Cuprinsul cererii de chemare în judecată – individualizarea probelor de către reclamant. Constituționalitate
7 septembrie 2015 | Anda-Laura DUȚESCU
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 612 din data de 12 august 2015 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 392/2015 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 254 alin. (1) teza întâi prin raportare la dispoziţiile art. 194 lit. e) tezele întâi şi a cincea din Codul de procedură civilă.
Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Lenuța Lăcătuș într-un dosar aflat pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București – Secția a II-a civilă.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost reţinut de instanţa care a sesizat Curtea Constituţională, îl constituie prevederile art. 254 alin. (1) din Codul de procedură civilă. În realitate, din motivarea excepţiei, precum şi din circumstanţele cauzei, Curtea reţine că obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 254 alin. (1) teza întâi prin raportare la dispoziţiile art. 194 lit. e) tezele întâi şi a cincea din Codul de procedură civilă. Codul de procedură civilă a fost republicat după data sesizării Curţii Constituţionale, fără ca textele de lege criticate să-şi schimbe numerotarea. Acestea au următorul cuprins:
– Art. 194 lit. e) tezele întâi şi a cincea din Codul de procedură civilă:
„Cererea de chemare în judecată va cuprinde: (…)
e) arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. […] Când se va cere dovada cu martori, se vor arăta numele, prenumele şi adresa martorilor, dispoziţiile art. 148 alin. (1) teza a II-a fiind aplicabile în mod corespunzător.”;
– Art. 254 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă:
„Probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel […].”
În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21 referitor la accesul liber la justiţie şi art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată, Curtea reţine că autorul excepţiei critică prevederile art. 254 alin. (1) din Codul de procedură civilă, apreciind că acestea aduc atingere art. 21 referitor la accesul liber la justiţie din Constituţie şi art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ca urmare a faptului că în temeiul acestora a fost decăzut din proba cu martori pentru motivul că prin cererea de chemare în judecată nu a indicat numele, prenumele şi adresa acestora. Din această perspectivă, Curtea reţine că reclamantul este cel care declanşează procesul civil prin introducerea cererii de chemare în judecată. Odată cu formularea pretenţiilor, acesta trebuie să facă cunoscute pârâtului atât motivele de fapt şi de drept, cât şi dovezile pe care se întemeiază cererea, astfel cum prevede art. 14 alin. (2) din Codul de procedură civilă. În ceea ce priveşte proba cu martori, legiuitorul a instituit, prin art. 194 alin. (1) lit. e) tezele întâi şi a cincea din Codul de procedură civilă, obligaţia indicării numelui, prenumelui şi adresei acestora, deoarece, în concepţia Codului de procedură civilă, capetele de cerere trebuie să se sprijine pe probe individualizate, iar nu pe o determinare generică a acestora.
Dacă probele nu sunt individualizate, capetele de cerere se vor sprijini doar pe afirmaţiile reclamantului, ceea ce ar duce la întârzierea soluţionării cauzei prin acordarea de termene succesive. Or, prin obligaţia ce incumbă reclamantului de a indica în cererea de chemare în judecată, atunci când se solicită proba cu martori, a numelui, prenumelui şi domiciliului acestora, legiuitorul a dorit instituirea unei discipline procesuale tocmai pentru a garanta respectarea principiului accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil.
Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 254 alin. (1) teza întâi din Codul de procedură civilă prin raportare la prevederile art. 21 din Legea fundamentală, Curtea reţine că neindicarea numelui, prenumelui şi adresei martorilor prin cererea de chemare în judecată atrage sancţiunea procedurală a decăderii, sancţiune a cărei configurare şi reglementare ţine de opţiunea legiuitorului, în temeiul art. 61 alin. (1) şi art. 126 alin. (2) din Constituţie. Această opţiune nu poate avea însă ca efect atingerea substanţei dreptului, respectiv, în cazul de faţă, a accesului liber la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil. Sancţiunea decăderii impusă de legiuitor urmăreşte un scop legitim, respectiv disciplinarea părţilor, asigurarea celerităţii judecării cauzei, ea este adecvată şi necesară pentru atingerea acestui scop în sensul că posibilitatea indicării şi individualizării respectivei probe a fost una efectivă – şi nu iluzorie – în etapa anterioară începerii propriu-zise a judecăţii. În privinţa existenţei unui just echilibru între interesele concurente, respectiv cel de bună administrare a justiţiei, în vederea asigurării unei ordini şi discipline procesuale, pe de o parte, şi exigenţele accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil, pe de altă parte, Curtea reţine că între acestea nu există un dezechilibru, întrucât sancţiunea procesuală impusă nu este nici excesivă şi nici nerezonabilă, din contră, ea asigură părţilor un cadru procesual stabil, ceea ce determină o previzibilitate sporită în privinţa desfăşurării ulterioare a procesului. Astfel, pârâtul nu va putea fi surprins de folosirea altor dovezi direct în faza de judecată, ceea ce echivalează cu existenţa unui climat de ordine şi de predictibilitate necesar pentru exercitarea în condiţii optime a oricărui drept fundamental. Aşadar, sancţiunea procesuală a decăderii este una proporţională cu scopul legitim urmărit şi nu este de natură a afecta substanţa dreptului de acces la justiţie şi nici a celui la un proces echitabil.
Curtea reţine că dreptul la un proces echitabil – respectiv, dreptul la apărare ca şi componentă a acestuia – este garantat şi de prevederile Codului de procedură civilă, care conferă judecătorului anumite prerogative în temeiul cărora poate administra toate probele necesare soluţionării cauzei, iar părţii, dreptul de a se apăra, chiar şi atunci când a fost decăzută din dreptul de a administra o probă.
Astfel, Curtea decide:
– Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 254 alin. (1) teza întâi prin raportare la dispoziţiile art. 194 lit. e) tezele întâi şi a cincea din Codul de procedură civilă.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
