ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
6 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Neconvenţionalitatea obligaţiei de achitare a cauţiunii în materia cererilor de suspendare a executării silite
16.09.2015 | Andreea DUMITRESCU


CONFERINTA VALERIU STOICA 2019

A se vedea și dezbaterea juridică Locuința consumatorului, o fortăreață impenetrabilă? Cauza Kušionová, din 10 noiembrie 2014 [DEZBATERI.JURIDICE]


În contextul economic actual, în care din ce în ce mai multe persoane fizice se confruntă cu probleme financiare uneori generatoare de debite neachitate şi acumularea de datorii, o categorie importantă de litigii cu care sunt învestite instanţele de judecată o reprezintă contestaţiile la executare formulate în dosarele de executare silită.

Scopul principal al acestor litigii îl constituie anularea formelor de executare silită ilegale întreprinse în diverse dosare de executare, situaţii întâlnite destul de frecvent în practică şi datorate, nu de puţine ori, ”excesului” de zel al creditorilor sau al organelor de executare.

Trecând peste finalitatea principală a cererilor având ca obiect contestaţia la executarea silită, respectiv aceea de a anula anumite forme de executare sau chiar executarea silită însăşi, o altă consecinţă juridică a existenţei pendinte a unui astfel de litigiu este reprezentată de posibilitatea ca debitorul care formulează sau care a formulat o astfel de cerere în justiţie să solicite şi suspendarea executării silite, până la soluţionarea contestaţiei la executare.

Menţionăm că referitor la acest aspect, prevederile art. 719 alin. (1), (2) şi (3) NCPC stabilesc cu titlu imperativ:
„(1) Până la soluționarea contestației la executare sau a altei cereri privind executarea silită, la solicitarea părții interesate și numai pentru motive temeinice, instanța competentă poate suspenda executarea. Suspendarea se poate solicita odată cu contestația la executare sau prin cerere separată.
(2) Pentru a se dispune suspendarea, cel care o solicită trebuie să dea în prealabil o cauțiune, calculată la valoarea obiectului contestației, după cum urmează:
a) de 10%, dacă această valoare este până la 10.000 lei;
b) de 1.000 lei plus 5% pentru ceea ce depășește 10.000 lei;
c) de 5.500 lei plus 1% pentru ceea ce depășește 100.000 lei;
d) de 14.500 lei plus 0,1% pentru ceea ce depășește 1.000.000 lei.
(3) Dacă obiectul contestației nu este evaluabil în bani, cauțiunea va fi de 1.000 lei, în afară de cazul în care legea dispune altfel.”

Astfel, raportându-ne la textul de lege citat, observăm că o cerere de suspendare a executării silite poate fi formulată concomitent sau ulterior înregistrării unei acţiuni având ca obiect contestaţie la executare doar în situaţia existenţei unor motive temeinice, judecarea şi admiterea acesteia fiind condiţionate a priori de plata cauţiunii sus-menţionate.

În altă ordine de idei, reţinând reglementarea expusă de art. 719 NCPC, conchidem că plata cauţiunii sus-menţionate este singura modalitate în care debitorul care doreşte suspendarea executării silite poate accede la judecarea unei cereri în acest sens, neîndeplinirea acestei obligaţii conducând din start la neexaminarea fondului cererii de suspendare.

Despre obligaţia de a achita o cauţiune în vederea soluţionării cererilor de suspendare a executării silite, s-a discutat foarte mult, atât în lumina vechiului Cod de Procedură Civilă, cât şi în interpretarea regulilor impuse de noul Cod de Procedură Civilă, existând atât adepţi ai acestei obligaţii, cât şi critici.

Este acceptat de către toată lumea faptul că, în raport de dispoziţiile art. 6 alin. (2) NCPC, dreptul la un proces echitabil se referă atât la faza litigioasă desfăşurată în faţa instanţelor de judecată, cât şi la etapa executării silite şi că atât în interpretarea normelor de drept intern, cât şi a normelor de drept comunitar (art. 6 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului) acest drept capătă valenţele unei garanţii ale cărei efecte sunt indiscutabile şi nu pot fi limitate.

Din această perspectivă, o modalitate de exercitare a dreptului la un proces echitabil o reprezintă şi posibilitatea ca creditorul care deţine un titlu executoriu valabil şi legal să poată obţine îndeplinirea întocmai şi în totalitate a obligaţiei consfinţite de acesta, prevederile procesual civile punându-i la dispoziţie mijloacele legale pentru a-şi asigura eficienţa şi celeritatea acestui demers.

Astfel, stabilirea unei cauţiuni în sarcina debitorului care solicită suspendarea executării silite, cu posibilitatea cauzării unor pierderi creditorului, îl protejează pe acesta din urmă de orice pagubă suferită datorită imposibilităţii temporare de a-şi valorifica dreptul, în ipoteza suspendării măsurilor de executare.

Această opinie majoritară a fost susţinută şi de către Curtea Constituţională, prin respingerea excepţiei de neconstituţionalitate privitoare la art. 718 alin. (2) NCPC, actual art. 719 alin. (2), statuându-se că instituţia cauţiunii „are o dublă finalitate, şi anume, pe de o parte, aceea de a constitui o garanţie pentru creditor, în ceea ce priveşte acoperirea eventualelor daune suferite ca urmare a întârzierii executării silite, prin efectul suspendării acesteia, şi, pe de altă parte, de a preveni şi limita eventualele abuzuri în valorificarea unui atare drept de către debitorii rău-platnici”. Cu aceeaşi ocazie, Curtea Constituţională a concluzionat că, întrucât obligaţia de plată a cauţiunii „nu constituie o condiţie de admisibilitate a contestaţiei la executare, instituirea” acesteia „nu poate fi calificată ca o modalitate de a împiedica accesul liber la justiţie”, normele procesual civile asigurând „garanţii suficiente de ocrotire a accesului liber la justiţie tuturor părţilor implicate în proces, prin însuşi faptul că le oferă posibilitatea de a contesta executarea şi de a solicita suspendarea acesteia”[1].

Aşadar, la o primă analiză a conceptului expus, constatăm că perceperea unei cauţiuni care să condiţioneze judecarea cererilor de suspendare a executării silite pare deplin justificată şi că această obligaţie este în concordanţă cu toate garanţiile juridice impuse atât de legislaţia internă, cât şi de cea comunitară.

Cu toate acestea, deşi existenţa unor instrumente eficiente care să garanteze dreptul la executare silită constituie o necesitate indiscutabilă, apreciem că modalitatea de reglementare a obligaţiei achitării cauţiunii în materia cererilor de suspendare a executării silite prevăzută de art. 719 NCPC necesită o analiză mai aprofundată de natură să depăşească limitele impuse de legiuitor şi de raţionamentul Curţii Constituţionale expus mai sus.

În acest context, pentru a avea o imagine cât mai clară asupra noţiunii în sine, o evaluare cât mai elocventă a legalităţii şi echităţii obligaţiei de a achita cauţiune în materia cererilor de suspendare a executării silite porneşte de la efectele juridice ale acestui demers.

Punctual, achitarea cauţiunii prevăzute de art. 719 NCPC va determina judecarea cererii de suspendare a executării silite de către instanţa de judecată, prin analizarea condiţiilor de admisibilitate ale acesteia, în sensul existenţei unor motive temeinice şi a unei contestaţii la executare pendinte.

Per a contrario, neachitarea cauţiunii stabilite conform textului de lege citat mai sus va conduce la nesoluţionarea cererii de către instanţa de judecată, considerându-se că aceasta nu este legal învestită în vederea cercetării fondului.

Acestea fiind zise, în situaţia în care debitorul care a formulat o cerere de suspendare a executării silite nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a cauţiunii, instanţa de judecată nu va proceda la judecarea cererii, context în care se naşte pe bună dreptate întrebarea dacă debitorul se mai bucură de respectarea dreptului la un proces echitabil sau nu, aspect care, în opinia noastră, nu este tranşat nici de legiuitor şi nici de Curtea Constituţională.

Astfel, justificarea expusă prin Decizia nr. 619/2014 a Curţii Constituţionale în sensul că simpla prevedere a posibilităţii formulării unei contestaţii la executare şi a unei cereri de suspendare echivalează cu respectarea dreptului debitorului la un proces echitabil contravine însăşi raţionamentului acesteia expus în decizii anterioare.

Din această perspectivă, amintim că în soluţionarea unor excepţii de neconstituţionalitate precedente, analizând întinderea noţiunii ”dreptului la un proces echitabil”, aceeaşi Curte Constituţională a statuat că „dreptul de acces liber la justiţie nu se limitează doar la posibilitatea introducerii unei cereri de chemare în judecată, ci include şi dreptul de a beneficia de judecarea şi tranşarea pe fond a litigiului existent în faţa unei instanţe”[2].

În altă ordine de idei, aplicând raţionamentul expus mai sus în situaţia debitorului care solicită suspendarea executării silite, observăm că simplul fapt că normele procedural civile prevăd în favoarea acestuia posibilitatea de a formula diverse cereri în justiţie (contestaţie la executare, cerere de suspendare a executării) constituie garanţii insuficiente cu privire la respectarea dreptului la un proces echitabil, în contextul în care legiuitorul condiţionează soluţionarea unor astfel de cereri de îndeplinirea anumitor cerinţe, cum ar fi plata cauţiunii.

Este acceptat în unanimitate că modalitatea de calcul a cauţiunii regăsită în conţinutul dispoziţiilor art. 719 NCPC creează premisele stabilirii unor obligaţii de plată în sarcina debitorului uneori deosebit de împovărătoare, cu consecinţa că acesta din urmă nu le va putea îndeplini, de plano, fiind privat de soluţionarea cererii de chemare în judecată (cererea de suspendare provizorie) pe care a formulat-o.

Or, în contextul în care se naşte posibilitatea ca un număr semnificativ de justiţiabili să nu poată beneficia de judecarea unei cereri adresate justiţiei pentru simplul fapt că s-au aflat în imposibilitatea de a-şi îndeplini anumite obligaţii pecuniare, ipoteza enunţată poate fi privită ca o condiţionare a accesului la justiţie de situaţia materială a petentului, situaţie care nu doar îngrădeşte exerciţiul dreptului la un proces echitabil, dar creează şi situaţii discriminatorii.

Într-adevăr, accesul la justiţie nu trebuie exercitat în mod haotic, ci după anumite norme şi în anumite condiţii bine stabilite de către legiuitor, însă limitele impuse acestui exerciţiu „nu pot restrânge, pentru un justiţiabil, accesul liber într-o asemenea măsură, încât să fie afectată însăşi esenţa dreptului său de acces la o instanţă”, astfel de limitări fiind conforme cu art. 6.1 din Convenţie[3] doar „în cazul în care există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit”[4].

Din această perspectivă, prevederile art. 719 NCPC constrâng practic judecătorul căruia i s-a adresat o cerere de suspendare provizorie a executării să nu o soluţioneze în situaţia neachitării cauţiunii, în detrimentul debitorului, aspect ce ţine de însăşi esenţa exerciţiului dreptului la un proces echitabil al acestuia din urmă.

Mai mult decât atât, posibilitatea stabilirii unor cauţiuni de un cuantum exorbitant în anumite situaţii consfinţită de prevederile legale citate, alături de faptul că debitorul interesat este lipsit de alte mijloace legale pentru a accede la soluţionarea cererii (legislaţia în materia ajutorului public judiciar – OUG nr. 51/2008 – prevede situaţii extrem de restrictive în care justiţiabilii pot beneficia de scutiri, reduceri, eşalonări) creează o disproporţionalitate vădită între drepturile părţilor implicate (creditor – debitor).

În concluzie, condiţionarea judecării cererilor de suspendare a măsurilor de executare silită de achitarea unei cauţiuni în modalitatea şi în cuantumul stabilite de art. 719 NCPC pun evident sub semnul întrebării convenţionalitatea acestuia în raport de prevederile art. 6.1 din Convenţie, rămânând în sarcina judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei să identifice mijloacele legale în vederea restabilirii unui echilibru între părţile angrenate.

Implicaţiile sunt cu atât mai demne de luat în seamă cu cât efectul nesoluţionării cererii de suspendare a executării silite îl reprezintă continuarea măsurilor de executare împotriva debitorului care, până la soluţionarea contestaţiei la executare, poate fi deja executat prin poprirea veniturilor sau chiar prin vânzarea silită a imobilelor pe care le deţine.

Din această perspectivă, nu puţine au fost situaţiile în care debitorii subiecţi ai măsurilor de executare silită au fost supuşi formelor de executare silită imobiliară, consecinţa reprezentând-o însăşi pierderea domiciliului, situaţia reclamând atenţie sporită mai ales în cazul categoriilor de persoane vulnerabile, cu o stare materială precară.

Fără a pune în discuţie dreptul creditorului de a obţine îndeplinirea obligaţiei consemnate în titlul executoriu prin toate formele prevăzute de lege, opinăm că, în ceea ce priveşte categoria de justiţiabili sus-amintită, respectarea art. 8 al Convenţiei şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 al acesteia, chiar şi pe parcursul procedurii de executare silită, reclamă ca măsurile de executare silită să se realizeze „într-o manieră care asigură observarea și protecția corespunzătoare a dreptului de a avea o locuinţă”, „intervenţia asupra bunurilor pe care le deţinem trebuind să comporte un echilibru just între interesul general şi protecţia drepturilor individuale”[5].

Or, în raport de acest raţionament şi reţinând efectele produse de nesoluţionarea cererii de suspendare a executării silite asupra situaţiei debitorului, este mai mult decât discutabil dacă modalitatea în care legiuitorul român a înţeles să reglementeze obligaţia de plată a cauţiunii în materia cererilor de suspendare a executării silite poate asigura protecţia corespunzătoare categoriilor de justiţiabili vulnerabili.

Cazuistica executării silite a arătat de multe ori până în prezent că persoane aflate în situaţiii deosebite şi în imposibilitatea de a onora obligaţia de plată a cauţiunii şi-au pierdut singura locuinţă ca urmare a măsurilor de executare silită, ceea ce în anumite situaţii echivalează, sine die, cu încălcarea dreptului la viaţă privată şi a dreptului la proprietate, respectiv a art. 8 al Convenţiei şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 al acesteia.

Astfel, în ipoteza expusă, prin faptul că prevederile art. 719 NCPC creează premisele ca debitorul, aflat într-o situaţie economico-socială deosebită şi în imposibilitatea de a-şi achita cauţiunea, să îşi piardă însăşi locuinţa de domiciliu, uneori chiar pentru creanţe de o valoare derizorie, în anumite condiţii, acestea pot eluda şi textele comunitare amintite.

În altă ordine de idei, din perspectiva aplicării Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului, constatăm că reglementarea conţinută de art. 719 NCPC, în sensul condiţionării cererilor de suspendare provizorie a executării silite de plata unei cauţiuni, poate genera atât efecte juridice pe termen scurt (încălcarea art. 6.1 din Convenţie datorită nesoluţionării cererii în situaţia neachitării cauţiunii) dar şi pe termen mediu sau lung (încălcarea art. 8 al Convenţiei şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 al acesteia, în ipoteza continuării unei executări silite şi executării debitorului prin vânzarea la licitaţie a imobilului pe care îl deţine).

Prin faptul că dispoziţiile procedurale criticate reclamă cerinţe extrem de greu de îndeplinit pentru unele categorii de debitori (achitarea unei cauţiuni de o valoare ridicată) în vederea suspendării executării silite, acestea înlătură pentru debitor chiar şi cea mai vagă aparenţă că cererea sa va fi soluţionată într-o modalitate echitabilă, deschizând totodată calea ca, prin proceduri relativ facile, acesta să devină subiectul uneia dintre cele mai drastice sancţiuni, şi anume pierderea proprietăţii, datorită executării silite a imobilului pe care îl deţine.

Or în contextul în care, de multe ori, creanţele care stau la baza executării silite au o valoare derizorie sau executarea silită însăşi se realizează cu încălcarea prevederilor legale în materie, faptul că reglementarea conţinută de art. 719 NCPC permite apariţia situaţiilor de mai sus este de natură să afecteze însăşi principiul securităţii juridice.

Acestea fiind zise, rămâne ca instanţa învestită cu soluţionarea cererii de suspendare a executării silite să realizeze o corelare a prevederilor legale din dreptul intern cu cele comunitare, cu finalitatea respectării principiului prevalenţei celor din urmă şi a menţinerii unui echilibru just între părţile implicate – debitor, creditor.


[1] Decizia nr. 619/2014 pronunţată de Curtea Constituţională a României, publicată în Monitorul Oficial nr. 965/2014.
[2] Decizia nr. 88/2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 4 teza a doua raportate la cele ale art. 33 din Legea nr. 165/2013.
[3] Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
[4] Hotărârea CEDO pronunţată la 6 noiembrie 2012, în Cauza Miu contra României.
[5] Hotărârea CEDO pronunţată la 25 iulie 2013 în cauza Rousk contra Suediei.


Avocat Andreea Dumitrescu
Baroul Argeş

Newsletter JURIDICE.ro
Youtube JURIDICE.ro
Instagram JURIDICE.ro
Facebook JURIDICE.ro
LinkedIn JURIDICE.ro

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

Puteţi publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro. Publicăm chiar şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Pentru a publica vă rugăm să citiţi Condiţiile de publicare şi să ne scrieţi la adresa redactie@juridice.ro!

Au fost scrise până acum 6 de comentarii cu privire la articolul “Neconvenţionalitatea obligaţiei de achitare a cauţiunii în materia cererilor de suspendare a executării silite”

  1. Mihai COSTACHE spune:

    Am incercat eu o asemenea motivare si nu a functionat decit la o singura judecatorie in sensul ca a redus cautiunea la 500 ron.

    In rest, m-am lovit de surzi.

    • Mihai COSTACHE spune:

      In viata reala, dincolo de tratate, doctorate si alte hirtii pline de teorie, CEDO isi cam pierde importanta.

      Cunosc judecatori la CAB care nu cunosc jurisprudenta CEDO, motiv pentru care au si picat interviul de promovare la ICCJ.

      Astfel incit… viata bate filmul.

    • @domnul Costache,

      Dar nu vă cerusem să continuați pe plan local, vă întrebasem ce zice CEDO – adică instanța internațională de la Strasbourg. Viața poate să bată orice film, din moment ce știu cauze la CEDO în care s-au dat despăgubiri de milioane de euro. Dar ca să primești, trebuie să mergi mai întâi la instanța competentă, după ce invoci – pentru a respecta principiul subsidiarității – pe plan local aplicarea Convenției (adică fix ce susține doamna autor în articolul de mai sus).

      Deci Curtea de la Strasbourg ce a zis după ce instanțele interne au fost surde?

  2. Da… din păcate mult prea mulți surzi… 🙁

  3. Ioan PITICAR spune:

    Sunt pe drum… la CEDO…
    In cazul personal, JS-5 refuza eliberarea unei cauțiuni semnificative valoric, deși contestația la executare silita a fost admisa în Recurs – Rejudecare (prin strămutarea ICCJ!!!).
    Ne întrebam unde sta corupția și abuzul judiciar? Peste tot.
    Modificarea legilor justitiei NU este una eficace și a anticorupție efectiva.
    Declarația de integritate a Judecătorilor /Procurorilor /polițiștilor judiciari, analizata cu mijloace tehnico-științifice a comportamentului simulat, trebuie legiferata obligatoriu.
    Nu trebuie sa bâjbâim în orb pe incoruptibilitatea Agenților Statului Roman ci trebuie sa instauram legal, neutralitatea tehnologiei în evaluarea administrativa pro-activa a incoruptibilității magistratilor și a politiei judiciare, sub controlul Consumatorilor de servicii Just-RO.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereEvenimenteProfesioniştiRLWCorporate