Secţiuni » Arii de practică » Litigation » Drept penal
Drept penal
DezbateriCărţiProfesionişti

Democrația americană în opera lui John Grisham. Pedeapsa cu moartea. Ep. 28: De ce sunt condamnați la moarte și cei nevinovați?
07.09.2015 | Ion TURCU

Secţiuni: Drept penal, Opinii
JURIDICE - In Law We Trust

Mult mai generoasă a fost soarta cu Ron, princialul protagonist al romanului Nevinovatul (uneori, justiția este cel mai crud călău), care este doar simpla relatare a faptelor reale și conține fotografii ale persoanei acuzate. Timp de 12 ani a fost învinuit fără probe relevante și de mai multe ori a ajuns în pragul nebuniei până când analiza de laborator întârziată risca să devină similară celei din romanul Mărturisirea. La vârsta de 25 de ani avea la activ cinci plângeri pentru viol respinse de instanță, dar avea și halucinații și primise o prescripție de tratament contra schizofreniei, neluată în seamă. În 1980, a fost închis pentru prima dată pentru conducerea unui vehicul în stare de ebrietate. O noua acuzație de același fel s-a repetat în 1981, iar la 4 iulie 1981, a fost arestat pentru că s-a îmbătat în loc public. La 30 septembrie 1982, a fost din nou acuzat pentru conducerea unui autovehicul sub influiența alcoolului. În noaptea de șapte decembrie 1982, tânăra Debbie a fost asasinată după ce fusese schingiuită și violată. Printre suspecți s-a numărat și Rhon, cu reputația redată mai sus, precum și prietenul său Fritz, pe amândoi și pe alții agenții de poliție îi chestionau, dorind să afle ce făceau în noaptea de șapte decembrie. Principalul suspect rămânea Ron și procurorul Peterson înclina să îl desemneze ca principal autor al crimei. Ancheta avansa lent, dar nu la fel avansa și declinul său mental. În ianuarie 1984, acesta a recunoscut o acuzație de fals fără legătură cu crima. Dovezile de care dispuneau procurorii și polițiști erau insuficiente, mai ales că niciuna dintre amprentele recoltate din apartamentul victimei nu se potriveau cu amprentele lui Rhon sau cele ale lui Fritz. Nu exista niciun martor ocular, nimeni nu auzise nici măcar un singur sunet.

În aprilie 1984, a fost ucisă încă o tânără, între cele două crime neexistând legătură. Procurorii dispuneau numai de rezultatele autopsiei și de mostrele de păr. Mai aveau rezultate îndoielnice la testele cu detectorul de miciuni, dar în cel de-al doilea caz nu aveau nici cadavru dar, cu toate acestea, procurorii îl hărțuiau pe Tommy. Acuzatul a făcut o greșeală, admițând deschiderea unui dialog cu anchetatorii pe suportul unui vis pe care l-ar fi avut Tommy și în care era autorul crimei. Presa era nedumerită, pe bună dreptate, cum era posibil ca, avându-l pe autor să, nu poată găsi cadavrul. Poliția a mai arestat un suspect, Carl, care, în mai puțin de două ore, a recunoscut comiterea crimei, tot așa cum o recunoscuse și Tommy.

Pentru a obține mărturisirile, polițiștii care au instrumentat cazurile au folosit metode nepermise, promisiuni de comutare a pedepsei, în principal.

Al cincelea amendament al Constituției Statelor Unite protejează contra autoacuzației. Pentru a rezolva o crimă, anchetatorul nu trebuie să obțină o mărturisire prin mijloace neoneste. Cu un secol înainte de amendament, Curtea Supremă a SUA a decis că o mărturisire nu poate fi luată în considerare dacă s-a obținut prin exploatarea speranțelor sau a temerilor acuzatului și dacă, procedându-se astfel, acuzatul a fost lipsit de libertate sau de autocontrolul necesar pentru a decide să mărturisească (cazul HOPT vs.UTAH). O mărturisire obținută prin amenințări nu poate fi acceptată. Declarația de mărturisire trebuie să fie dată din propria inițiativă a suspectului și nu să se obțină prin amenințări violențe sau promisiuni, oricât ar fi acestea de insignifiante (cazul BRAM vs. United States). În 1960, aceeași Curte a precizat că o constrângere poate fi atât mentală, cât și fizică. Factorii prin care va fi stabilită constrângerea sunt:
1) durata interogatoriului;
2) dacă interogatoriul a fost prelungit în mod firesc;
3) dacă interogatoriul a avut loc ziua sau noaptea, deoarece mărturisirile obținute noaptea sunt suspecte;
4) particularitățile de natură psihologică ale suspectului, cum sunt inteligența, rafinamentul, educația ș.a.m.d.

Cel mai celebru dintre cazurile în care s-a obținut prin procedee incorecte mărturisirea acuzatului a fost cazul Miranda vs Arizona. Curtea Supremă a SUA a stabilit că un suspect are dreptul esențial de a nu fi silit să vorbească și niciuna dintre declarațiile făcute pe durata interogatoriului nu poate fi folosită la proces decât în cazul în care poliția sau procurorul pot dovedi că suspectul a înțeles pe deplin următoarele:
a. că are dreptul să păstreze tăcerea;
b. că tot ceea ce spune poate fi folosit împotriva lui;
c. că are dreptul la un avocat, indiferent în ce fază a procesului.

Detectivii polițiști Rogers Smith și Feathrestone cunoșteau aceste exigențe și le-au respectat parțial, pentru că au înregistrat secvențele în care acuzatul recunoștea. Ceea ce au scăpat din vedere anchetatorii era împrejurarea că interogatoriul a durat cinci ore și jumătate și a fost alcătuit în mare parte din agresiuni verbale și amenințări.

Sub aspectul respectării Constituției în luarea interogatoriului, cele două mărturisiri erau dezastruoase pentru acuzare, cu toate că venise vremea desfășurării procesului, cu sau fără existența cadavrului, controversele continuau și doi judecători au refuzat cazul.

Ceea ce a fost un aspect neglijat, deși esențial pentru soluționarea corectă a cazului, era proba de laborator.

Judecătorul Miller a ordonat evaluarea psihică a suspectului Ron. Mama bănuitului Ron și-a amintit că în 1982 la data de șapte decembrie Juanita a închiriat un videocasetofon și cinci dintre filmele ei preferate și cei doi și-au petrecut noaptea urmărind aceste filme. Juanita avea chitanța cu care achitase taxele de închiriere. Noaptea de șapte decembrie era noaptea crimei pentru care Ron fusese condamnat la moarte. La 15 mai 1991, Curtea de Apel din Oklahoma a confirmat în unanimitate condamnarea la moarte.

Romanul descrie închisoarea în care se afla Ron, o construcție nouă, începută în 1990, și denumită unitatea H, în totalitate fiind alcătuită din beton, inclusiv podelele, plafoanele, paturile și rafturile. Nu exista metal pentru a nu oferi posibilitatea confecționării unor arme. Nu existau ferestre, nu aveai nicio șansă să vezi lumina soarelui și nicio șansă să respiri aer proaspăt. Celulele erau duble, dar prea mici pentru două persoane. Nu exista niciun schimb de aer cu exteriorul, pentru că sistemul de ventilație, de concepție ultramodernă, era închis. Mâncarea era groaznică și se aducea din vechea închisoare. Deținuții care o distribuiau își lăsau intenționat porții grase pentru uz personal. În anul 1992, închisoarea a angajat un psihiatru.

În scurt timp, medicul psihiatru s-a convins că problema asistenței medicale pentru deținuții bolnavi era printre ultimele din lista priorităților. Medicul a explicat pe rând tuturor membrilor conducerii închisorii că Ron nu primea medicamentele de care ar fi avut nevoie și afecțiunile sale mintale și fizice se agravau din cauza tratamentului inadecvat.

În vreme ce personalul medical se străduia din răsputeri să-i ofere lui Ron un tratament corespunzător, paznicii se distrau din plin pe seama lui.

Fosta ziaristă Kim Marks l-a consultat pe Ron și a încercat să îl interneze pentru evaluare. Cererea a fost respinsă.

Noua cameră de execuție din unitatea H urma să îl găzduiască peste trei zile.

Ulterior, laboratorul care a luat în examinare substanțele prelevate de la locul crimei, inclusiv amprentele, a stabilit că atât Ron, cât și Dennis nu au lăsat nicio amprentă în locuința victimei.

Achitarea lui Ron și a lui Dennis a avut un puternic ecou în oraș și în presă. La ședință, sala a fost plină până la refuz, dar anchetatorii lipseau. S-au scos cătușele celor doi deținuți și, după ce au fost audiați martori, s-a adus la cunoștința asistenței că niciunul dintre firele de păr expertizate nu aparțineau niciunuia dintre cei doi deținuți, ci altor persoane. Judecătorul a făcut câteva remarci despre nedreptatea din spatele tuturor celor petrecute și le-a cerut celor doi să se ridice, anunțând că toate acuzațiile se anulaseră.

Așadar, cei doi suspecți au petrecut doisprezece ani de suferințe atroce în spatele gratiilor și niciunul dintre ei nu comisese crima.

Procurorul și poliția au fost incapabili să recunoască faptul că s-au înșelat, în speranța ușuratică a ivirii unui individ care să fie autorul adevărat al faptelor.

Eroarea judiciară cu teribilele sale consecințe nu a fost neintenționată. Detectivii și procurorul s-au străduit din toate puterile să găsească probe pentru vinovăția celor doi suspecți.

Nota autorului ne dezvăluie că cercetările întreprinse pentru acest roman, care relatează un fapt real, i-au luat aproape 18 luni. A cercetat tribunalul și închisoarea din acel oraș, atât cele vechi, cât și cele noi. Materialul cules putea să acopere 5.000 de pagini.

Periplul i-a adus în fața ochilor lumea celor condamnați pe nedrept la care nu se gândise prea mult nici ca fost avocat. Problema nu este specifică statului Oklahoma. „Oamenii sunt osândiți pe nedrept în fiecare lună și în fiecare dintre statele care alcătuiesc această țară, iar motivele sunt diferite și totodată aceleași – polițiști care nu-și fac datoria așa cum ar trebui, probe măsluite, identificări eronate, făcute de martorii oculari, avocați incompetenți ai apărării, procurori indolenți și aroganți.”

Cetățenii și jurații se încred în comportamentul corect al autorităților. Când această încredere este înșelată, rezultă condamnări ca în cazul celor descrise în carte. Autorul dă câteva referințe la aceste cazuri (1983, Calvin Lee Scott și cazul Dennis Corvin, fost adjunct al șefului poliției din același oraș al crimelor).

Municipalitatea orașului a majorat de două ori taxele pe proprietate pentru a recompleta fondurile cheltuite cu procesele celor doi suspecți, Ron și Dennis. Printre contribuabili se aflau și membrii familiei victimei.

Valoarea totală a cheltuielilor irosite nu poate fi calculată. Pentru a asigura întreținerea unui deținut, statul Oklahoma cheltuiește, anual, 20.000 de dolari. La acestea se adaugă eventualele cheltuieli pentru tratamente medicale (în cazul lui Ron 250.000 de dolari și tot cam atât pentru Dennis). Calculele demonstrează că în cele două cazuri s-au irosit mai multe milioane de dolari. Nu se calculează aici miile de ore prestate de avocați.

prof. univ. dr. Ion Turcu
magistrat-pensionar

* Episodul anterior este disponibil aici

Cuvinte cheie: , , , , , , , , , , ,
Vă invităm să publicaţi şi dvs., chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Totuşi, vă rugăm să vă familiarizaţi cu obiectivele şi valorile Societătii de Stiinţe Juridice, despre care puteti ciţi aici. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare, Politica privind protecţia datelor cu caracter personal şi să ne scrieţi la adresa de e-mail redactie@juridice.ro!

JURIDICE.ro foloseşte şi recomandă My Justice

JURIDICE CORPORATE
JURIDICE MEMBERSHIP
Juristi
JURIDICE pentru studenti









Subscribe
Notify of

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

0 Comments
Inline Feedbacks
View all comments
Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

Secţiuni        Selected     Noutăţi     Interviuri        Arii de practică        Articole     Jurisprudenţă     Legislaţie        Cariere     Evenimente     Profesionişti