrate unui sistem de gestiune unitar conceput la nivel continental. Prin urmare, procesul european este o chestiune de putere și, implicit, de cultură. Astfel că cine are puterea să transfere altora propria paradigmă cultural-identitară își mărește puterea necesară spre fortificarea securității proprii. Din această perspectivă, acquis-ul comunitar este, ipso facto, un acquis identitar[7]. Problema majoră este că, în prezent, Uniunii Europene îi lipsește și voința și capacitatea de a-și impune modelul în afara frontierelor, cu toate că securitatea sa, într-o lume aflată în plin proces de globalizare, necesită ori impune mai mult ca oricând o astfel de extindere. Capacitatea de voință implică renunțarea la confortul actual și la sentimentul de superioritate specific Europei Occidentale pentru a face din integrarea europeană un proces preponderent politic, menit să conducă spre o entitate continentală cu o structură de instituții politice unitare. Capacitatea de efort privește mobilizarea resurselor economico-financiare apte de a consolida unitatea politică prin echilibrarea dezvoltării subregionale în interiorul ei și prin înlăturarea disparităților economico-sociale dintre națiunile europene, părți componente ale Europei unite. Nefiind în măsură să îmbine securitatea prin integrare cu securitatea prin dezvoltare, Uniunea va fi, inevitabil, în situația de a constata nu numai că nu-și poate impune identitatea, ca atare, în jumătatea estică a continentului, ci și capacitatea defensivă împotriva invaziei cu care o amenință actuala “dezordine orientală”[8].

Pentru ca întâlnirea Vestului cu Estul și sinteza lor în cadrul procesului de integrare europeană să nu conducă la convulsii, instabilitate și anarhie sau pentru ca ele să nu genereze fenomene nocive de felul celor rezultate din încrucișarea culturii sau a identității de clan cu cultura, identitatea statului-națiune, în unele părți ale lumii și chiar în Europa, va fi nevoie ca viziunea asupra Europei unite de mâine să fie dezvoltată în comun de către toți europenii, deopotrivă din Apus și Răsărit. Uniunea nu poate fi unica responsabilă pentru fortificarea procesului european. Iar acest proces nu poate și nu trebuie să fie unul de transfer identitar, ci unul de sinteză identitară. Actualmente, aparent, Europa Centrală și de Răsărit sunt mai dispuse la aceasta. Cu toate acestea, Europa Centrală și de Răsărit sunt caracterizate, încă, prin insecuritate existențială și cultural-identitară, individuală și colectivă, națională și internațională și un grad de pauperitate mai ridicat[9].

Pornind de la conceptele de națiune[10], identitate națională și naționalism[11], concepte-cheie ale teoriei sociale[12], actualmente, în Europa contemporană, se conturează treptat o așa numită identitate europeană, care în mod firesc ar fi trebuit să existe în momentul în care a fost consacrată cetățenia europeană prin Tratatul de la Maastricht, care prin însăși definiția sa presupune existența unor principii comune de acțiune ale statelor membre[13] și implicare profundă a cetățeanului în procesul de integrare europeană. Întrebarea inevitabilă ce decurge dintr-o asemenea prevedere a Tratatului din 1992 (intrat în vigoare în 1993) este dacă nu cumva cetățenia europeană a fost concepută, cu toate efectele ce decurg de aici, în mod prematur, înainte de a se putea vorbi despre o adevărată coeziune sau convergență a voinței identităților etno-naționale în direcția formării unei apartenențe veritabile la Uniunea Europeană, a descoperirii unor valori comune, a unei identități europene și, în ultimă instanță, a unei cetățenii europene?. Căci sentimentul apartenenței etnice și al identității naționale este izbitor de puternic și definitoriu pentru membrii fiecărei națiuni, necunoscând limitări[14].

În esență, națiunea a apărut odată cu începutul unei profunde mutații economice, reprezentând forța de coeziune care a permis construirea unei organizații politice și sociale direct proporțională cu transformările care au schimbat total modul de viață al oamenilor. Iar faptul că rolul său se încheie în momentul în care se concepe o altă mutație radicală nu prezintă o atât de mare gravitate, cât timp o nouă forță de coeziune o va înlocui. Mai mult, depășirea istorică a națiunii nu va conduce la dispariția acesteia[15].

Uniunea constituie o structură destinată să răspundă provocărilor economiei mondiale, iar concepția aflată la baza ei derivă din cea a statelor. Ambițiile inițiale de dezvoltare rapidă a unei “națiuni supranaționale“, respectând, totodată, cultura și amprenta specifică a fiecărui stat național, de creare cu ajutorul unei elite[16] a simbolurilor europene (steagul comunitar, imnul, ziua Europei, moneda euro – care să fie rapid asimilate prin standardizarea sistemului de învățământ și sistemul de comunicații comun) au suferit constante încetiniri.

Uniunea Europeană decretează legi comunitare, instituie cele 4 libertăți de circulație[17], are o monedă comună, un Parlament și un executiv. Mai mult, folosindu-ne de o serie de exemple relevante precum: programele Erasmus, Universitățile Europene[18] sau festivitățile consacrate Capitalei Culturii Europene materializate în simboluri, făcând parte din viața curentă a cetățenilor europeni, acestea fortifică rețelele academice și culturale în Europa, dând un nou sens identității europene[19].

Dar, ceea ce lipsește ideii de Europă unită sunt tocmai acele chestiuni care corespund națiunii, și anume: atașamentul față de un ideal împărtășit al unei solidarități fraterne pe un teritoriu comun, practic, ceea ce numim o identitate colectivă[20]. Actualmente, europenii par a avea o puternică convingere și însușire a identității naționale și o lipsă de identitate europeană. Istoria națiunilor noastre dovedește faptul că o identitate colectivă se construiește printr-un efort colectiv și faptul că națiunea a fost consolidată în strânsă legătură cu ideea de democrație și fericire face ca aceste valori să fie mai mult decât actuale. Construirea unei identități comune va fi lipsită de efecte dacă nu va fi însoțită de un real proiect politic care să propună cetățenilor europeni să redevină actori ai propriului lor destin[21]„.

Un exemplu edificator al unicității direcției sau al lipsei acesteia este cel al Danemarcei, care a respins aderarea la moneda unică – gest care nu trebuie, nici pe departe, interpretat ca un semn de xenofobie, ci ca marcând un viu atașament pentru vechiul simbol național, coroana daneză. Cu toate că proeuropenii au lansat sugestia că Danemarca va deveni parte a zonei euro ceva mai târziu, când Marea Britanie și Suedia vor adopta la rândul lor moneda unică, presa internațională a interpretat eșecul referendumului ca o puternică victorie a spiritului național. Politicienii danezi, în schimb, au respectat acest spirit, considerându-se că o identitate națională puternică nu poate fi decât parte a soluției și nu un obstacol în calea identității europene. Infirmând unele teorii, referendumul danez a dezvăluit faptul că naționalismul și identitatea etno-națională sunt factori încărcați de sensuri, utili integrării în Uniune. Căci întotdeauna vor exista interese naționale în UE, statele dorind să-și recunoască constant urmele propriei națiuni în tot acest cadru comun. Cultura nu se dezvoltă în același ritm cu economia, iar asemenea refuzuri sunt semne că Uniunea Europeană nu trebuie să desconsidere democrațiile naționale, alminteri acestea pot deveni o piedică în continuarea integrării.

Ideal vorbind, populația Europei ar trebui să fie una singură ca aspirații și limbă, însă nu este, iar grupurile diferențiate care trăiesc în acest spațiu comun nu par dispuse să se asimileze reciproc și nici capabile să se “topească” pentru totdeauna într-un singur stat membru[22]. Ethosul comun al moștenirii culturale greco-latine și al creștinismului ar putea constitui expresia delimitării europenității în raport cu ceilalți – așa cum, în istorie, la scară mică, germanii s-au definit prin delimitarea față de francezi. Însă, prin globalizare sau o uniune de tip federalist, “celălalt” nu mai e vecinul – convertit dintr-un posibil, eventual dușman, într-un veritabil partener în cooperare – ci lumea din afara Uniunii Europene.

Pornind de la afirmația: “Pe drumul spre Europa, statele europene au găsit și calea către sine“ și răspunzând la întrebarea: “E oare identitatea națională amenințată de globalizare sau, dimpotrivă, aceasta va ieși întărită din această confruntare?”, putem deduce că globalizarea a condus, deopotrivă, la vizibilitatea diferențelor, amplificând conștiința națională, și la asimilarea acestora până la nivelul unui spirit comunitar, unional[23]. Fără dubiu, calitatea democrației și încrederea în sistemul politic european vor juca un rol dominant în conștiința europeană, dacă putem vorbi despre o asemenea conștiință. În același registru, teoria lui Anthony D. Smith lămurește faptul că integrarea economică nu poate continua fără a încerca să se armonizeze cu evoluțiile culturale – căci trăim vremuri în care suntem martori la renașterea naționalismului etnic concomitent cu globalizarea[24]. O soluție în acest sens, potrivit cercetărilor lui Smith, pentru Europa ar fi nevoia de o anumită încetinire a integrării economice, astfel încât apropierile culturale să se poată stabiliza și adapta la rândul lor în tot cursul acestui proces[25]. Naționalismul văzut ca urmare a unei integrări grăbite și insuficient înțelese și însușite devine o barieră, iar înlăturarea aceastei bariere nu s-ar putea face decât prin formarea unor memorii europene comune, a unor tradiții, valori, mituri, simboluri europene.

Cât despre limbă, cel mai puternic simbol al esenței și individualității fiecărei națiuni, aceasta reprezintă o mare dilemă pentru identitatea europeană. Numărul crescut de limbi și dialecte la nivel unional e perceput ca o bogăție la care nimeni nu este dispus să renunțe în favoarea unei lingua franca (engleza, fără îndoială, căci a reinventa latina sau a impune esperanto este practic imposibil). În acest sens, reamintim afirmația lui Canetti “cel mai neliniștitor lucru este că există limbi diferite“[26].

Cum ar putea fi creată astfel identitatea europeană, dincolo de atâtea obstacole sau cum ar putea fi depășite acestea din urmă?

Obstacolul principal[27] în calea unui sentiment puternic de identitate europeană sunt europenii înșiși. De aceea identitatea în Europa va rămâne pentru următorul deceniu în continuare duală, conștiința națională coexistând cu cea europeană, incipientă, care se poate spune că se întrevede în inovația instituțională numită cetățenie europeană. În acest sens au înclinat și prevederile Tratatului de la Amsterdam unde s-a accentuat faptul că ”cetățenia Uniunii completează cetățenia națională și nu o înlocuiește”.

Catherine Withol de Wenden afirma faptul că ”odată Uniunea Europeană construită, trebuie inventați cetățenii”, aspect ce aduce în prim-plan în mod clar importanța chestiunii identitare, a conturării unei apartenențe reale la o structură ce depășește frontierele statului, prin acceptarea unui set de valori civice noi. În absența acestora și a unei solidarități comune nu se pot construi bazele adecvate ale unei adevărate cetățenii europene de care titularii săi să se poată bucura pe deplin. Încercarea de a crea un sentiment comun de apartenență prin impunerea lui pe o linie descendentă instituție-individ și de a institui o cetățenie europeană hibrid își dovedește deja neajunsurile. Procesul continuu de extindere al Uniunii, diversitatea culturilor naționale și instabilitatea a însuși conceptului de cetățenie europeană au generat și vor genera în continuare piedici în această permanentă mișcare.

Cum s-ar putea forma, în esență, omul ”european”? Categoric nu prin adeziunea statelor naționale la o serie de principii constituționale comune la nivel european. De altfel, tocmai dezideratul de a crea sau a da ”impresia că există o Europă cu o Constituție proprie și popoare cu constituții naționale” a condus la eșecul Tratatului Constituțional. Sigur că s-ar putea găsi o soluție normativă care să reglementeze raporturile dintre statele membre fără a se degrada constituțiile naționale, însă, indubitabil, vor exista vizibile imixtiuni.

În literatura de specialitate[28], s-a enunțat ideea că o structură europeană ”poate fi considerată valabilă pe termen lung doar dacă ia în calcul națiunile, istoria lor îndelungată, limba națională și statele care le corespund, deoarece întotdeauna argumentele pentru Europa țin de rațiune, iar argumentele împotriva Europei de suflet.”

O particularitate importantă națiunilor[29] din Occident este aceea că au în spatele lor civilizații ce au durat secole întregi, ale căror limbi s-au răspândit peste tot în lume. În acest context, teamă de deznaționalizare sau de obligația de renunța la drepturile lor ”vădit” naționale prin adoptarea unui sistem federal este aproape inexistentă.

În schimb, misiunea Uniunii Europene în Europa Centrală și de Răsărit este mult mai dificilă, deoarece aceasta trebuie să ofere statelor membre actuale sau viitoare un sentiment de reală siguranță pentru a le putea ajuta să-și depășească temerile permanente și adesea legitime de a fi deznaționalizate și, în cele din urmă, ”cucerite” supranațional.

Totuși, schimbările de optică ale statelor membre și implicit ale cetățenilor săi europeni au relevat faptul că sprijinirea unor demersuri constituționale la nivelul Uniunii Europene (crearea așa-zisului ”demos constituțional”) a apărut, adeseori, în momente în care nivelul de satisfacție privind rezolvarea crizelor politice interne a fost scăzut, nefiind suscitată neapărat de necesitatea aparteneței la construcția europeană sau de un spirit civic comunitar.

(Posibile) Concluzii

Transformarea conceptului de națiune și al identității naționale hoc tempore în principii universale a condus fără doar și poate la ambițiile europene prezente astăzi. În acest sens, de altfel, istoricul Hagen Schulze a afirmat că ”dacă nu ar fi fost ideea de națiune, care a încurajat sentimental comunitar, Europa s-ar fi dezintegrat în războaie civile”.

În realitate, ceea ce reprezintă o adevărată amenințare pentru Europa de astăzi nu este împărțirea pe națiuni, ci, dimpotrivă, dorința naționalităților foarte mici de a-și întemeia propriile state naționale ”bazate pe o unitate himerică și irealizabilă a națiunii, limbii și teritoriului statal” (Hagen Schulze).

Așadar, în contextual actual, este fără dubiu că ”otrava naționalismului maselor care aproape a provocat o dată declinul Europei încă mai funcționează, însă trebuie să subliniem neapărat faptul că fără puterea mobilizatoare și unificatoare a naționalismului, eliberarea țărilor din Europa de Est de sub lanțurile dictaturii comuniste nu ar fi fost cu putință”. De altfel, mirajul reîntoarceii la o Europă liberă, după depășirea evenimentelor din perioada anilor 1989-1990 în Europa răsăriteană a subliniat nevoia asiduă a fostelor state aflate sub influență sovietică de a se alătura valorilor și obiectivelor europene prin intermediul exercițiilor democratice proprii fiecărui stat.

În fond, poate că este de dorit ca statele membre ale Uniunii Europene să nu fie nevoite să depășească ideea de națiune, ci doar ”ficțiunea unității obiective și inevitabile dintre popor, națiune, istorie, limbă și stat”.

În orice caz, constituirea identității europene nu ar fi posibilă fără acordul cetățenilor statelor membre sau, stricto sensu, al europenilor. Când și în ce formă se va materializa ea o o vor arată anii ce vor urma.


[1] A.-M. Thesse, Crearea identităților naționale în Europa – secolele XVIII-XX, Ed. Polirom, Iași, 2000, p. 173.
[2] Ibidem, p. 182.
[3] Din punct de vedere etimologic, semnificația cuvântului “catolic” este cea de universal, întins în întreaga lume. În acest sens, a se vedea Anne-Marie Thiesse, op. cit., p. 166.
[5] V. Buța et alli, Implicaţii ale religiilor asupra securităţii în contextul extinderii U.E., Ed. Universităţii Naţionale de Apărare Carol I, București, 2006, p. 17.
[6] Definită drept percepția comună subiectivă asupra moștenirii și istoriei unui grup. În acest sens, a se vedea V. Buța et alli, op. cit., p. 99.
[7] V. Buța et alli, op. cit., p. 150.
[8] Idem.
[9] V. Buța et alli, op. cit., p. 151.
[10] Potrivit filosofului german Johann Gottfried Herder, parintele naționalismului modern, “națiunea înseamnă unitate”, este o “comunitate de origine, de sânge și de limbă”; Johann Gottlieb Fichte evidenţiază elementul lingvistic: “Cei care vorbesc aceeaşi limbă sunt uniţi între ei de o infinitate de legături; ei se înţeleg unii pe alţii şi au puterea să se facă înţeleşi din ce în ce mai clar; ei aparţin aceleiaşi entităţi şi formează, de la natură, un întreg unic şi indivizibil”; pentru istoricul francez Fustel de Coulanges, națiunea este “voința membrilor de a trăi laolaltă”; la polul opus fiind Benedict Anderson, prin teoria sa asupra națiunii ca o comunitate imaginată, acesta statuează că “naţiunile nu sunt date de la natură, nu au istorie şi nu pot fi explicate prin faptul că membrii lor au aceeaşi origine etnică şi împărtăşesc aceeaşi cultură, ci mai important ar fi ataşamentul pe care ei îl dovedesc”, „Comunicarea creează comunitatea. […] Comunicaţiile şi mass-media facilitează naşterea naţiunilor, [care sunt] comunităţi virtuale/imaginate/proiectate vizual. Numai contactul fizic, faţă în faţă, este în măsură să asigure existenţa comunităţilor; naţiunile sunt, întrucâtva, o iluzie!”. În acest sens, a se vedea aici.
[11] Una dintre cele mai importante provocări pentru teoreticienii naționalismului este să creeze o tipologie care să cuprindă toate particularitățile naționale și istorice. Facem distincția aici între: naționalismul european răsăritean și naționalismul european occidental. Pentru detalii, a se vedea A. Mungiu- Pipidi, Transilvania subiectivă, Ed. Humanitas, București, 1999, pp. 36-37.
[12] Identitatea națională sau etnică este conceptul-cheie al psihologiei sociale.
[13] Cetăţenia europeană are la bază principiile comune ale statelor membre: principiul libertăţii, principiul democraţiei, principiul respectării drepturilor omului şi al libertăţilor fundamentale şi principiul statului de drept, incluse în Tratatul de la Amsterdam, şi decurge din drepturile fundamentale ale omului şi drepturile specifice acordate cetăţeanului european (drepturi de liberă circulaţie şi drepturi civice), descrise în Tratat. În acest sens, a se vedea aici.
[14] Limitări lingvistice, politice, sociale, ideologice.
[15] Așa cum edificarea acesteia nu a însemnat distrugerea altor tipuri de formațiuni colective, menite ulterior să joace un rol secundar.
[16] Exemplul notabil în acest sens fiind Comitetul Adonnino.
[17] Cele 4 libertăți fundamentale ale Pieței Interne: a mărfurilor, a persoanelor, a capitalurilor și a serviciilor.
[18] În domeniul învățământului – repetatele propuneri care exprimă idealul unei direcții unice pentru standardizarea sistemului de învățământ și crearea unui sistem de educație în masă inclus într-un cadru referențial unic au eșuat..De pildă, o carte de istorie europeană comună, în eventualitatea în care s-ar realiza, nu va putea fi impusă într-o manieră obligatorie – efectul fiind limitat.
[19] Argumentul care se opune constă în faptul că, nefiind simboluri vizuale și fiind accesate, în general, de persoane foarte educate, nu vor avea un mare impact asupra maselor – dar și identitatea națională a fost a priori, creația elitelor. În acest sens, a se vedea G. Tartler, Europa națiunilor. Europa rațiunilor, Ed. Cartea Românească, 2001, p. 19.
[20] Jaques Delors, fost președinte al Comisiei Europene, considera că federalizarea este primul pas în crearea identității europene, o creare a coeziunii care să se dezvolte treptat într-o identitate.
[21] A.-M. Thiesse, op. cit., p. 207.
[22] A. Van Gennep, Traité comparatif des nationalités, Paris, Payot, 1992, p. 24, apud A.-M. Thiesse, op. cit., p. 7.
[23] M. Salewski, Nationale Identität und Europäische Einigung, Göttingen, 1991, p. XXIII (Enleitung), apud G. Tartler, op. cit., p. 19.
[24] A. D. Smith, Nation and Nationalism in a Global Era, Polity, 1996.
[25] Pentru detalii, a se vedea aici.
[26] G. Tartler, op. cit., p. 18.
[27] H. Schulze, Stat și națiune în istoria europeană, Ed. Polirom, Iasi, 2003, p. 298.
[28] H. Schulze, op. cit., pp. 312-313.
[29] W. Kolarz, Mituri și realități în Europa de Est, Ed. Polirom, Iași, 2003, p. 201.


Av. Raluca Onufreiciuc
Lăcrămioara Maftei

Cuvinte cheie: , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.


Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti