ArticoleESSENTIALSRNSJStudiiOpiniiInterviuriInterviuri VIDEOPovestim cărţi
 
 
Opinii
32 comentarii | 
Print Friendly, PDF & Email

Critica unor decizii referitoare la pensii

21.09.2015 | Florin-Iulian HRIB
Abonare newsletter
Florin Iulian Hrib

Florin Iulian Hrib

Preambul

1. Menţionez din start că acest articol se vrea, în principal, o replică la decizia Curţii Constituţionale a României (CCR) nr. 542/15.10.2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 899/11.12.2014, şi la decizia CCR nr. 1126/16.10.2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 778/20.11.2008. Pe lîngă critici aduse considerentelor CCR din respectivele decizii, am adăugat şi unele argumente incluse în cuprinsul excepţiilor de neconstituţionalitate sau al concluziilor pe care le-am formulat ca mandatar al tatălui meu vitreg, C. I. – titular în dosarele de asigurări sociale nr. 461/97/2008 şi nr. 5867/97/2013.

2. În subsidiar, îmi permit să critic şi hotărîrile judecătoreşti care au tangenţă cu susmenţionatele decizii CCR, în special cele emise de Curtea de Apel Alba Iulia (CAAI) în dosarele nr. 461/97/2008 şi nr. 5867/97/2013, precum şi decizia nr. 1/19.01.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ), publicată în Monitorul Oficial nr. 162 din 9 martie 2015 (în continuare mă voi referi la această decizie ÎCCJ prin sintagma HP nr. 1/19.01.2015).

3. Consider că demersul meu este cu atît mai necesar cu cît nici CCR, nici instanţele de judecată amintite nu au vrut realmente să rezolve o problemă gravă care subzistă de mai bine de un deceniu, anume recunoaşterea/fructificarea condiţiilor speciale de muncă, reglementate inclusiv în art. 41 alin. (2) din Constituţie.

PARTEA I: CRITICA DECIZIILOR CCR

Capitolul I – Critica deciziei CCR nr. 1126/16.10.2008

4. În decizia nr. 1126/2008, CCR afirmă că: „în ceea ce priveşte critica dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 226/2006, aceasta are în vedere, în esenţă, diferenţa de tratament juridic existentă între diferite categorii de asiguraţi în funcţie de mărimea stagiului de cotizare realizat în condiţii speciale. Legea instituie, într-adevăr, un tratament distinct al drepturilor asiguraţilor care au realizat un stagiu de cotizare în condiţii speciale mai mare de 25 de ani în raport cu cei care au realizat un stagiu de cotizare în aceste condiţii pentru o perioadă mai mică decât cea menţionată. Astfel, prima categorie beneficiază atât de o reducere a vârstei de pensionare, cât şi a stagiului de cotizare ce trebuie realizat în vederea deschiderii dreptului la pensie pentru limită de vârstă, în timp ce asiguraţii cu un stagiu de cotizare în condiţii speciale mai mic de 25 de ani beneficiază doar de reducerea vârstei de pensionare în funcţie de perioada lucrată în astfel de condiţii.”!! [sublin. HIF]

Aşadar, CCR a considerat că asiguraţii cărora li s-au recunoscut oficial mai puţin de 25 de ani lucraţi în condiţii speciale nu au dreptul la reducerea stagiului de cotizare, ci numai la reducerea vîrstei standard de pensionare (VSP).

Menţionez că VSP nu influenţează direct cuantumul pensiei; acesta se stabileşte împărţind punctajul obţinut în toţi anii lucraţi la stagiul de cotizare prevăzut de lege, iar rezultatul – numit punctaj mediu anual (PMA) – se înmulţeşte cu punctul de pensie stabilit de legiuitor, obţinîndu-se astfel pensia brută.

5. Paradoxal, aceeaşi decizie CCR reproduce fidel textul art. 5 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiţii speciale (Legea 226/2006), citez: „În situaţia asiguraţilor prevăzuţi la art. 4 [este vorba despre asiguraţii cu mai puţin de 25 de ani lucraţi în condiţii speciale, n. HIF], la stabilirea punctajului mediu anual se iau în considerare stagiile totale de cotizare necesare prevăzute în anexele nr. 4 şi 5 la Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare.”

Precizez că anexa 4 (Bărbaţi) şi anexa 5 (Femei) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 19/2000) reglementau stagiile totale de cotizare necesare pentru calcularea PMA în cazul pensionarilor încadraţi în condiţii speciale, în timp ce anexa 3 din Legea 19/2000 reglementa stagiile complete de cotizare necesare pentru calcularea PMA în cazul pensionarilor încadraţi în alte condiţii de muncă (grupa I, grupa II, grupa III, condiţii deosebite sau condiţii normale). Evident, stagiile totale de cotizare erau mult reduse faţă de stagiile complete de cotizare. Spre comparaţie, în septembrie 2007, cînd C. I. a ieşit la pensie, Casa judeţeană de pensii Hunedoara (CJP) i-a luat în calcul un stagiu complet de cotizare (SCC) de 31 de ani şi 4 luni, cît era prevăzut în anexa 3 din Legea nr. 19/2000. Însă anexa 4 din aceeaşi lege stipula un stagiu total de cotizare de 21 de ani pentru asiguraţii care aveau cel puţin 21 de ani lucraţi în condiţii speciale şi se pensionau în perioada decembrie 2006 – noiembrie 2008.

De asemenea, art. 77 alin. (3) din Legea nr. 19/2000 (ce reglementa modul de calcul al pensiilor pentru cei care au lucrat în condiţii speciale, dar au realizat stagii de cotizare mai mici decît cele prevăzute la art. 43 din respectivul act normativ) spunea că: „În situaţiile prevăzute la art. 44, la stabilirea punctajului mediu anual al asiguraţilor conform alin. (1) se iau în considerare stagiile totale de cotizare necesare prevăzute în anexele nr. 4 şi 5”.

Chiar şi Normele de aplicare a prevederilor Legii nr. 19/2000, aprobate prin Ordinul Ministrului muncii şi solidarităţii sociale nr. 340/2001, cu modificările şi completările ulterioare (Ordinul nr. 340/2001), au prevăzut expres că: „Stagiul complet de cotizare reglementat la art. 77 din lege este cel prevăzut în anexa nr. 3 la lege sau, după caz, stagiile de cotizare prevăzute la art. 43, 47 ori în anexele nr. 4 şi 5 la lege.” [a se vedea Capitolul B Secţiunea VI pct. 25 alin. (1) din Ordinul nr. 340/2001], respectiv că: „În cazul persoanelor care au desfăşurat activităţi în condiţii speciale de muncă, precum şi în cazul persoanelor cu handicap şi al nevăzătorilor, la determinarea punctajului mediu anual se utilizează stagiile de cotizare prevăzute la art. 43, 47 sau, după caz, stagiile din anexele nr. 4 şi 5 la lege.” [a se vedea Cap. B, Secţiunea VI pct. 25 alin. (2) din Ordinul nr. 340/2001]

6. Pe scurt, interpretarea CCR din decizia nr. 1126/2008 este, după părerea mea, greşită, de vreme ce atît Legea nr. 226/2006, cît şi Legea nr. 19/2000 (inclusiv normele de aplicare a acesteia) stipulau foarte clar că şi asiguraţii cu mai puţin de 25 de ani de condiţii speciale ar fi trebuit să beneficieze de reducerea stagiului de cotizare. A interpreta altfel legislaţia înseamnă, de fapt, a ignora legea! Ba mai mult, prin Decizia nr. 1126/2008, membrii CCR au creat pe cale jurisprudenţială o normă diferită de drept, substituindu-se legiuitorului care a statuat extrem de limpede exact contrariul celor susţinute de CCR în considerentele deciziei respective. Interesant e că aceeaşi CCR a reproşat instanţelor de judecată – singurele instituţii abilitate să înfăptuiască justiţia – tocmai această conduită (a se vedea infra, paragraful 53)…

7. Deşi greşeala este evidentă, CCR a perseverat în eroare şi a pretins că diferenţa de tratament dintre asiguraţii cu minimum 25 de ani de condiţii speciale şi cei cu mai puţin de 25 de ani de condiţii speciale este justificată, întrucît, citez: „situaţia obiectiv diferită care diferenţiază tratamentul juridic aplicabil asiguraţilor constă în perioada cât aceştia au cotizat lucrând în condiţii speciale, expunându-se prin urmare unor condiţii suplimentare de risc şi solicitare. Aşadar, o perioadă considerabil mai lungă de muncă în aceste condiţii justifică un tratament juridic mai favorabil, sub aspectul acordării dreptului la pensie, al celor care au contribuit în aceste condiţii, în raport cu cei care au lucrat astfel pentru perioade mai scurte şi care beneficiază totuşi de o reducere a vârstelor de pensionare.”!?

Oare ce diferenţă rezonabilă sau obiectivă există între un stagiu de 25 de ani şi unul de 24 de ani? Cînd spui „o perioadă considerabil mai lungă”, te gîndeşti la o perioadă foarte mare de timp (cîteva decenii sau cel puţin 10 ani), nicidecum la cîteva luni sau cîţiva ani.

8. CCR nu poate justifica un tratament diferenţiat doar pe baza unui simplu argument de formă („perioada considerabil mai lungă”), întrucît ar însemna să decidă numai în funcţie de criterii superficiale şi formaliste, adică pe baza unor sofisme, cu atît mai mult cu cît aici este vorba despre un unic criteriu absolut irelevant: PERIOADA DE TIMP LUCRATĂ ÎN CONDIŢII SPECIALE NU REPREZINTĂ UN ASPECT ESENŢIAL ÎN RECUNOAŞTEREA PENSIEI PENTRU CONDIŢII SPECIALE, mai ales dacă valorile sale sînt sensibil apropiate, după cum am arătat mai sus, în paragraful 7 alineat 2. De fapt, perioada de timp nu constituie nici măcar un criteriu legal pentru recunoaşterea condiţiilor speciale, conform Legii nr. 226/2006 coroborată cu Hotărîrea Guvernului nr. 1025/2003 privind metodologia şi criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiţii speciale – aşa cum înşişi membrii CCR au recunoscut anterior prin decizia nr. 1097/15.10.2008, publicată în Monitorul Oficial nr. 791/26.11.2008.

9. Probabil că această interpretare a CCR a plecat de la premisa, falsă, că nu i se poate acorda unui asigurat cu mai puţin de 25 de ani de condiţii speciale o reducere a stagiului de cotizare mai avantajoasă decît unuia care are minimum 25 de ani de condiţii speciale. Adevărul e că asiguratul care a cotizat cel puţin 25 de ani în condiţii speciale de muncă a acumulat un punctaj mai mare decît unul care a cotizat mai puţin de 25 de ani în aceleaşi condiţii, aşa încît primul va obţine un PMA cel puţin similar cu al celuilalt sau chiar mai mare. De pildă, Primus are 30 de ani în condiţii speciale de muncă; Secundus (C.I.) are 21 de ani şi 28 de zile în aceleaşi condiţii, conform Legii nr. 226/2006. În septembrie 2007, Secundus a acumulat un total de 35,75 puncte, pe cînd Primus are 45 de puncte (deoarece a cotizat mai mult în cei 9 ani suplimentari de condiţii speciale). Secundus obţine un PMA de 35,75/21=1,7, iar Primus are 45/25=1,8. Rezultă, aşadar, că Primus va avea oricum o pensie mai mare decît Secundus, chiar dacă la prima vedere părea că ar fi dezavantajat faţă de acesta din urmă.

În plus, asiguraţii cu minimum 25 de ani de condiţii speciale se bucurau de o reducere mai mare a VSP, deci se puteau pensiona mai devreme decît asiguraţii cu mai puţin de 25 de ani de condiţii speciale.

Ţin să subliniez şi că, potrivit OUG nr. 4/2005 şi art. 14 alin. (1) din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţa socială (Legea nr. 3/1977), unii asiguraţi încadraţi în grupa I au obţinut un stagiu de cotizare chiar mai redus decît prevedea anexa 4 pct. 2-6 din Legea nr. 19/2000, adică 20 de ani – a se vedea în acest sens şi recenta decizie de îndrumare a ÎCCJ nr. 11/25.05.2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 522 din 14 iulie 2015.

Capitolul II – Critica deciziei CCR nr. 542/15.10.2014

10. Membrii CCR afirmă categoric că dispoziţiile referitoare la condiţiile speciale reglementate în art. 100 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 263/2010) se aplică numai asiguraţilor pensionaţi în baza acestei legi, nu şi celor pensionaţi înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010 (a se vedea paragraful 16 din decizia criticată).

Pentru cei care nu s-au lovit încă de acest articol, îl citez integral: „Persoanele care au desfăşurat activităţi în locuri de muncă încadrate în grupele I şi a II-a de muncă, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, cele care au desfăşurat activităţi în locuri de muncă încadrate în condiţii deosebite, condiţii speciale sau alte condiţii de muncă, potrivit legii, beneficiază de majorarea punctajelor lunare realizate în perioadele respective, după cum urmează:
a) cu 25% pentru perioadele în care au desfăşurat activităţi în locuri încadrate în grupa a II-a de muncă, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, sau în locuri de muncă încadrate în condiţii deosebite, potrivit legii;
b) cu 50% pentru perioadele în care au desfăşurat activităţi în locuri încadrate în grupa I de muncă, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, sau în locuri de muncă încadrate în condiţii speciale, potrivit legii;
c) cu 50% pentru perioadele în care au desfăşurat activităţi în locuri încadrate în alte condiţii de muncă, potrivit legii.

Aşadar, precum se poate observa, art. 100 din Legea nr. 263/2010 nu distinge între asiguraţii pensionaţi înainte sau după intrarea în vigoare a noii legi a pensiilor, iar Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus! Dimpotrivă, o lege în vigoare se aplică tuturor destinatarilor ei, adică tuturor cetăţenilor pe care îi vizează dispoziţiile respectivei legi. Faptul că Parlamentul a omis să reglementeze expres situaţia celor pensionaţi anterior intrării în vigoare a Legii nr. 263/2010 şi care au lucrat în condiţii speciale, aşa cum a făcut în cazul asiguraţilor încadraţi în grupele I şi II sau în condiţii deosebite – a se vedea cuprinsul dispoziţiilor tranzitorii, mai exact art. 169 din Legea nr. 263/2010 –, nu legitimează/validează teza acestei interpretări a CCR.

11. Eroarea de logică a CCR poate fi observată uşor printr-o reducere la absurd. Astfel, dacă am admite teza CCR, ar însemna că „pensionarii vechi”, cum le zic funcţionarii Casei Naţionale de Pensii Publice (CNPP), nu mai au niciodată dreptul să invoce legea nouă, întrucît aceasta nu se adresează lor, ci numai celor pensionaţi după intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010. Or, această concluzie este vădit eronată, fiindcă orice lege-cadru despre pensii se aplică tuturor pensionarilor, vechi sau actuali, indiferent de data pensionării – e suficient să menţionez despre procedura de judecată sau despre indexarea tuturor pensiilor ori despre revizuirea administrativă a pensiilor.

De pildă, art. 107 din Legea nr. 263/2010 prevede explicit că orice pensionar poate solicita oricînd adăugarea stagiilor sau a veniturilor nevalorificate la stabilirea pensiei, casele de pensii fiind obligate să emită decizii de revizuire în acest sens. Deşi art. 107 din Legea nr. 263/2010 nu se referă explicit la cei pensionaţi înainte de 1 ianuarie 2011, totuşi nu cred că poate cuteza cineva să spună că numai cei pensionaţi în baza Legii nr. 263/2010 au dreptul sau „temeiul legal” de a solicita revizuirea pensiei…

În plus, nu numai casele de pensii, ci şi instanţele de judecată soluţionează toate cererile pensionarilor (indiferent de data pensionării) pe baza legii noi, dacă au fost depuse după intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010.

Pe deasupra, dacă am admite interpretarea CCR, ar însemna că legiuitorul poate emite în fiecare an, ba chiar în fiecare lună, o nouă lege de pensionare care să abroge legea precedentă şi uite aşa ne trezim că în fiecare an/lună avem categorii diferite de pensionari, cu pensii complet diferite, deşi au lucrat în exact aceleaşi condiţii şi au obţinut venituri identice, din care li s-au reţinut contribuţii sociale în acelaşi cuantum!?…

12. Absurditatea interpretării CCR reiese şi din extrapolarea ei: e ca şi cum ai spune că toţi cetăţenii născuţi înainte de apariţia Constituţiei din 1991 au alte sau mai puţine drepturi decît cei care au dobîndit cetăţenia după intrarea în vigoare a noii Constituţii, deşi sînt contemporani (convieţuiesc) cu aceştia din urmă.

Sau e ca şi cum ai spune că judecătorii numiţi în funcţie înainte de apariţia Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor nu se pot prevala de drepturile conferite de noua lege celor numiţi în funcţie după intrarea în vigoare a acestei legi – a se vedea în acest sens şi punctul 16 de pe ordinea de zi a plenului Consiliului Superior al Magistraturii (CSM) din 30 iunie 2015, referitor la sporul de doctorat şi alte drepturi salariale acordate magistraţilor prin OUG nr. 83/2014, aprobată prin Legea nr. 71/2015.

Oare de ce legea nouă nu este interpretată la fel de CCR şi în privinţa obligaţiilor impuse „pensionarilor vechi”?! De pildă, aceştia au obligaţia de a plăti contribuţia de asigurări sociale de sănătate (cass) la fel ca pensionarii noi, deşi OUG nr. 107/2010, care a introdus acest impozit şi pentru pensionarii a căror pensie depăşeşte 740 de lei, nu prevede explicit că se aplică şi celor pensionaţi înainte de intrarea ei în vigoare. Dacă admitem teza CCR că prevederile art. 100 lit. b) teza a doua din Legea nr. 263/2010 se aplică doar asiguraţilor care s-au pensionat după intrarea în vigoare a acestei legi, ar trebui să interpretăm la fel şi în privinţa art. I pct. 5 şi 7 din OUG nr. 107/2010. Evident, realitatea este cu totul alta. Culmea ironiei răzbate însă din faptul că membrii CCR chiar au declarat că este „inechitabil” şi „discriminatoriu” (deci neconstituţional) modul în care casele de pensii şi instanţele de judecată au interpretat dispoziţiile referitoare la aplicarea cotei de 5,5% reprezentînd cass asupra veniturilor din pensii care depăşesc 740 de lei – a se vedea deciziile CCR nr. 223 şi nr. 224 din 13 martie 2012, publicate în Monitorul Oficial nr. 256 din 18 aprilie 2012!

13. Eu cred că membrii CCR nu vor să admită că au plecat de la o premisă greşită, anume că schimbarea legii ar constitui argumentul suprem pentru constatarea unei situaţii diferite (a se vedea paragraful 20 din decizia CCR nr. 542/2014). Motivul pentru care această idee nu se susţine, cel puţin în speţa de faţă, este că legea-cadru a fost modificată de zeci de ori, fie prin ordonanţe de urgenţă, fie prin alte legi organice, toate acestea fiind situate pe acelaşi plan cu legea-cadru, nouă sau veche. Prin urmare, ori că vorbim despre legea-cadru, ori că vorbim despre acte normative de modificare a acesteia, esenţa rămîne aceeaşi: modul de reglementare a situaţiei asiguraţilor care se pensionează.

Or, premisa fundamentală a pensionării nu constă în data apariţiei legii sau în data pensionării, ci în condiţiile de lucru ale asiguratului – precum locul de muncă, funcţia, salariul, vechimea în muncă, vîrsta etc. –, aşa cum reies din carnetul de muncă şi/sau din adeverinţele emise de angajator.

14. În consecinţă, fundamentul sau baza factuală ce stă la originea discriminării nu constă în temeiul legal al pensionării, recte Legea nr. 3/1977 sau Legea nr. 19/2000 ori Legea nr. 263/2010, ci în condiţiile efective de lucru: grupa I sau grupa II ori grupa III, respectiv condiţii speciale sau condiţii deosebite ori condiţii normale. Aşadar, nu momentul în timp al pensionării trebuie analizat în cercetarea existenţei vreunei discriminări, ci înseşi condiţiile de muncă şi efectele generate de acestea, deoarece oameni care au lucrat în exact aceleaşi condiţii şi în exact aceeaşi perioadă obţin un tratament diferit atunci cînd se pensionează.

De aici rezultă că eşalonarea vîrstelor de pensionare şi mai ales a stagiilor complete de cotizare a creat diferenţe majore între colegi care au lucrat în condiţii identice, dar s-au trezit că valorile pensiilor lor nu sînt nici măcar similare ori sensibil apropiate, ci se diminuează constant pe măsură ce trece timpul şi creşte atît VSP, cît şi SCC (abia în 2013 s-au aplicat dispoziţiile art. 170 din Legea nr. 263/2010, ce au introdus un indice de corecţie, menit să ajusteze oarecum acest inconvenient major al sistemului public de pensii).

15. Tocmai de aceea, în altă speţă recentă (a se vedea decizia CCR nr. 681/13.11.2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 889/08.12.2014), CCR a înţeles şi aplicat acest principiu logic şi nu s-a eschivat de la cercetarea fondului problemei invocînd formal schimbarea legii, ci a statuat în paragraful 25, citez: „Prin urmare, având rolul de garant al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, Curtea Constituţională nu poate ignora această situaţie discriminatorie născută în cadrul aceleiaşi categorii de persoane [sublin. HIF], în speţă persoane cu handicap grav sau accentuat, cu consecinţa înfrângerii exigenţelor constituţionale ale art. 16 alin. (1) potrivit cărora “Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”.

De aceea, CCR „constată că prevederile art. 55 alin. (4) lit. k¹) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal sunt constituţionale în măsura în care se interpretează că nu sunt venituri impozabile, în înţelesul impozitului pe venit, veniturile realizate în mod individual din exercitarea unei profesii libere de către persoanele cu handicap grav sau accentuat”[1].

16. De altfel, Legea nr. 263/2010 nu a schimbat cu nimic modul de încadrare a salariaţilor în condiţiile speciale de muncă. Dimpotrivă, aceeaşi societate din speţă (Mittal Steel Hunedoara S.A.) şi aceleaşi condiţii de lucru figurează în continuare în cuprinsul anexei 2 (pct. 23) şi al anexei 3 (pct. 25) la Legea nr. 263/2010, exact aşa cum figurau la punctul 23, respectiv pct. 25 din cuprinsul anexelor la Legea nr. 226/2006.

17. Idem, atenţie, SCC şi VSP din anexa 5 la Legea nr. 263/2010 sînt aceleaşi ca în anexa 3 la Legea nr. 19/2000. Rezultă că nu s-a schimbat absolut nimic în modul de calcul al PMA. Şi, oricum, în speţă nu era vorba despre stabilirea VSP sau a SCC, ci despre majorarea punctajului, iar VSP nu are absolut nicio relevanţă în formula de calculare a PMA (a se vedea supra, paragraful 4 alineat 3).

18. Ba mai mult, referitor la majorarea punctajului, Legea nr. 263/2010 a prevăzut acelaşi tratament tuturor celor care au lucrat în grupa I, grupa II sau condiţii deosebite, indiferent de momentul pensionării, aspect confirmat chiar şi de CCR în paragraful 21 din decizia nr. 542/2014, citez: „Curtea observă că, deşi legiuitorul avea libertatea de a institui o reglementare diferită în ceea ce priveşte condiţiile de pensionare cu prilejul abrogării Legii nr. 19/2000 şi al adoptării Legii nr. 263/2010, a optat pentru uniformizarea tratamentului juridic în ceea ce priveşte majorarea punctajului lunar pentru persoanele care s-au pensionat sub imperiul celor două legi şi care au lucrat în grupe superioare de muncă sau în condiţii deosebite, excepţie făcând doar persoanele care au lucrat în condiţii speciale”. [sublin. HIF]

19. Însă, fiind de strictă interpretare şi aplicare, orice excepţie trebuie prevăzută expres, nicidecum dedusă din interpretări contrare. Dreptul este pozitiv prin esenţă, nu negativ sau negativist. Doar din acest motiv se poate spune că nu este valabilă „teza” insinuată de CCR în paragraful 21 din decizia nr. 542/2014, potrivit căreia art. 169 alin. (6) din Legea nr. 263/2010 ar interzice, pe cale de interpretare per a contrario, acordarea majorării cu 50% a punctajului pentru condiţiile speciale tuturor celor pensionaţi înainte de 1 ianuarie 2011.

Totodată, potrivit unei alte reguli elementare de interpretare logică (regula fiind mai puternică decît un simplu argument de interpretare per a contrario), legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, nicidecum în sensul neaplicării – a se vedea în acest sens art. 978 din vechiul Cod civil, respectiv art. 1268 alin. (3) din noul Cod civil. Şi pentru că legiuitorul nu a prevăzut expres un termen pentru această majorare, aşa cum a procedat în cazul condiţiilor deosebite prin art. 193 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, rezultă că art. 100 trebuie interpretat în sensul aplicării sale, începînd din 1 ianuarie 2011, tuturor celor care depun cereri pe acest temei, indiferent de data pensionării.

În plus, putem folosi şi argumentul de interpretare logică a fortiori. Astfel, din moment ce titularul C.I. a beneficiat de majorarea punctajului pentru condiţiile deosebite realizate în perioada 2003-2007, cu atît mai mult trebuie să beneficieze de majorarea punctajului pentru condiţiile speciale realizate în perioada 2001-2003, deoarece sînt mai grele şi mai oneroase decît condiţiile deosebite de muncă.

Mai mult decît atît, dacă utilizăm argumentul de interpretare logică prin analogie, se ajunge la aceeaşi concluzie, întrucît raţiunile majorării punctajului cu 50% pentru grupa I sînt aceleaşi ca pentru condiţiile speciale, adică o cotizare mai mare la buget şi cele mai grele condiţii de muncă prevăzute de legislaţia în vigoare la un moment dat. Or, ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet.

Pe deasupra, dacă am apela la argumentul de interpretare logică prin reducere la absurd şi am accepta teza CCR că Legea nr. 263/2010 nu permite majorarea cu 50% a punctajului pentru condiţiile speciale realizate de cei pensionaţi înainte de 1 ianuarie 2011, atunci am ajunge la concluzia că existenţa art. 100 raportat la art. 169 din Legea nr. 263/2010 „face incert scopul reglementării, lipseşte de sens norma juridică şi creează confuzie în procesul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale” – a se vedea paragraful 4.4 (precum şi paragraful 4.3.2) din decizia CCR nr. 3/15.01.2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 71 din 29 ianuarie 2014. Deşi CCR pretinde în finalul paragrafului 28 din decizia nr. 542/2014 că „reglementarea este clară şi neechivocă”, totuşi realitatea o contrazice prin simpla sesizare a ÎCCJ în vederea pronunţării unei hotărîri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor art. 169 alin. (6) raportat la art. 100 din Legea nr. 263/2010 – a se vedea paragraful 50 din prezentul studiu şi paragraful 7 din HP nr. 1/19.01.2015.

20. Încercînd să justifice diferenţa de tratament a pensionarilor care au lucrat în condiţii speciale, membrii CCR au pretextat că pensionarii noi ar fi, de fapt, dezavantajaţi faţă de cei vechi, citez integral paragraful 25 din decizia nr. 542/2014: „Prin urmare, Curtea constată că reglementarea actuală, Legea nr. 263/2010, instituie o reglementare mai puţin favorabilă sub aspectul condiţiilor de pensionare pentru persoanele care au lucrat în condiţii speciale în raport cu reglementarea anterioară, iar majorarea punctajului de pensie pentru persoanele care au lucrat în condiţii speciale şi s-au pensionat ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 263/2010 reprezintă o compensare a dezavantajelor pe care aceste persoane le au faţă de cele pensionate anterior.”?!

21. Dimpotrivă, lăsînd la o parte „pensionarii vechi” – foarte puţini la număr – cărora li s-au redus oficial stagiile de cotizare pentru calcularea punctajului mediu anual şi care nu fac obiectul prezentului studiu, majoritatea celor care au lucrat în condiţii speciale au primit acelaşi tratament ca asiguraţii încadraţi în grupa I sau chiar în condiţii normale, dacă nu au avut deloc sau destui ani lucraţi în grupa I pentru a beneficia de reducerea vîrstei de pensionare, conform art. 167 indice 1 din Legea nr. 19/2000. Cu alte cuvinte, cei mai mulţi asiguraţi încadraţi în condiţii speciale nu s-au bucurat de reducerea stagiului de cotizare, conform normelor speciale edictate în favoarea acestei categorii de muncitori, ci li s-au stabilit nişte punctaje medii anuale pe baza stagiilor complete de cotizare prevăzute în anexa 3 din Legea nr. 19/2000, întocmai cum s-a procedat pentru celelalte categorii de muncă.

22. În plus, CCR nici măcar nu s-a obosit să facă un calcul banal privind cuantumul pensiei rezultat din aplicarea Legii nr. 263/2010, comparativ cu aplicarea Legii nr. 19/2000. Or, numai din exemplificarea concretă a unui caz real se poate observa cu uşurinţă că pensionarul nou încadrat în condiţii speciale primeşte o pensie mai mare decît primeşte cel vechi, pentru simplul motiv că beneficiază de două avantaje suplimentare: 1) majorarea cu 50% a punctajului pentru condiţii speciale, conform art. 100 lit. b) din Legea nr. 263/2010 şi 2) utilizarea unui indice de corecţie, conform art. 170 din Legea nr. 263/2010, care măreşte şi mai mult punctajul celui pensionat după 1 ianuarie 2011. Atunci, unde este echitatea mult clamată?!

23. Pe cale de consecinţă, CCR ar fi putut să constate că există măcar o discriminare în cadrul acestei categorii de pensionari, vizavi de SCC utilizat la calcularea PMA, mai ales că însuşi Parlamentul, cînd a edictat Legea nr. 218/2008, a majorat cu 50% punctajele tuturor asiguraţilor încadraţi în condiţii speciale, indiferent de momentul pensionării. De altfel, acelaşi Parlament a contrazis recent teza CCR şi a majorat cu 50% toate punctajele obţinute de pensionarii care au lucrat în condiţii speciale, indiferent de data pensionării, cum este şi firesc – pentru detalii, a se vedea infra, paragrafele 36 şi 66. Aşadar, însuşi legiuitorul a recunoscut implicit că nu e justificat un tratament diferenţiat al pensionarilor care au lucrat în condiţii speciale, cel puţin în privinţa majorării punctajului cu 50%.

24. Cum spuneam supra, în paragraful 8, CCR nu poate justifica un tratament diferenţiat doar pe baza unui simplu argument de formă (aşa-zisul „cadru legislativ diferit”), întrucît ar însemna să decidă numai în funcţie de criterii superficiale şi formaliste, cu atît mai mult cu cît şi aici este vorba tot despre un unic criteriu absolut irelevant: PERIOADA DE TIMP ÎN CARE SE PENSIONEAZĂ UN ASIGURAT NU REPREZINTĂ UN ASPECT ESENŢIAL ÎN RECUNOAŞTEREA PENSIEI PENTRU CONDIŢII SPECIALE. Odată ce au fost recunoscute sub imperiul unei legi, acele condiţii speciale de muncă şi efectele lor trebuie să fie prezervate de toate legile ulterioare, cu atît mai mult cu cît condiţiile speciale de muncă sînt protejate inclusiv de art. 41 alin. (2) din Constituţie. Altminteri, reglementarea formală a condiţiilor speciale, fără aplicarea efectelor acestora în practică, devine iluzorie şi uşor ridicolă.

Ironia este că înşişi membrii CCR au statuat de nenumărate ori, atunci cînd au explicat principiul neretroactivităţii legii civile, că noua reglementare „trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare” – a se vedea, de pildă, decizia CCR nr. 437 din 29 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 685 din 7 noiembrie 2013!

Or, legiuitorul din 2010 nu numai că a ignorat efectele pe care ar fi trebuit să le producă legile anterioare ce reglementau condiţiile speciale (Legea nr. 19/2000, Legea nr. 226/2006 şi Legea nr. 218/2008), ci a creat şi o discriminare flagrantă între asiguraţii care au lucrat în astfel de condiţii, omiţînd să precizeze că dispoziţiile art. 100 lit. b) din Legea nr. 263/2010 se aplică tuturor celor care au lucrat în condiţii speciale, indiferent de data pensionării, deşi ar fi trebuit să ştie (iar eu sînt convins că legiuitorul a ştiut) că o astfel de „şmecherie” legislativă va genera confuzie şi interpretări diferite în practica judiciară – a se vedea infra, paragraful 50.

25. Oricum, teza CCR devine absurdă prin simpla raportare la Legea nr. 218/2008, care a stipulat explicit majorarea punctajului atît pentru condiţii deosebite/grupa II, cît şi pentru grupa I/condiţii speciale, indiferent de data pensionării.

Precizez că art. I pct. 3 din Legea nr. 218/2008 prevedea că, după art. 165 din Legea nr. 19/2000 (abrogată de Legea nr. 263/2010), se introduce un nou articol, art. 165¹, cu următorul cuprins (citez doar alin. 1):
Pensionarii sistemului public ale căror drepturi de pensie au fost stabilite potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, care au desfăşurat activităţi în locuri încadrate în grupe superioare de muncă, precum şi cei care au desfăşurat activităţi în locuri de muncă încadrate în condiţii speciale sau deosebite şi ale căror drepturi de pensie au fost stabilite potrivit legislaţiei în vigoare după această dată beneficiază de o creştere a punctajelor realizate în aceste perioade, după cum urmează:
a) cu 50% pentru perioadele în care au desfăşurat activităţi în locuri încadrate în grupa I de muncă, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, sau în locuri încadrate în condiţii speciale, potrivit legislaţiei în vigoare după această dată;
b) cu 25% pentru perioadele în care au desfăşurat activităţi în locuri încadrate în grupa a II-a de muncă, potrivit legislaţiei anterioare datei de 1 aprilie 2001, sau în locuri încadrate în condiţii deosebite, potrivit legislaţiei în vigoare după această dată
.”

Subliniez totodată că art. II din Legea nr. 218/2008 stipula că: „Recalcularea pensiilor stabilite anterior intrării în vigoare a prezentei legi se efectuează, din oficiu [sublin. HIF], de către Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale şi se acordă beneficiarilor începând cu data de 1 ianuarie 2009.

Faptul că Guvernul a refuzat să respecte Legea nr. 218/2008 spune multe, dacă nu chiar totul (a se vedea infra, paragraful 64)…

26. Din nefericire (sau din comoditate ori din alte motive absconse), CCR a pasat instanţelor de judecată problema (ne)aplicării Legii nr. 218/2008, deşi putea să o facă ea însăşi prin prisma interpretării art. 100 din Legea nr. 263/2010 raportat la art. 1 alin. (3) şi (5) şi art. 16 alin. (2) din Constituţie, pe care le-am invocat în mod repetat în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate din dosarul nr. 5867/97/2013, mai ales că însăşi CCR a recurs în ultima vreme la astfel de interpretări jurisprudenţiale[2].

Or, în temeiul Legii nr. 218/2008, executivul era obligat încă din noiembrie 2008 să majoreze punctajele celor încadraţi în condiţii speciale şi/sau deosebite, care nu beneficiaseră de reducerea stagiului de cotizare! În această situaţie, CCR ar fi trebuit să constate că executivul a acţionat vădit neconstituţional, deoarece garantarea drepturilor cetăţenilor, dreptatea şi respectarea legii reprezintă nişte imperative expres stipulate în art. 1 alin. (3) şi (5) din Constituţie, iar art. 16 alin. (2) din aceeaşi lege fundamentală prevede că nimeni nu este mai presus de lege[3].

Ba mai mult, CCR era obligată să cerceteze inclusiv (ne)constituţionalitatea modificării intempestive a Legii nr. 218/2008 prin OUG nr. 209/2008 (ce nu a motivat deloc eliminarea majorărilor de punctaj acordate pensionarilor încadraţi în condiţii speciale/deosebite; a se vedea infra, paragraful 64), întrucît această lege fusese abrogată de Legea nr. 263/2010, iar prin decizia nr. 838/27.05.2009, publicată în Monitorul Oficial nr. 461/03.07.2009, CCR s-a autointitulat, citez: „singura autoritate abilitată să exercite controlul constituţionalităţii legilor sau ordonanţelor […], indiferent dacă acestea sunt sau nu în vigoare.”!

Şi, aşa cum a constatat că s-a născut dreptul celor pensionaţi pe Legea nr. 263/2010 la aplicarea indicelui de corecţie încă din ianuarie 2013[4], tot aşa ar fi trebuit să constate că s-a născut dreptul asiguraţilor încadraţi în condiţii speciale sau/şi deosebite la majorarea punctajelor cu 50%, respectiv cu 25% încă din noiembrie 2008.

27. Culmea este că membrii CCR şi-au protejat propriile pensii atunci cînd Guvernul a atentat la cuantumul lor în 2010, pretextul invocat în decizia CCR nr. 873 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial nr. 433/28.06.2010, fiind realmente absurd: cică „principiul independenţei justiţiei apără pensia de serviciu a magistraţilor”, iar „statutul constituţional al magistraţilor – statut dezvoltat prin lege organică şi care cuprinde o serie de incompatibilităţi şi interdicţii, precum şi responsabilităţile şi riscurile pe care le implică exercitarea acestor profesii – impune acordarea pensiei de serviciu ca o componentă a independenţei justiţiei, garanţie a statului de drept, prevăzut de art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală.

Dincolo de faptul extrem de banal că un judecător pensionat nu mai are tangenţă cu justiţia (astfel că independenţa acesteia nu mai poate fi afectată, din moment ce dispar restricţiile impuse şi riscurile inerente acestei profesii), parcă aceeaşi Constituţie prevede expres în art. 16 alin. (1) că toţi cetăţenii sînt egali în faţa legii, fără privilegii şi fără discriminări… Este absurd să pretinzi că anumite pensii (precum pensiile de serviciu ale magistraţilor) sînt garantate integral de Legea fundamentală, iar altele – precum pensiile speciale vizate de Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor – nu se bucură de aceeaşi protecţie!

Cît despre neaplicarea legilor succesive care prevedeau o serie de beneficii – precum reducerea stagiului de cotizare ori majorarea punctajului – asiguraţilor care au lucrat în condiţii speciale de muncă, e inutil să comentez că reprezintă o încălcare flagrantă a dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, ce acordă explicit o protecţie socială muncitorilor care au lucrat în astfel de condiţii. Prin identitate de raţiune, ar fi trebuit ca membrii CCR să se arate la fel de revoltaţi sau măcar preocupaţi de neacordarea tuturor asiguraţilor încadraţi în condiţii speciale a măsurilor de protecţie reglementate în Legea nr. 19/2000, Legea nr. 226/2006, Legea nr. 218/2008 şi Legea nr. 263/2010.

28. Dublul standard al CCR este evident. Recent, prin decizia nr. 361/07.05.2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 419/12.06.2015, CCR a statuat că legiuitorul a încălcat art. 53 din Constituţie fiindcă a omis să reglementeze (în cuprinsul art. 222 din noul Cod de procedură penală) durata şi termenele pentru care poate fi dispusă măsura arestului la domiciliu în timpul procedurii de cameră preliminară şi al judecăţii de primă instanţă. Iar această omisiune, spune CCR în paragraful 26 din decizia nr. 361/2015, ar duce la o restrîngere a exerciţiului unor drepturi şi libertăţi fundamentale (inclusiv cele protejate de art. 41 din Constituţie) vizate de conţinutul măsurii respective; prin urmare, în acelaşi paragraf, „Curtea constată că o asemenea restrângere este neconstituţională, întrucât încalcă principiul proporţionalităţii, afectând substanţa drepturilor fundamentale vizate, nerezumându-se la restrângerea exerciţiului acestora.

Însă, în viziunea CCR, faptul că acelaşi legiuitor a omis să reglementeze explicit situaţia pensionarilor care au lucrat în condiţii speciale şi s-au pensionat înainte de 1 ianuarie 2011 nu mai încalcă art. 41 şi art. 53 din Constituţie, deşi raţionamentul este identic?! Astfel, omisiunea reglementării susmenţionate nu numai că restrînge exerciţiul dreptului fundamental la pensie protejat de art. 47 alin. (2) din Constituţie, ci anulează efectiv orice măsură de protecţie socială conferită prin art. 41 alin. (2) din Constituţie tuturor asiguraţilor care au lucrat în condiţii speciale, ignorînd automat însăşi existenţa condiţiilor speciale.

Cu alte cuvinte, dacă un asigurat încadrat în condiţii speciale de muncă nu beneficiază de absolut niciuna dintre măsurile de protecţie socială reglementate pentru aceste condiţii de lucru, cum este cazul titularului C.I. (adică nu primeşte nici reducerea SCC prevăzută pentru condiţii speciale, nici majorarea cu 50% a punctajului pentru condiţii speciale), atunci, în mod evident, lipsa măsurilor respective afectează chiar „substanţa drepturilor fundamentale vizate, nerezumându-se la restrângerea exerciţiului acestora” (sic!)…

29. Interesant este că membrii CCR nu au analizat deloc un alt motiv de neconstituţionalitate reclamat, anume că se încalcă art. 44 din Constituţie prin confiscarea atît a contribuţiilor de asigurări sociale plătite, cît şi a majorărilor prevăzute explicit de Legea nr. 19/2000 astfel cum a fost iniţial completată de Legea nr. 218/2008. Or, toate acestea cumulate pot să reprezinte mult mai mult de 15% din cuantumul pensiei (vă reamintesc că în 2010 guvernanţii au vrut să taie 15 procente din cuantumul brut al pensiilor), adică o reducere substanţială care afectează însuşi dreptul la pensie, conform jurisprudenţei CCR.

De pildă, citez din deciziile CCR nr. 872/25.06.2010 şi 874/25.06.2010, publicate în Monitorul Oficial nr. 433/28.06.2010: „Deşi sumele plătite cu titlu de contribuţie la asigurările sociale nu reprezintă un depozit la termen şi, prin urmare, nu pot da naştere vreunui drept de creanţă asupra statului sau asupra fondurilor de asigurări sociale (…), ele îndreptăţesc persoana care a realizat venituri şi care a plătit contribuţia sa la bugetul asigurărilor sociale de stat să beneficieze de o pensie care să reflecte nivelul veniturilor realizate în perioada activă a vieţii”. [sublin. HIF]

Însă majoritatea celor care au lucrat în condiţii speciale nu au obţinut fructificarea acestor condiţii la pensie, deşi însăşi CCR decreta în deciziile sale nr. 872/2010 şi 874/2010, citez: „Cuantumul pensiei, stabilit potrivit principiului contributivităţii, se constituie într-un drept câştigat, astfel încât diminuarea acesteia nu poate fi acceptată nici măcar cu caracter temporar. Prin sumele plătite sub forma contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale, persoana în cauză, practic, şi-a câştigat dreptul de a primi o pensie în cuantumul rezultat prin aplicarea principiului contributivităţii”. [sublin. HIF]

Dimpotrivă, perioada 2001-2003, recunoscută oficial inclusiv de CJP ca fiind realizată de C.I. în condiţii speciale de muncă, nu a fost valorificată ca atare la calcularea pensiei, ci a fost tratată (în privinţa modului de stabilire a PMA) ca o vechime în condiţii normale de muncă, în ciuda faptului că a fost realizată în cele mai grele condiţii de muncă, iar titularul a cotizat pe măsura acestora din urmă la bugetul asigurărilor sociale de stat. De asemenea, perioada 1982-2001, deşi a fost asimilată condiţiilor speciale, conform Legii nr. 226/2006, şi a fost recunoscută ca atare de angajatorul Mittal Steel Hunedoara S.A. (a se vedea supra, paragraful 16), CJP a refuzat să acorde titularului reducerea stagiului cuvenită prin lege, ceea ce a generat litigiul din dosarul de asigurări sociale nr. 461/97/2008 (a se vedea infra, paragraful 60).

Ulterior, atît prin decizia nr. 1482/8-XI-2011 (publicată în Monitorul Oficial nr. 154 din 8-III-2012), cît şi prin decizia nr. 44/24.01.2012 (publicată în Monitorul Oficial nr. 158 din 9 martie 2012), CCR afirmă din nou, citez: „Totodată, conform jurisprudenţei Curţii, dreptul la pensie nu este afectat decât atunci când este redusă pensia contributivă”.

30. Aşadar, CCR a pretins constant că este neconstituţională tăierea/confiscarea pensiei contributive. Ba mai mult, în deciziile sale nr. 872/2010 şi 874/2010, „Curtea constată că dreptul la pensie este un drept preconstituit încă din perioada activă a vieţii individului, acesta fiind obligat prin lege să contribuie la bugetul asigurărilor sociale de stat procentual, raportat la nivelul venitului realizat. Corelativ, se naşte obligaţia statului ca în perioada pasivă a vieţii individului să îi plătească o pensie al cărei cuantum să fie guvernat de principiul contributivităţii, cele două obligaţii fiind intrinsec şi indisolubil legate. Scopul pensiei este acela de a compensa în perioada pasivă a vieţii persoanei asigurate contribuţiile vărsate de către aceasta la bugetul asigurărilor sociale de stat în temeiul principiului contributivităţii şi de a asigura mijloacele de subzistenţă a celor care au dobândit acest drept în condiţiile legii (perioadă contributivă, vârstă de pensionare etc.) Astfel, statul are obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile necesare realizării acestei finalităţi şi de a se abţine de la orice comportament de natură a limita dreptul la asigurări sociale.” [subl. HIF]

În plus, în decizia nr. 224/13.03.2012 (menţionată la paragraful 12 alin. 3), CCR constată literalmente că: „pensia contributivă intră nu doar în sfera de protecţie a dispoziţiilor art. 47 alin. (2) din Constituţie, ci şi a dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, precum şi a celor ale art. 1 din primul Protocol la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”.

31. Cu toate acestea, prin decizia nr. 542/2014, aceeaşi CCR se preface că nu vede absurdul situaţiei. Practic, deşi legiuitorul s-a angajat în mod repetat să acorde o protecţie sporită asiguraţilor încadraţi în condiţii speciale de muncă (mai întîi cînd a legiferat o contribuţie mai mare la bugetul asigurărilor sociale – ceea ce ar fi impus automat un cuantum corespunzător al pensiei -, iar apoi cînd a reglementat reducerea stagiului de cotizare sau majorarea punctajului), totuşi Executivul a refuzat de fiecare dată, în mod vădit abuziv, să respecte legislaţia şi drepturile asiguraţilor încadraţi în astfel de condiţii grele de lucru, continuînd să le calculeze punctajul mediu anual ca pentru condiţii normale!? Or, în opinia subsemnatului, această conduită se traduce prin confiscarea propriu-zisă atît a contribuţiilor plătite la bugetul asigurărilor sociale peste nivelul echivalent condiţiilor normale de lucru, cît şi a majorărilor de pensie ce li s-ar fi cuvenit pensionarilor încadraţi în condiţii speciale, dacă ar fi fost aplicate efectiv dispoziţiile din Legea nr. 226/2006 şi Legea nr. 218/2008.

32. De fapt, echitatea în domeniul pensiilor se traduce sau ar trebui să se traducă prin egalitatea cuantumului pensiei la aceleaşi condiţii de muncă. Ideea pe care o vehiculează CCR în privinţa adoptării unor legi diferite sub care se pensionează asiguraţii este cel puţin năstruşnică… În realitate, însuşi modul de calcul al pensiilor prevăzut de aceeaşi lege devine inechitabil prin simpla eşalonare a stagiilor complete de cotizare (a se vedea supra, paragraful 14). Aşa cum spuneam mai sus (în paragrafele 17 şi 22), contează rezultatul obţinut prin calcularea pensiei. Dacă la exact aceleaşi condiţii de muncă, salariu, funcţie, atribuţii etc. se ajunge la rezultate diferite în privinţa cuantumului pensiei, înseamnă că legea (indiferent că e nouă sau veche) nu este echitabilă, fie că acordă mai multe beneficii unor pensionari, fie că le impune restricţii altor pensionari.

33. De pildă, doi colegi de serviciu, Ionel şi Gigel, sînt născuţi în aceeaşi zi, 31 decembrie 1950, şi au aceeaşi funcţie de sudor în cadrul Mittal Steel Hunedoara S.A., acelaşi salariu, acelaşi stagiu real de cotizare de 35 de ani, aceeaşi vechime de condiţii speciale (realizată în perioada 1 aprilie 2001 – 27 noiembrie 2003), aceeaşi vechime de 22 de ani în condiţii deosebite de muncă (din care o parte a fost realizată înainte de 1 aprilie 2001 în grupa II de muncă, asimilată condiţiilor deosebite, iar restul, în perioada 27 noiembrie 2003 – 31 decembrie 2010) şi aceeaşi vechime în grupa III (irelevantă în speţă). Ionel depune cerere de pensionare pentru limită de vîrstă în 31 decembrie 2010, iar Gigel depune aceeaşi cerere în prima zi lucrătoare din ianuarie 2011. Ambii asiguraţi beneficiază de aceeaşi reducere a vîrstei standard de pensionare, atît în baza Legii nr. 19/2000, cît şi în baza Legii nr. 263/2010, recte 5 ani. Numai că Gigel primeşte imediat, încă din 1 ianuarie 2011, pensie majorată cu 50% pentru condiţiile speciale realizate în perioada 1 aprilie 2001 – 27 noiembrie 2003, pe cînd Ionel nu primeşte deloc majorarea cu pricina!!? Totodată, Gigel primeşte imediat, încă din 1 ianuarie 2011, pensie majorată cu 25% pentru condiţiile deosebite, pe cînd Ionel nu primeşte majorarea cu pricina decît din 1 ianuarie 2013!!?

34. Alt exemplu, la fel de elocvent: doi colegi de serviciu, Ionel şi Gigel, sînt născuţi în aceeaşi zi, 31 octombrie 1957, şi au aceeaşi funcţie de sudor în cadrul Mittal Steel Hunedoara S.A., acelaşi salariu, acelaşi stagiu real de cotizare de 32 de ani, aceeaşi vechime de condiţii speciale (realizată în perioada 1 aprilie 2001 – 27 noiembrie 2003), aceeaşi vechime de condiţii deosebite (realizată în perioada 27 noiembrie 2003 – 31 octombrie 2008), aceeaşi vechime de 22 de ani în grupa I de muncă (realizată înainte de 1 aprilie 2001 şi asimilată condiţiilor speciale, conform Legii nr. 226/2006) şi aceeaşi vechime în grupa III (irelevantă în speţă). Deşi amîndoi ar fi trebuit să beneficieze de reducerea SCC conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 raportat la anexa 4 pct. 2 din Legea nr. 19/2000, adică de un stagiu total de cotizare de 21 de ani, totuşi CJP nu le recunoaşte pensia de condiţii speciale, pe motiv că niciunul nu are cel puţin 25 de ani realizaţi în astfel de condiţii (fiecare avînd 22 de ani de grupa I, asimilată condiţiilor speciale, plus 2 ani şi aproape 8 luni de condiţii speciale propriu-zise, deci un total de 24 de ani şi aproape 8 luni în cele mai grele condiţii de muncă), iar reducerea cu 10 ani a VSP, prevăzută în anexa 4 din Legea nr. 19/2000, nu le permite pensionarea pentru limită de vîrstă. În obtuzitatea lor, funcţionarii CJP şi, din păcate, chiar unii judecători (a se vedea infra, paragraful 60) au refuzat să aplice o normă specială de drept – anume art. 167 indice 1 alin. (3) din Legea nr. 19/2000 -, care a fost introdusă ulterior adoptării legii şi care spunea că reducerile VSP acordate pentru grupa I se aplică şi asiguraţilor încadraţi în condiţii speciale, citez: „dacă acestea sunt mai avantajoase decât cele stipulate în anexele nr. 4 şi 5”. Ca fapt divers, menţionez că reducerea VSP ar fi fost de 15 ani, potrivit art. 3 din Legea nr. 226/2006, în cazul în care Ionel şi Gigel ar fi avut minimum 25 de ani de condiţii speciale. Însă, conform art. 167 indice 1 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, ambii asiguraţi beneficiază, graţie celor 22 de ani lucraţi în grupa I, de o reducere cu 13 ani a vîrstei standard de pensionare pentru bărbaţi, care este 63 de ani şi 5 luni în perioada octombrie-noiembrie 2008, potrivit anexei 3 din Legea nr. 19/2000 sau anexei 5 din Legea nr. 263/2010. Ionel depune cerere de pensionare pentru limită de vîrstă în 31 octombrie 2008, iar Gigel depune aceeaşi cerere la începutul lunii noiembrie 2008, imediat după intrarea în vigoare a Legii nr. 218/2008. Ambii asiguraţi vor ieşi la pensie, practic, în acelaşi timp, numai că Gigel primeşte imediat, încă din noiembrie 2008, pensie majorată cu 50% pentru condiţiile speciale realizate în perioada 1 aprilie 2001 – 27 noiembrie 2003, pe cînd Ionel nu primeşte deloc majorarea cu pricina, fiindcă decizia de pensionare i-a fost emisă după intrarea în vigoare a OUG nr. 209/2008, care a eliminat fără nicio explicaţie majorările de punctaj acordate prin Legea nr. 218/2008 celor încadraţi în condiţii speciale şi/sau deosebite de muncă!!? Totodată, Gigel primeşte imediat, încă din noiembrie 2008, pensie majorată cu 25% pentru condiţiile deosebite, pe cînd Ionel trebuie să mai aştepte pînă în 2013 pentru a primi majorarea cu pricina!!?

Precizez că, într-o adresă similară trimisă atît la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, cît şi la CCR, însăşi CNPP a recunoscut că Legea nr. 218/2008, aşa cum a fost adoptată iniţial de Parlament, „s-a aplicat în intervalul 3 noiembrie – 8 decembrie 2008, inclusiv”?!

35. Prin exemplele prezentate la paragrafele 33 şi 34 am demonstrat fără echivoc inechitatea legislaţiei din domeniul pensiilor. Dar, potrivit măreţiei dreptului care poate fi interpretat cum vrea CCR, cele două exemple de discriminare flagrantă sînt normale, legale şi constituţionale[5].

36. Totuşi, concluzia CCR în sensul că legiuitorul ar fi compensat prin Legea nr. 263/2010 inechităţile suportate de anumite persoane (a se vedea paragraful 28 din decizia nr. 542/2014) este departe de adevăr, după cum am arătat supra.

La fel de greşită este şi concluzia CCR din acelaşi paragraf 28 al deciziei nr. 542/2014, cum că „diferenţa de tratament juridic instituită de legiuitor pentru persoanele care au lucrat în condiţii speciale şi s-au pensionat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 263/2010 este justificată în mod obiectiv de situaţia diferită în care această categorie de persoane se găseşte în raport cu celelalte persoane care, potrivit dispoziţiilor art. 100 şi art. 169 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 263/2010, beneficiază de majorarea punctajului de pensie”?!

CCR a uitat, se pare, de Legea nr. 218/2008 ce reglementa exact opusul concluziilor sale…

De altfel, aşa cum aminteam deja în paragraful 23, însuşi Parlamentul a infirmat recent concluziile CCR din decizia nr. 542/2014, prin Legea nr. 192/2015, care completează Legea nr. 263/2010, stipulînd explicit majorarea punctajelor şi pentru cei pensionaţi pînă în 2011, la fel ca pentru cei pensionaţi pe baza Legii nr. 263/2010 – a se vedea infra, paragraful 66.

37. În plus, art. 11 din Legea nr. 119/2010 privind stabilirea unor măsuri în domeniul pensiilor a prevăzut explicit că militarii, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor ale căror pensii au fost „stabilite pe baza legislaţiei anterioare” [sublin. HIF] beneficiază de majorarea cu 50% a punctajului inclusiv pentru perioadele în care au lucrat în condiţii speciale. Astfel, pentru anumiţi pensionari „cu statut special” s-a putut majora punctajul, indiferent de data pensionării, dar pentru oamenii obişnuiţi nu s-a mai putut.

38. Concluziile la care a ajuns CCR în decizia nr. 542/2014 nu se susţin nici dacă analizăm alte categorii de pensionari. De pildă, potrivit art. 158 din Legea nr. 263/2010, astfel cum a intrat iniţial în vigoare, vechimea în grupa I a fost asimilată vechimii în condiţii deosebite, deşi potrivit Legii nr. 19/2000 şi Legii nr. 226/2006 fusese asimilată condiţiilor speciale (în paranteză, ţin să menţionez că, pînă în 1 ianuarie 2011, executivul asimila din oficiu grupa II cu condiţiile deosebite de muncă, în ciuda faptului că nu exista un text de lege/hotărîre/ordin/etc. care să prevadă expres această asimilare).

Între timp, prin Legea nr. 155/2015, ce a modificat Legea nr. 263/2010, Parlamentul s-a răzgândit şi a stabilit din nou că grupa I este asimilată condiţiilor speciale, cum este şi firesc.

Cu toate acestea, încă de la intrarea sa în vigoare, art. 169 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 a prevăzut explicit majorarea cu 50% a punctajului pentru toţi anii lucraţi în grupa I. Aşadar, deşi grupa I avea efecte diferite în privinţa reducerii VSP, totuşi legiuitorul a permis aceeaşi majorare a punctajului pentru toţi asiguraţii încadraţi în grupa I, indiferent de data pensionării – exceptînd, desigur, ca şi în cazul pensionarilor încadraţi în condiţii speciale, pe cei care beneficiaseră deja de reducerea stagiului de cotizare.

Mai mult decît atît, menţionez că reducerea VSP acordată asiguraţilor încadraţi în grupa I, potrivit art. 167 indice 1 din Legea nr. 19/2000, era chiar mai mare decît reducerea VSP acordată celor care lucrau în condiţii speciale, conform anexelor 4 şi 5 din aceeaşi lege. E adevărat că alineatul 3 de la art. 167 indice 1 din Legea nr. 19/2000 stipula că: „Prevederile alin. (1) se aplică şi în cazul asiguraţilor prevăzuţi la art. 20, dacă acestea sunt mai avantajoase decât cele stipulate în anexele nr. 4 şi 5” – adică şi asiguraţii încadraţi în condiţii speciale se puteau prevala de aceeaşi reducere a vîrstei standard de pensionare ca asiguraţii cu grupa I (a se vedea supra, paragraful 34 alin. 2) –, însă această dispoziţie legală nu a contat deloc pentru unii judecători incompetenţi sau/şi de rea-credinţă (a se vedea infra, paragraful 60).

39. Tot falsă este şi concluzia CCR din paragraful 27 al deciziei nr. 542/2014, anume că asiguraţii încadraţi în condiţii deosebite de muncă nu au primit un tratament diferenţiat ca asiguraţii încadraţi în condiţii speciale, deoarece „condiţiile de pensionare reglementate de art. 55 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 263/2010 sunt asemănătoare celor stabilite de art. 42 din Legea nr. 19/2000.”!

În realitate, cei pensionaţi pe baza Legii nr. 263/2010 au primit majorarea cu 25% a punctajului începînd din 1 ianuarie 2011, plus un indice de corecţie al PMA. În schimb, cei pensionaţi în temeiul Legii nr. 19/2000 nu beneficiază deloc de acel indice de corecţie şi nu au primit majorarea cu 25% decît în a doua jumătate a anului 2013, deşi art. 193 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 stipula iniţial că vor primi această majorare de la 1 ianuarie 2012, iar apoi de la 1 ianuarie 2013. În fapt, casele de pensii au început să acorde acest drept mult mai tîrziu, plătind retroactiv restanţele de la 1 ianuarie 2013, însă fără nicio actualizare (dobîndă legală, inflaţie sau penalitate).

De altminteri, prin exemplul prezentat la paragraful 33, am demonstrat limpede că Legea nr. 263/2010 este inechitabilă şi în privinţa asiguraţilor care au lucrat în condiţii deosebite.

Totodată, reamintesc că Legea nr. 218/2008 stipula majorarea punctajului cu 25% pentru toţi pensionarii încadraţi în condiţii deosebite, indiferent de data pensionării. Chiar dacă asiguraţii pensionaţi înainte de apariţia Legii nr. 218/2008 urmau să primească drepturile obţinute ca efect al majorării cu pricina abia din ianuarie 2009, totuşi calcularea acestora şi emiterea deciziilor de majorare trebuiau făcute din oficiu chiar de la data intrării în vigoare a Legii nr. 218/2008, cînd se născuse dreptul ope legis.

Însă, art. 193 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 a prorogat succesiv acordarea acestor drepturi timp de doi ani, teoretic vorbind, fiindcă în practică această prorogare a durat mai mult. Ca fapt divers, menţionez că, în timpul procesului din dosarul nr. 5867/97/2013, CJP Hunedoara a pretextat că nu a putut răspunde cererii exprese de majorare a punctajului, depusă de titular încă din 28 ianuarie 2013, decît „in momentul in care o asfel de lucrare s-a putut realiza prin programul informatic primit de la CNPP Bucuresti” (citatul e preluat exact aşa cum a fost scris la pagina 4 din întîmpinarea CJP depusă la tribunal; oricum, întîmpinările CJP abundă de agramatisme şi erori de redactare, ceea ce constituie per se o dovadă a profesionalismului celor care le întocmesc)… Iar eu bănuiesc că tatăl meu vitreg a primit decizia de majorare a punctajului atît de „repede” (în 23 iulie 2013, mai exact), pentru că în 8 iulie 2013 înregistrasem la tribunal cererea de chemare în judecată din dosarul nr. 5867/97/2013; spre comparaţie, alţi foşti colegi de serviciu ai titularului, pensionaţi mai devreme decît C.I., au primit deciziile de recalculare abia prin octombrie 2013, fără să facă nicio cerere în acest sens!

Şi, nota bene, Ionel din exemplul prezentat la paragraful 33 este lipsit complet de beneficiul majorării cu 25% a punctajului în perioada 1 ianuarie 2011 – 1 ianuarie 2013, adică legiuitorul nici măcar nu s-a angajat la o eşalonare sau amînare a plăţii cuvenite, ci, printr-un abuz de putere, s-a derobat complet de obligaţia de a-i plăti drepturile cuvenite în această perioadă, ceea ce se traduce şi printr-o expropriere forţată, fără o prealabilă şi justă despăgubire. Prin urmare, consider că art. 193 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 încalcă nu numai art. 16 alin. (1), ci şi art. 44 alin. (1)-(4) din Constituţie.

În opinia subsemnatului, dispoziţia criticată încalcă şi art. 53 din Constituţie, deoarece adoptarea ei nu se impunea ca urmare a uneia dintre situaţiile excepţionale enumerate limitativ în alin. (1) al art. 53 din Constituţie şi nici nu era necesară într-o societate democratică. În plus, măsura prevăzută de art. 193 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 nu este proporţională cu situaţia care a generat-o (anume adoptarea Legii nr. 263/2010), întrucît aceeaşi lege a prevăzut expres majorarea punctajului chiar din 1 ianuarie 2011 pentru o parte dintre asiguraţii care lucraseră în condiţii deosebite de muncă; şi vă rog să observaţi că legiuitorul nu a oferit absolut niciun argument pentru justificarea acestui tratament diferit. Totodată, dispoziţia criticată este vădit discriminatorie, aşa cum am demonstrat prin exemplul arătat mai sus, şi neagă, practic, însăşi existenţa dreptului asiguraţilor care s-au pensionat înainte de 2011 de a primi majorarea cu 25% a punctajului pentru perioada 1 ianuarie 2011 – 1 ianuarie 2013. Din punctul meu de vedere, art. 193 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 trebuie interpretat în sensul că dispune doar o amînare a plăţii cuvenite de la 1 ianuarie 2011, nu o ştergere de datorie a guvernului pentru perioada 1 ianuarie 2011 – 1 ianuarie 2013; de asemenea, consider că prin această dispoziţie statul a nesocotit şi art. 1 alin. (3) şi (5), art. 47 şi art. 135 alin. (2) lit. f) din Constituţia României, fiindcă nu a luat măsuri de protecţie socială pentru a creşte calitatea vieţii sau măcar pentru a asigura un nivel de trai decent tuturor cetăţenilor afectaţi de adoptarea Legii nr. 263/2010.

40. Din toate considerentele ilustrate supra rezultă că membrii CCR s-au încurcat în „argumente” şi că nimic din Legea nr. 263/2010 nu împiedica executivul, prin casele de pensii, să majoreze punctajul cu 50% şi celor încadraţi în condiţii speciale care s-au pensionat înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010, cu atît mai mult cu cît era obligat să facă acest lucru încă din noiembrie 2008, din oficiu, conform Legii nr. 218/2008.

41. Aşa cum recunoaşte şi CCR în decizia nr. 222/02.04.2015, constituie o discriminare chiar şi diferenţierea nejustificată dintre persoane aflate în situaţii similare, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO)[6]. Or, în cazul criticat de subsemnatul, persoanele pensionate înainte de 1 ianuarie 2011 se află în exact aceeaşi situaţie ca persoanele care beneficiază de drepturile prevăzute la art. 100 din Legea nr. 263/2010, adică: 1) sînt asiguraţi care au plătit cea mai mare contribuţie de asigurări sociale; 2) sînt pensionari; 3) au lucrat în condiţii speciale; 4) SCC şi VSP li se aplică identic, atît potrivit anexei 3 din Legea nr. 19/2000, cît şi potrivit anexei 5 din Legea nr. 263/2010, care a preluat întocmai eşalonarea VSP şi SCC din anexa 3 la Legea nr. 19/2000. Toate cele patru argumente sînt reale şi uşor de verificat de către oricine doreşte cu adevărat să analizeze problema.

42. Oricît ar încerca membrii CCR să justifice „echitatea” unor astfel de măsuri discriminatorii în domeniul pensiilor, nu ar convinge şi, evident, nu ar mulţumi pe nimeni. Jumătăţile de măsură, ca şi dublul standard, nu au ce căuta într-o societate normală. Ori primesc toţi aceleaşi beneficii, ori nu primeşte nimeni nimic. Altfel, doar peticim în continuare sacul, în loc să rezolvăm cu adevărat problemele din sistem.

Din nefericire, atîta vreme cît se va păstra acelaşi mod de stabilire a cuantumului pensiilor (a se vedea supra, paragraful 4 alin. 3 şi paragraful 14 alin. 2), legea va fi mereu inechitabilă. Oricum, în opinia mea, scopul inventării acestui mod de calcul a fost din start acela de a diminua treptat valoarea pensiilor şi de a uşura astfel presiunea crescîndă exercitată asupra bugetului de numărul tot mai mare de pensionari, comparativ cu scăderea natalităţii şi a numărului de angajaţi[7].

Consider însă că progres, civilizaţie şi evoluţie nu se traduc prin regres în domeniul asigurărilor sociale, prin reducerea cuantumului pensiilor şi, în general, prin involuţia standardelor de viaţă. E normal să se schimbe legislaţia în concordanţă cu ritmul modificărilor sociale, economice şi politice, însă această schimbare trebuie operată în sens pozitiv şi cu respectarea tuturor drepturilor cuvenite şi cîştigate în trecut. Este la fel de adevărat că Legea nr. 263/2010, ca şi Legea nr. 19/2000, se referă la situaţii din trecut, dar acele situaţii deja şi-au produs efectele ex tunc. Aşa cum a stabilit CCR în jurisprudenţa sa, e obligatoriu ca legea nouă să respecte suveranitatea legii anterioare, nefiind admisibil să se atenteze la aceste efecte prin modificarea raporturilor existente în trecut. În consecinţă, toate persoanele care au lucrat în condiţii speciale sau/şi deosebite trebuie să beneficieze – fără discriminări şi fără condiţionări – de acele efecte (drepturi) dobîndite în perioada anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 263/2010.

43. Am lăsat spre finalul acestui capitol cea mai dură critică la adresa CCR, anume că această instituţie nu şi-a recunoscut greşeala de interpretare a Legii nr. 226/2006 (de aceea, nu pot să i-o iert nici măcar pe jumătate, mai ales că titularul C.I. a învederat eroarea cu pricina în cuprinsul concluziilor suplimentare trimise la CCR…) şi, evident, nici nu a încercat să o repare cît de cît atunci cînd a avut prilejul. Astfel, prin decizia 542/2014, CCR ar fi putut să recunoască măcar că executivul nu a pus în aplicare legislaţia referitoare la condiţiile speciale de muncă şi încă în mod repetat; mai exact, guvernanţii nu au aplicat integral nici Legea nr. 19/2000 (anexele 4 şi 5), nici Legea nr. 226/2006 şi nici Legea nr. 218/2008. Doar atît ar fi fost suficient ca membrii CCR să constate încălcarea Constituţiei.

44. Dimpotrivă, CCR a ales să mascheze neadevărul cu un alt neadevăr, colportat insistent de CNPP: cică asiguraţii care au lucrat în condiţii speciale şi s-au pensionat înainte de Legea nr. 263/2010 ar fi beneficiat de reducerea stagiului de cotizare, în comparaţie cu cei pensionaţi după 2011 (a se vedea paragrafele 24 şi 26 din decizia CCR nr. 542/2014). Or, pe lîngă confuzia inerentă între stagiu complet de cotizare şi stagiu total de cotizare, CCR preia cu nonşalanţă această MINCIUNĂ GOGONATĂ, în ciuda faptului notoriu că marea majoritate a asiguraţilor care au fost încadraţi în condiţii speciale, conform Legii nr. 226/2006, nu au beneficiat de absolut NIMIC de pe urma acestor condiţii, întrucît punctajele medii anuale nu li s-au calculat pe baza stagiilor totale de cotizare prevăzute de anexele 4 (pentru bărbaţi) şi 5 (pentru femei) din Legea nr. 19/2000, ci pe baza stagiilor complete de cotizare prevăzute în anexa 3 din Legea 19/2000, tot aşa cum nici vîrstele standard de pensionare nu li s-au redus datorită condiţiilor speciale, ci datorită grupei I de muncă, potrivit art. 167 indice 1 din Legea nr. 19/2000.

45. Teoretic, art. 43 din Legea nr. 19/2000 şi art. 5 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 făceau trimitere la anexele 4 şi 5 din Legea nr. 19/2000 pentru calcularea punctajelor medii anuale ale celor care aveau mai puţin de 25 de ani de condiţii speciale. Practic însă, aceste prevederi nu au fost aplicate deloc, dintr-un motiv foarte simplu: presiunea asupra bugetului ar fi fost uriaşă. În plus, probabil că deştept-ologii din casele de pensii s-au gîndit că este profund inechitabil ca unul cu 21 de ani lucraţi în condiţii speciale, cum este cazul concret al tatălui meu vitreg, să beneficieze de stagiul total de cotizare de 21 de ani prevăzut în anexa 4 din Legea nr. 19/2000, iar altul care a lucrat 25 de ani în aceleaşi condiţii să beneficieze de un stagiu total de cotizare de 25 de ani. Noima acestei discrepanţe aparente era tocmai de a egaliza sau apropia punctajele medii anuale rezultate, fiind logic că unul care a cotizat cel puţin 25 de ani în condiţii speciale ar fi acumulat mai multe puncte decît unul care a cotizat sub 25 de ani – a se vedea supra, paragraful 9.

46. Este absolut regretabil că membrii CCR au preluat automat, fără o minimă cercetare critică, dezinformarea CNPP referitoare la aşa-zisa reducere de care ar fi beneficiat toţi asiguraţii care au lucrat în condiţii speciale şi s-au pensionat înainte de 1 ianuarie 2011. Eroarea CCR este uşor de dovedit prin simpla juxtapunere a considerentelor sale din deciziile nr. 542/2014 şi nr. 1126/2008 (a se vedea paragraful 4).

Astfel, reamintesc că în decizia CCR nr. 1126/2008 se afirma că: „asiguraţii cu un stagiu de cotizare în condiţii speciale mai mic de 25 de ani beneficiază doar de reducerea vârstei de pensionare în funcţie de perioada lucrată în astfel de condiţii.”!!

În schimb, în paragraful 24 din decizia nr. 542/2014, CCR afirmă că: „În aceeaşi situaţie se află şi persoanele care au lucrat în condiţii speciale şi se încadrau în ipoteza art. 44 din Legea nr. 19/2000 ori a art. 4 din Legea nr. 226/2006 [adică asiguraţii cu mai puţin de 25 de ani lucraţi în condiţii speciale, n. HIF], care beneficiau de reducerea stagiului de cotizare şi a vârstei de pensionare potrivit dispoziţiilor anexelor nr. 4 şi 5 la Legea nr. 19/2000, persoane care, în prezent, potrivit dispoziţiilor art. 55 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 263/2010, beneficiază doar de reducerea vârstei de pensionare.”!! Idem, în paragraful 26 din decizia nr. 542/2014, CCR afirmă că: „persoanele care au lucrat în condiţii speciale au beneficiat de un astfel de stagiu redus”!! [sublinierile aparţin subsemnatului]

47. Însă alegaţiile CCR din cele două decizii sînt false!

În primul caz, aşa cum am arătat la paragrafele 4-6, decizia CCR nr. 1126/2008 este falsă pentru simplul motiv că art. 5 alin. (2) din Legea nr. 226/2006 prevedea explicit că şi cei care lucraseră mai puţin de 25 de ani în condiţii speciale trebuie să se bucure de stagii de cotizare mai mici, potrivit anexelor 4 şi 5 din Legea nr. 19/2000 – aspect recunoscut ulterior chiar de CCR în decizia nr. 542/2014, dar fără să-şi asume eroarea iniţială.

Iar în al doilea caz, decizia CCR nr. 542/2014 este falsă pentru simplul motiv că asiguraţii cu mai puţin de 25 de ani lucraţi în condiţii speciale nu au beneficiat, în realitate, de stagiile de cotizare mai favorabile prevăzute în anexele 4 şi 5 din Legea 19/2000 (poate că funcţionarii caselor de pensii şi unii judecători s-au bazat tocmai pe teza falsă din decizia CCR nr. 1126/2008 pentru a ignora legea, la fel ca membrii CCR)! Titularul C. I. constituie dovada vie a acestui fapt uşor verificabil. Or, existenţa unui singur contraexemplu demontează toată „argumentarea” CCR din decizia nr. 542/2014, mai ales că noi ne-am şi judecat cu CJP din cauza acestei probleme, în dosarul nr. 461/97/2008, dar chiar şi aşa, reprezentanţii executivului şi, culmea erorii/ororii, judecătorii implicaţi în acel dosar au refuzat vehement aplicarea prevederilor legale ce acordau beneficii sporite asiguraţilor încadraţi în condiţii speciale, precum tatăl meu vitreg – a se vedea infra, paragraful 60.

48. În aceste condiţii, se pune întrebarea logică şi legitimă: cînd au „greşit” grav membrii CCR? Dacă argumentaţia deciziei CCR nr. 1126/2008 ar fi adevărată, atunci ar însemna că motivarea deciziei CCR nr. 542/2014 este falsă, deoarece TOŢI asiguraţii cu mai puţin de 25 de ani de condiţii speciale – adică atît cei pensionaţi înainte de 2011, cît şi cei pensionaţi după 2011 – nu au beneficiat de reducerea stagiului de cotizare utilizat la calcularea PMA şi deci discriminarea devine evidentă. Invers, dacă argumentaţia deciziei CCR nr. 1126/2008 este falsă (lucru evident, ţinînd cont de art. 5 din Legea nr. 226/2006 şi luînd în considerare însăşi motivarea CCR din paragrafele 24 şi 26 ale deciziei nr. 542/2014), atunci înseamnă că membrii CCR au vrut să ascundă gunoiul sub preş, neasumîndu-şi eroarea iniţială şi nevrînd să constate neconstituţionalitatea conduitei executivului, care a refuzat să pună în aplicare, în mod repetat, prevederile explicite din legile nr. 19/2000, nr. 226/2006 şi nr. 218/2008, referitoare la condiţiile speciale de muncă. Or, o asemenea conduită contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (5) şi ale art. 16 alin. (2) din Constituţie, citez: „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”, respectiv: „Nimeni nu este mai presus de lege”!

Indiferent că vorbim de neglijenţă ori de intenţie, decizia CCR subminează nu numai credibilitatea acestei autorităţi publice, ci însăşi credibilitatea instanţelor de judecată, care s-au eschivat la rîndul lor să tranşeze problema ce afectează milioane de români[8], mulţumindu-se să invoce jurisprudenţa CCR, fără nicio dorinţă de a înfăptui cu adevărat justiţia, adică de a stabili adevărul şi de a face dreptate. În sprijinul acestei aserţiuni invoc însăşi jurisprudenţa CEDO. Astfel, în paragraful 30 al Hotărîrii CEDO din 31 martie 2015 în cauza S.C. Uzinexport S.A. împotriva României (publicată în Monitorul Oficial nr. 677 din 7 septembrie 2015) se spune, citez: „Or, atunci când cea mai înaltă jurisdicţie se află la originea unor decizii contradictorii care nu se bazează pe niciun motiv întemeiat, devine ea însăşi motiv de insecuritate juridică. O astfel de situaţie este de natură a submina încrederea publicului în sistemul judiciar şi de a aduce atingere principiului securităţii juridice”. O motivare similară conţine şi paragraful 39 al Hotărîrii CEDO din cauza Beian împotriva României (nr. 1), publicată în Monitorul Oficial nr. 616 din 21 august 2008; menţionez că, întîmplător, speţa Beian se referă tot la un litigiu cu casa de pensii bazat pe discriminarea cetăţenilor aflaţi în aceeaşi situaţie; de asemenea, şi în acest litigiu a fost sesizată CCR, iar excepţia de neconstituţionalitate a fost respinsă – a se vedea paragrafele 9, 13, 14 şi 30 din aceeaşi hotărîre CEDO. Şi chiar dacă ambele hotărîri CEDO prezentate aici critică deciziile contradictorii ale ÎCCJ, mutatis mutandis, se poate aplica aceeaşi motivare şi deciziilor divergente ale CCR.

49. În fine, atrag atenţia că pensia pentru aşa-zisele condiţii speciale de muncă reprezintă o pură ficţiune juridică, întrucît, în realitate, nimeni nu are mai mult de 14 ani lucraţi efectiv în astfel de condiţii (perioada 2001-2015), restul perioadei necesare pentru stabilirea stagiului de cotizare utilizat la calcularea pensiilor respective fiind alcătuit din anii lucraţi în grupa I, înainte de 1 aprilie 2001. În consecinţă, condiţiile speciale se grefează inevitabil pe grupa I, iar tratamentul juridic ar trebui să fie acelaşi pentru ambele tipuri de încadrare în muncă, deoarece raţiunea legii se bazează pe aceleaşi fapte incontestabile şi notorii, anume: o cotizare mai mare la buget şi cele mai grele condiţii de muncă.

Culmea este că executivul a majorat deja punctajul cu 50% pentru toată perioada lucrată de C.I. în grupa I între anii 1982-2001, adică exact perioada recunoscută de legiuitor (prin Legea nr. 226/2006) şi de angajator (prin adeverinţe) ca fiind realizată în condiţii speciale de muncă!

De altfel, nu există nicio diferenţă reală între grupa I şi condiţiile speciale, ci doar o schimbare formală de nume pe hîrtie a aceloraşi condiţii foarte grele de muncă. Or, dacă vreodată li se năzăreşte unor politicieni să spună că zăpada nu e albă, ci argintie, atunci nu înseamnă că zăpada se va schimba în substanţă, conţinut, proprietăţi, efecte etc.!

Totodată, ţin să subliniez că asiguraţii care au lucrat în cele mai grele condiţii de muncă (grupa I, respectiv condiţiile speciale) şi s-au pensionat în perioada 1 aprilie 2001 – 1 ianuarie 2011 au fost cei mai batjocoriţi de către parlamentari şi guvernanţi, întrucît nu li s-au mai recunoscut, practic, nici beneficiile legislaţiei ceauşiste (Legea nr. 3/1977, aplicabilă pînă la 1 aprilie 2001), nici beneficiile legislaţiei băsiste (Legea nr. 19/2000, aplicabilă pînă la 1 ianuarie 2011, şi Legea nr. 263/2010, aplicabilă de la 1 ianuarie 2011). Pe scurt, perioada 1 aprilie 2001 – 1 ianuarie 2011 a constituit o decadă cu adevărat decadentă din punct de vedere social, uman şi politic…

PARTEA A II-A: CRITICA DECIZIILOR JUDECĂTOREŞTI

Capitolul III – Critica deciziei ÎCCJ nr. 1/19.01.2015

50. La data de 19 ianuarie 2015, în dosarul nr. 12/1/2014/HP/C, ÎCCJ a pronunţat o hotărîre prealabilă pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 169 alin. (6) raportat la art. 100 din Legea nr. 263/2010, aşa cum a fost sesizată de Curtea de Apel Constanţa în dosarul nr. 3626/118/2013.

Prin această HP nr. 1/19.01.2015, judecătorii Curţii de Apel Constanţa şi specialiştii consultaţi de ÎCCJ au constatat explicit că există discriminarea reclamată de subsemnat la CCR în privinţa pensionarilor care au lucrat în condiţii speciale.

51. Astfel, la paragraful 5 din HP nr. 1/19.01.2015 este reprodusă opinia instanţei de trimitere, potrivit căreia, citez: „distincţia între asiguraţi, care atrage sau nu beneficiul acordării majorării punctajului pentru activităţile desfăşurate în condiţii speciale, este numai data pensionării care, având în vedere că depinde de îndeplinirea unei condiţii de vârstă, transformă acest criteriu într-unul de diferenţiere bazat pe vârstă, considerat în principiu discriminatoriu.

52. Totodată, la paragraful 6 din HP nr. 1/19.01.2015 este reprodus punctul de vedere al specialiştilor consultaţi de ÎCCJ, citez: „Referitor la situaţia discriminatorie invocată, s-a susţinut că tratamentul diferit aplicat asiguraţilor nu izvorăşte din încălcarea principiului nediscriminării pe criteriul vârstei, ci din încălcarea principiului ”la condiţii egale de pensionare, pensii egale”.

În acest sens, s-a argumentat că persoanele ale căror drepturi la pensie s-au deschis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, şi care au desfăşurat activităţi în locuri de muncă încadrate în condiţii speciale se află într-o situaţie comparabilă cu persoanele care au desfăşurat activităţi în locuri de muncă încadrate în condiţii deosebite de muncă, motiv pentru care nu se justifică diferenţa de tratament rezultată din acordarea dreptului la un supliment de punctaj lunar numai celor care au prestat munca în condiţii deosebite de muncă.

Mai mult, injusteţea diferenţei de tratament este accentuată şi de faptul că persoanele care au desfăşurat activităţi în locuri de muncă încadrate în condiţii speciale au prestat munca în condiţii mai grele prin comparaţie cu cele care au desfăşurat activităţi în locuri de muncă încadrate în condiţii deosebite.” [sublin. HIF]

Se observă contradicţia flagrantă între opinia specialiştilor consultaţi de ÎCCJ şi opinia exprimată de membrii CCR în decizia nr. 542/2014 – a se vedea supra, paragraful 36!

53. Cu toate acestea, ÎCCJ a motivat că: „nu se poate constata o eventuală discriminare prin lege, iar instanţele nu se pot substitui puterii legislative pentru a înlătura texte de lege considerate discriminatorii şi a crea o nouă lege pe cale jurisdicţională. În acest sens, sunt relevante deciziile pronunţate de Curtea Constituţională (…) prin care, în esenţă, s-a statuat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

54. Vasăzică, deşi unii judecători şi specialiştii consultaţi au recunoscut explicit discriminarea, ÎCCJ pretinde fără noimă că: „nu se poate constata o eventuală discriminare prin lege”!? Nonsensul acestei afirmaţii este reliefat nu doar de formularea vagă şi impersonală, ci şi de conduita anterioară a instanţei supreme, pe care nu a împiedicat-o nimeni şi nimic să constate o altă discriminare flagrantă făcută prin vechea lege a pensiilor (a se vedea infra, paragraful 65 alineat 2). De ce acum ÎCCJ constată (sic!) că „nu se poate constata”?! Atunci ce rol mai au instanţele, dacă admit că se face discriminare între cetăţeni, însă nu pot corecta problema? Ce justiţie este aceea care nu poate face dreptate?!

55. De altminteri, temeiul de drept invocat de ÎCCJ era o simplă ordonanţă de guvern (OG nr. 137/2000). Numai că în speţă nu a fost criticat vreun text nelegal/neconstituţional, care să fie anulat/înlocuit cu alte norme, ci a fost criticată interpretarea unui text cît se poate de clar, anume art. 100 din Legea nr. 263/2010, care este şi azi în vigoare şi nu a cerut nimeni să fie înlăturat, ci, dimpotrivă, aplicat tuturor pensionarilor încadraţi în condiţii speciale.

În plus, ce rost mai au regulile şi argumentele de interpretare logică a legii civile, pe care orice student la Drept le învaţă sau ar trebui să le înveţe încă din anul I de facultate?! Nu mai reiau aici toate regulile şi argumentele de interpretare pe care le-am invocat în paragraful 19 din prezentul studiu. Mă limitez să subliniez că art. 100 din Legea nr. 263/2010 nu face nicio distincţie între asiguraţii care au lucrat în condiţii speciale (mai mult sau mai puţin de 25 de ani) ori între cei care s-au pensionat înainte sau după 2011, iar Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus! Dimpotrivă, atunci cînd legiuitorul a vrut să facă o asemenea distincţie, a făcut-o în mod expres; a se vedea în acest sens, de pildă, art. 170 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, în care legiuitorul a statuat explicit că indicele de corecţie se aplică strict: „Pentru persoanele înscrise la pensie începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi…”.

56. Mai mult, ÎCCJ invocă şi decizia CCR nr. 542/2014, care a respins excepţia de neconstituţionalitate ridicată de C. I. în dosarul nr. 5867/97/2013. Numai că atît ÎCCJ, cît şi CCR ignoră esenţa acestei excepţii de neconstituţionalitate, recte: majoritatea asiguraţilor care au lucrat în condiţii speciale şi s-au pensionat în baza Legii nr. 19/2000 nu au beneficiat de absolut nimic de pe urma celor mai grele condiţii de muncă. Mai exact, aceştia nu au beneficiat, în temeiul condiţiilor speciale, nici de reducerea vîrstei standard de pensionare, nici de reducerea stagiului complet de cotizare şi nici de majorarea punctajului cu 50% ori măcar de ajustarea acestuia cu indicele de corecţie, conform art. 170 din Legea nr. 263/2010.

57. Totuşi, tratatele internaţionale sînt deasupra Constituţiei, indiferent ce ar spune CCR sau ÎCCJ… Iar dispoziţiile art. 20 şi art. 148 din Constituţia României permit magistraţilor să aplice direct reglementările internaţionale la care România este parte, fără să mai aştepte abrogarea/modificarea/completarea expresă de către Parlament a legilor interne mai defavorabile în privinţa drepturilor fundamentale ale omului.

58. Culmea este că, prin Hotărîrea Prealabilă nr. 2/02.02.2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 159 din 6 martie 2015, Secţia penală a ÎCCJ a reacţionat complet diferit, în acord cu jurisprudenţa CEDO şi cu reglementările europene din tratatele internaţionale adoptate de România (se pare că judecătorii de penal sînt mai competenţi şi/sau mai curajoşi decît cei specializaţi în drept civil…)! Astfel, după ce invocă prevederile art. 6 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi dispoziţiile art. 11 şi art. 20 din Constituţie (a se vedea capitolul III din Hotărîrea Prealabilă nr. 2/2015), ÎCCJ statuează următoarele în capitolul VIII din Hotărîrea Prealabilă nr. 2/2015, citez: „Aşadar, Convenţia creează un adevărat cadru juridic privitor la protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale pe care le protejează, cu valoare supranaţională, dar bazat pe principiul subsidiarităţii, ceea ce presupune o repartizare a competenţelor în acest domeniu între autorităţile naţionale, cu vocaţia de a asigura ele, primele, apărarea acestor drepturi şi libertăţi, şi instanţa europeană, chemată să intervină numai atunci când aceasta nu se realizează pe deplin în cadrul sistemului naţional de drept în discuţie. […]

În plus, în caz de conflict între normele juridice internaţionale privind drepturile omului şi dreptul român, instanţa de contencios european a statuat că nu se va aplica principiul ierarhiei juridice şi nici principiul succesiunii în timp, ci se va aplica norma cea mai favorabilă pentru drepturile omului. […]

Pentru că dincolo de dreptul recunoscut părţii, judecătorul naţional este unul dintre destinatarii unei astfel de hotărâri, interesul acestuia trebuie să fie acela de a evita repetarea faptului ilicit, în aşteptarea intervenirii unei modificări a dreptului intern şi chiar în ipoteza în care hotărârile Curţii necesită o reformă complexă şi amplă a sistemului legislativ intern, judecătorul naţional poate şi trebuie, pe cât este posibil, să pună în aplicare aceste hotărâri, până să intervină o lege internă în concordanţă cu Convenţia, pentru că, ”judecătorul naţional rămâne deplin responsabil în aplicarea uniformă a Convenţiei în sistemul intern judiciar, realizând eficient şi constituţionalist o sinteză între exigenţele acesteia şi constrângerile, în unele privinţe şi perioade, inhibitoare, date de calitatea legii, de regulile procedural naţionale şi, chiar, de jurisprudenţa dominantă” [4. Hotărârea din 8 aprilie 2004, Cauza Tahsin Acar contra Turciei, tradusă şi comentată de C. L. Popescu, în Pandectele Române.]

Mai mult decât atât, judecătorul naţional – ca organ al statului independent de puterea legiuitoare – poate aplica în mod direct Recomandarea nr. 5 (2004) a Comitetului de Miniştri către statele membre privind verificarea compatibilităţii proiectelor de lege, a legilor în vigoare şi a practicilor administrative cu standardele impuse de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (adoptată la 12 mai 2004, la cea de-a 114-a sesiune), iar modalitatea concretă în care se poate ajunge la acest obiectiv este indicată în pct. 12 din anexa la Recomandarea mai sus menţionată, care prevede că: ”pentru asigurarea compatibilităţii, este suficient să se procedeze la schimbări de jurisprudenţă şi de practică. În conformitate cu sistemul juridic al unor state membre, compatibilitatea ar putea fi asigurată prin simpla neaplicare a măsurilor legislative respective”.” [sublin. HIF]

59. ÎCCJ încheie HP nr. 1/19.01.2015 cu o „denegare de dreptate”, citez: „Concluzionând, interpretarea dispoziţiilor art. 169 alin. (6) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, este în sensul că legea nu acoperă ipoteza acordării unui punctaj suplimentar pentru cei care şi-au desfăşurat activitatea în condiţii speciale de muncă în perioada 2001-2010”!?[9].

Se observă imediat că judecătorii ÎCCJ au adoptat aceeaşi tactică „subversivă” ca membrii CCR, adică: în loc să interpreteze şi să aplice direct art. 100 din Legea nr. 263/2010 (norma generală mai favorabilă), au ajuns finalmente să interpreteze numai art. 169 din Legea nr. 263/2010, inventînd o excepţie neprevăzută expres de legiuitor, citez din dispozitivul HP nr. 1/19.01.2015: „Stabileşte că dispoziţiile art. 169 alin. (6) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că nu se acordă majorarea cu 50% a punctajului anual persoanelor care şi-au desfăşurat activitatea în condiţii speciale de muncă după data de 1 aprilie 2001 şi înscrise la pensie anterior intrării în vigoare a Legii nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare.”

Este o decizie ruşinoasă a ÎCCJ, care îşi devoalează din nou dubla măsură prin care soluţionează anumite dosare „fierbinţi”, întocmai ca şi CCR. Din păcate, de data aceasta magistraţii ÎCCJ au ratat prilejul de a da clasă pseudojudecătorilor CCR!

Capitolul IV – Critica deciziilor CAAI

60. Trist este că şi Curtea de Apel Alba Iulia, care a soluţionat dosarul nr. 461/97/2008 și dosarul nr. 5867/97/2013, a greșit!

Astfel, în dosarul nr. 461/97/2008 judecătorii CAAI au refuzat să cerceteze fondul problemei, constînd în recunoaşterea condiţiilor speciale de muncă, şi au încălcat grav procedura civilă, neţinînd cont de probele invocate de titular şi „uitînd” complet unele principii fundamentale în dreptul procesual civil, precum: rolul activ al instanţei de judecată, contradictorialitatea, oralitatea şi aflarea adevărului.

Nu voi înşira aici toate neregulile constatate în acest dosar, pentru că nu fac obiectul prezentului studiu şi, oricum, le-am prezentat pe larg atît Curţii Europene a Drepturilor Omului, cît şi Inspecţiei judiciare de pe lîngă CSM, fără niciun rezultat favorabil titularului; ba dimpotrivă, singurul efect notabil al reclamaţiilor la CSM a constat în acuzaţia absolut aiuritoare şi perfid insinuată a unui inspector-şef anonim că subsemnatul ar fi de rea-credinţă, din cauză că „nu se confirmă” sau „nu se justifică” reclamaţiile mele (ehei, dacă în 2008 ar fi fost înregistrate şedinţele de judecată, aşa cum prevedea art. 13 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, nu cred că acel inspector anonim ar fi putut să nege adevărul; de altfel, în aceeaşi adresă nr. 1874/IJ/1476/SIJ/2008, acelaşi anonim făcea nişte „constatări” demne de „Procesul” lui Kafka, citez: „Asupra afirmaţiilor legate de modalitatea în care s-a purtat, la mai multe termene, dialogul dintre dumneavoastră şi preşedintele completului de judecată, se constată faptul că lipsa de comunicare cu care vă confruntaţi şi pe care o identificaţi exclusiv în persoana preşedintelui completului de judecată, are la bază, în principal, nemulţumirea legată de rezultatul obţinut cu ocazia participării la un concurs organizat de Consiliul Superior al Magistraturii şi de necomunicarea unor înscrisuri de către unul dintre compartimentele acestei instituţii.”!!?[10].

Menţionez doar că judecătorii CAAI au refuzat explicit să ţină seama de a doua adeverinţă obţinută de la angajator, pe care am depus-o, în original, direct la tribunal; motivul acestui refuz a fost că titularul nu a depus-o mai întîi la CJP, ignorînd aşadar în mod flagrant dispoziţiile art. 305 din vechiul Cod de procedură civilă, ce permiteau depunerea înscrisurilor noi pînă la închiderea dezbaterilor din recurs! Oricum, motivarea aceasta nu ţinea seama că la dosar exista deja prima adeverinţă eliberată de angajator, în copie conformă cu originalul, pe care nu a contestat-o nimeni (doar CJP a minţit că nu am depus originalul la dosarul de pensionare, astfel că am cerut instanţelor să oblige pîrîta să aducă dosarul de pensionare în instanţă, conform art. 172 din vechiul Cod de procedură civilă, însă ambele instanţe implicate au ignorat pur şi simplu această solicitare, fără nicio explicaţie). Şi, în ciuda faptului că demonstrasem cu probe legale, pertinente şi concludente (carnet de muncă şi adeverinţe) că titularul a lucrat 21 de ani şi 28 de zile în condiţii speciale de muncă, potrivit Legii nr. 226/2006, atît judecătorii Tribunalului Hunedoara (TH), cît şi judecătorii CAAI au ignorat acest adevăr simplu şi, evident, au respins cererea de utilizare a unui stagiu total de cotizare de 21 de ani pentru calcularea PMA, pretextînd că titularul nu are fie un stagiu de 25 de ani în condiţii speciale, fie o dată de naştere „corespunzătoare” pentru a se pensiona pentru limită de vîrstă, dacă se prevalează de condiţiile speciale de muncă (deşi, culmea, C.I. era deja pensionat pentru limită de vîrstă, datorită grupei I, încă dinaintea procesului din dosarul nr. 461/97/2008)!? Pentru detalii privind modul de interpretare şi aplicare a legii de către casele de pensii şi unele instanţe, a se vedea supra, paragraful 34, iar pentru detalii din dosarul nr. 461/97/2008, a se vedea decizia CAAI nr. 1076/26.10.2009.

61. Cît despre procesul de asigurări sociale din dosarul nr. 5867/97/2013, din moment ce judecătorii ÎCCJ şi ai CCR au pervertit evidenţa, nu-i de mirare că judecătorii TH şi ai Curţii de Apel Alba Iulia au procedat la fel, pretextînd că „legea nu prevede” şi săvîrşind astfel „denegarea de dreptate”, deşi există un text de lege explicit pe care l-am invocat mereu, recte art. 100 din Legea nr. 263/2010!?

Ba mai mult, o altă chestiune principală, asupra căreia nu s-a pronunţat deloc niciun judecător implicat în soluţionarea respectivului dosar este: de ce nu s-a analizat dreptul titularului de a beneficia de majorarea punctajului cu 50% pentru condiţii speciale şi cu 25% pentru condiţii deosebite în temeiul Legii nr. 218/2008, aşa cum am cerut implicit prin răspunsul la întîmpinare depus la tribunal şi explicit prin cererea de apel sau prin precizarea acesteia trimisă la CAAI înainte de primul termen de judecată? În această privinţă, însăşi CCR a statuat extrem de limpede că instanţele de judecată trebuie să stabilească „dacă autorul excepţiei se încadrează în ipoteza actului normativ menţionat şi dacă beneficiază de drepturile acordate prin acesta” (a se vedea paragraful 29 din decizia CCR nr. 542/15.10.2014).

În mod absolut surprinzător însă, CAAI a pretins că precizarea de acţiune, făcută în temeiul deciziei CCR nr. 542/2014, nu e precizare de acţiune, ci „note de şedinţă” (a se vedea pagina 1 din decizia CAAI nr. 157/12.02.2015)!? Trebuie să recunosc că este originală metoda aleasă de CAAI pentru recalificarea precizării de acţiune în aşa-zise „note de şedinţă” (pe care, în paranteză fie spus, numai grefierul le poate face în caietul de note, conform art. 231 din noul Cod de procedură civilă; sintagma este nefericit aleasă pentru a denumi concluziile depuse de părţi; părţile pot depune cereri, lămuriri/precizări/explicaţii/răspunsuri, excepţii şi concluzii), dar asta nu scuteşte CAAI să se pronunţe asupra a tot ce s-a cerut. Dacă în loc de „răspuns la întîmpinare” am fi scris „precizare de acţiune”, nu era acelaşi lucru? De altfel, orice replică/răspuns la o întîmpinare constituie o precizare/lămurire a acţiunii reclamantului.

Or, aşa cum învederaserăm în răspunsul la întîmpinarea din apel, am aşteptat ca ÎCCJ să pronunţe Hotărîrea Prealabilă nr. 1/19.01.2015 şi abia apoi am redactat acea precizare de acţiune, în cuprinsul căreia am formulat şi alte apărări sau cereri în legătură cu problema recunoaşterii condiţiilor speciale de muncă, inclusiv cele întemeiate pe decizia CCR nr. 542/2014. Şi ţin să subliniez că ÎCCJ a respectat considerentele CCR din paragraful 29 al deciziei nr. 542/2014, în sensul că a analizat situaţia concretă din dosarul nr. 3626/118/2013 şi a constatat că reclamantul nu se încadrează în ipoteza prevăzută de Legea nr. 218/2008, citez: „Totodată, excedează obiectului cauzei sesizarea referitoare la persoanele pensionate în perioada 1 aprilie 2001 – 2 noiembrie 2008, constatându-se că reclamantul, în valorificarea pretenţiilor formulate, se raportează la o perioadă care nu poate fi cuprinsă în acest interval, data pensionării sale fiind 20 ianuarie 2011”.

Menţionez că am fi făcut acea precizare de acţiune chiar în răspunsul la întîmpinare, numai că am vrut să respectăm termenul legal de 10 zile, ce a început să curgă de la prima comunicare a întîmpinării din apel – în legătură cu acest lucru, ţin să amintesc că reprezentanţii CAAI au omis iniţial să ne comunice întîmpinarea intimatelor CJP şi CNPP, deşi scrisoarea CAAI primită în 6 ianuarie 2015 pretindea că trebuie să dăm un răspuns în 10 zile de la comunicarea unei întîmpinări care nu ne-a fost trimisă!? [Cu toate că fapta în sine constituie o dovadă irefutabilă de neglijenţă crasă, nu am citit nicăieri vreo scuză din partea CAAI…] Deoarece termenul pentru soluţionarea cererii de pronunţare a unei hotărîri prealabile în dosarul nr. 3626/118/2013 fusese stabilit de ÎCCJ abia în 19 ianuarie 2015, deci după ce ar fi expirat termenul de 10 zile prevăzut de lege, am decis să trimitem răspunsul la întîmpinare în termen legal, urmînd să ne precizăm apelul după pronunţarea hotărîrii prealabile.

Aşadar, CAAI ar fi trebuit să analizeze pretenţiile titularului (şi) în temeiul Legii nr. 218/2008. Numai că, în loc să procedeze aşa, CAAI pretinde la pagina 6 din decizia nr. 157/2015 că: „reclamantul a beneficiat de drepturile conferite de Legea nr. 19/2000 […] şi de drepturile prevăzute expres de dispoziţiile legale adoptate ulterior pensionării sale”?!

Nici nu mai ştiu de cîte ori am reclamat faptul că Legea nr. 218/2008, ce a modificat şi completat Legea nr. 19/2000, nu s-a aplicat NICIODATĂ în cazul reclamantului… De ce oare CAAI nu s-a pronunţat asupra acestui temei de drept invocat în mod repetat, recte Legea nr. 218/2008, prin care titularului i s-a născut ope legis dreptul la majorarea punctajului atît pentru condiţii speciale, cît şi pentru condiţii deosebite încă din noiembrie 2008?

Ca dovadă că judecătorii CAAI ar fi trebuit să analizeze acel temei legal, citez din decizia de îndrumare a ÎCCJ nr. 11/2015, indicată supra, la paragraful 9 alin. 3: „În consecinţă, dată fiind această novaţie legislativă, rezultă că şi cei al căror drept la pensie s-a deschis sub imperiul Legii nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare, din punctul de vedere al mijloacelor procesuale de asigurare a respectării drepturilor lor pot recurge la invocarea dispoziţiilor din actele normative succesive, anume art. 89 alin. (1) din Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd că, „în situaţia în care se constată erori în stabilirea şi în plata drepturilor de pensie, se vor opera revizuirile şi modificările legale, atrăgând, după caz, răspunderea celor vinovaţi”, sau ale art. 107 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, cu modificările şi completările ulterioare, având un conţinut similar: „În situaţia în care, ulterior stabilirii şi/sau plăţii drepturilor de pensie, se constată diferenţe între sumele stabilite şi/sau plătite şi cele legal cuvenite, casa teritorială de pensii, respectiv casa de pensii sectorială operează, din oficiu sau la solicitarea pensionarului, modificările ce se impun, prin decizie de revizuire.”

Prin urmare, se constată că şi în prezent este posibilă aplicarea dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, în procesele declanşate în condiţiile arătate, chiar dacă acest act normativ este abrogat [sublin. HIF], întrucât evaluarea în vederea recalculării şi recalcularea pensiilor din sistemul public, provenite din fostul sistem al asigurărilor sociale de stat stabilite în baza legislaţiei în vigoare anterior datei de 1 aprilie 2001 (aşadar, în baza Legii nr. 3/1977, cu modificările şi completările ulterioare), în mod necesar trebuie a fi realizată în baza Hotărârii Guvernului nr. 1.550/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 4/2005, aprobată cu completări prin Legea nr. 78/2005, cu modificările şi completările ulterioare, întrucât raportul juridic de drept material este guvernat de aceste norme.” [a se vedea alineatele 5 şi 6 ale paragrafului 9.2 din decizia ÎCCJ nr. 11/2015]

Prin identitate de raţiune, TH şi CAAI ar fi trebuit să analizeze dreptul titularului C.I. la majorarea punctajului în temeiul Legii nr. 218/2008.

Pe lîngă faptul că a ignorat conţinutul şi scopul precizării de acţiune, CAAI nu s-a pronunţat nici asupra cererii exprese de a comunica intimatelor această precizare, pentru a fi supusă dezbaterii părţilor, conform art. 14 alin. (4) şi (5) din noul Cod de procedură civilă (NCPC), citez: „Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă din oficiu. Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate.”

Cu atît mai mult, CAAI ar fi trebuit să pună în dezbatere Legea nr. 218/2008, din moment ce am invocat expres acest temei de drept atît la tribunal, cît şi în apel. Pe deasupra, chiar CCR a statuat că nu intră în atribuţiile sale cercetarea acestui motiv de drept, ci în competenţa instanţei de judecată (a se vedea supra, paragraful 26). Întrucît motivarea CCR a apărut abia după ce am formulat cererea de apel, este evident că am cerut CAAI să pună în discuţie acest temei legal ulterior publicării deciziei CCR nr. 542/2014 în Monitorul Oficial nr. 899 din 11 decembrie 2014, dar înainte de primul (care a fost şi ultimul) termen de judecată stabilit de CAAI pentru data de 12 februarie 2015.

Învederez că art. 478 alin. (4) NCPC permite părţilor să-şi „expliciteze pretenţiile care au fost cuprinse implicit în cererile sau apărările adresate primei instanţe”. În plus, art. 476 alin. (2) NCPC spune clar că instanţa de apel se va pronunţa şi asupra unor „motive, mijloace de apărare sau dovezi noi” invocate în apel. Mai mult, art. 482 NCPC prevede că „dispoziţiile de procedură privind judecata în primă instanţă se aplică şi în instanţa de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice” procedurii din apel. Pe deasupra, dispoziţiile art. 223 alin. (2) şi (3) NCPC prevăd explicit că: „instanţa, după ce va cerceta toate lucrările din dosar […], se va pronunţa pe temeiul dovezilor administrate, examinând şi excepţiile şi apărările părţii care lipseşte”. Iar dispoziţiile art. 224 NCPC prevăd şi mai clar, citez: „Instanţa este obligată, în orice proces, să pună în discuţia părţilor toate cererile, excepţiile, împrejurările de fapt sau temeiurile de drept prezentate de ele, potrivit legii, sau invocate din oficiu”. Totodată, art. 389 NCPC prevede că: „Dezbaterile procesului poartă asupra împrejurărilor de fapt şi temeiurilor de drept, invocate de părţi în cererile lor sau, după caz, ridicate de către instanţă din oficiu”. La fel, art. 390 NCPC stipulează că: „Înainte de a se trece la dezbaterea fondului cauzei, instanţa, din oficiu sau la solicitarea părţilor, pune în discuţia acestora cererile, excepţiile procesuale şi apărările care nu au fost soluţionate în cursul cercetării procesului, precum şi cele care, potrivit legii, pot fi invocate în orice stare a procesului”. Amintesc şi că art. 394 alin. (1) NCPC precizează că preşedintele închide dezbaterile: „Când consideră că au fost lămurite toate împrejurările de fapt şi temeiurile de drept ale cauzei”. În fine, art. 425 alin. (1) lit. b) NCPC stipulează indubitabil că în considerentele hotărîrii se vor arăta: „motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor”.

Prin urmare, CAAI ar fi trebuit să analizeze dacă la data de 1 ianuarie 2011 titularul avea dreptul la majorarea punctajului pentru condiţii speciale şi deosebite. Or, potrivit art. I pct. 3 din Legea nr. 218/2008, acest drept se născuse încă din noiembrie 2008 (doar acordarea/aplicarea/realizarea sa a fost amînată de parlament, apoi ignorată de guvern) şi subzistă şi în prezent, graţie principiului imprescriptibilităţii reglementat de art. 2 lit. h) din Legea nr. 263/2010, „potrivit căruia dreptul la pensie nu se prescrie”.

Însă CAAI a refuzat explicit să se pronunţe nu numai asupra precizării de acţiune, ci şi asupra răspunsului la întîmpinare, citez: „criticile care vizează susţinerile pârâtelor din întâmpinările depuse la dosarul cauzei […] nu vor fi analizate” (a se vedea pagina 7 din decizia CAAI nr. 157/2015)?! Dar atunci ce rost mai are răspunsul obligatoriu la întîmpinare, prin care titularul acţiunii se apără de eventuale acuzaţii, fapte, excepţii sau cereri invocate de pîrît prin întîmpinare?!

Învederez că art. 124 alin. (1) NCPC este foarte explicit, citez: „Instanţa competentă să judece cererea principală se va pronunţa şi asupra apărărilor şi excepţiilor, în afara celor care constituie chestiuni prejudiciale şi care, potrivit legii, sunt de competenţa exclusivă a altei instanţe”. Aşadar, în afara apărărilor şi excepţiilor date prin lege în competenţa altor instanţe, instanţa de judecată trebuie să se pronunţe asupra tuturor apărărilor. De asemenea, art. 237 alin. (2) pct. 3 NCPC prevede limpede că: „instanţa va examina fiecare pretenţie şi apărare în parte, pe baza cererii de chemare în judecată, a întâmpinării, a răspunsului la întâmpinare şi a explicaţiilor părţilor, dacă este cazul”.

62. Se pare că toţi judecătorii implicaţi în această problemă de importanţă deosebită pentru cetăţeni au „uitat” că a înfăptui justiţia nu înseamnă doar aplicarea mecanică a legii, ci presupune şi interpretarea acelei legi prin prisma spiritului ei, care se referă întotdeauna la a face dreptate, nicidecum la a institui discriminări sau diferenţieri nejustificate ori la a valida premise false sau omisiuni/fapte nelegale ale legislativului ori ale executivului. De altfel, omisiunea vădit intenţionată a Parlamentului de a reglementa la art. 169 din Legea nr. 263/2010 situaţia tuturor pensionarilor vizaţi de art. 100 din aceeaşi lege denotă rea-credinţă. Încercarea CCR de a justifica această conduită este greșită tocmai din cauza faptului că porneşte de la premise false, cum am arătat mai sus, în paragrafele 44-48.

În plus, această tehnică legislativă a dublării unor prevederi normative (o dată în corpul principal al legii şi a doua oară în dispoziţiile tranzitorii din aceeaşi lege) este şi ineficientă, întrucît induce confuzii grave chiar în mintea unor judecători de curte de apel, care imită în considerentele hotărîrilor judecătoreşti aberaţiile născocite de juristele caselor de pensii, anume că: „legile ulterioare, care prevăd drepturi persoanelor pensionate, nu pot fi aplicate retroactiv, potrivit principiilor fundamentale ale dreptului românesc, persoanelor care s-au pensionat sub imperiul altor legi, decât în cazurile în care se prevede expres aceasta în cuprinsul noilor legi” (această motivare fundamental greşită apare la pagina 6 din decizia CAAI nr. 157/12.02.2015, pronunţată în dosarul nr. 5867/97/2013)… De aceea, ideea că art. 169 din Legea nr. 263/2010 se aplică „retroactiv” pensionarilor „vechi” derivă fie din necunoaşterea instituţiei retroactivităţii, fie din răstălmăcirea acesteia cu rea-credinţă. Acest articol nu se aplică retroactiv, ci se aplică strict de la intrarea sa în vigoare, adică ianuarie 2013, deci nici măcar de la data intrării în vigoare a Legii nr. 263/2010, ceea ce constituie cu adevărat o problemă de neconstituţionalitate, din păcate tolerată de CCR (care a admis totuşi că prorogările repetate devin neconstituţionale prin lipsirea de efectivitate a legii).

63. În realitate, dispoziţiile art. 100 din Legea nr. 263/2010 erau suficiente pentru orice pensionar care a lucrat în condiţii grele: cei pensionaţi după intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010 ar fi primit majorările punctajului automat, în baza cererii de pensionare, iar cei pensionaţi înainte de 1 ianuarie 2011 ar fi putut primi majorările respective în baza unei cereri de recalculare, conform art. 107 din Legea nr. 263/2010 (şi în felul acesta ar fi scutit şi casele de pensii să analizeze din oficiu dosarele pensionarilor „vechi”).

64. Tot rea-credinţă a manifestat şi Executivul cînd a modificat substanţial articolele introduse de Legea nr. 218/2008 în cuprinsul Legii nr. 19/2000. Deşi a menţionat în preambulul OUG nr. 209/2008 că se impunea modificarea de urgenţă a respectivelor articole din cauza suprapunerii a două acte normative – OUG nr. 100/2008 şi Legea nr. 218/2008 – ce reglementau „aceeaşi problematică” (deci o chestiune strict procedurală, citez: „pentru soluţionarea conflictului rezultat din succesiunea în timp a celor două acte normative”), guvernul a modificat radical chiar fondul Legii nr. 218/2008, fără să ofere vreo explicaţie în acest sens. În plus, Legea 218/2008 nu reglementa aceeaşi problemă ca OUG nr. 100/2008, ci se referea şi la condiţiile speciale şi deosebite de muncă, pe care OUG nr. 100/2008 nu le menţiona deloc. În mod cert, ambele puteri, legislativă şi executivă, au acţionat cu vădită rea-credinţă, deoarece reprezentanţii lor se manifestau în Parlament şi în Guvern exact ca în campania electorală din aceeaşi perioadă, adică lamentabil… Parlamentul ar fi putut abroga sau modifica OUG nr. 100/2008 prin Legea nr. 218/2008, iar guvernul ar fi putut abroga OUG nr. 100/2008 prin OUG nr. 209/2008, fără să se atingă de textul Legii nr. 218/2008, sau ar fi putut eşalona pur şi simplu despăgubirile cuvenite asiguraţilor care au lucrat în condiţii speciale şi deosebite, aşa cum a procedat cu despăgubirile acordate celor care au lucrat în grupele I şi II, conform art. III din OUG nr. 100/2008.

65. De altfel, Executivul a încălcat intenţionat şi repetat drepturile asiguraţilor încadraţi în condiţii speciale şi/sau deosebite încă de la intrarea în vigoare a Legii nr. 19/2000 prin simpla emitere a Ordinului nr. 341/2001, care a distorsionat prevederile legii referitoare la VSP şi SCC. Noroc că, în această privinţă, ÎCCJ s-a pronunţat înaintea CCR şi a constatat discriminarea flagrantă instituită de Executiv.

Reamintesc că decizia de îndrumare nr. 4/04.04.2011 (publicată în Monitorul Oficial nr. 349 din 19.05.2011 şi emisă de ÎCCJ după mai multe sesizări ale subsemnatului către toate autorităţile abilitate să demareze un recurs în interesul legii) a statuat că: „Prin stabilirea unor vârste standard diferite şi a unor stagii complete de cotizare diferite pentru persoane născute la date diferite, dar care solicită înscrierea la pensie în acelaşi interval, se ajunge la crearea unei discriminări nejustificate pe criteriu de vârstă. Vârsta standard de pensionare şi stagiul complet de cotizare sunt elemente obiective, care se aplică în mod egal tuturor persoanelor care solicită înscrierea la pensie la un moment dat (în acelaşi interval) indiferent de vârsta lor biologică”.

Din păcate, prin HP nr. 1/19.01.2015, ÎCCJ s-a codit să contrazică decizia CCR nr. 542/2014, deşi CCR nu s-a sfiit să contrazică decizia ÎCCJ nr. 4/04.04.2011 prin decizia CCR nr. 1238/22.09.2011 (publicată în Monitorul Oficial nr. 811 din 16.11.2011). Şi în acest din urmă caz, CCR a pervertit evidenţa dispoziţiilor art. 167 alin. (2) din Legea nr. 19/2000, ce stipulau că: „Pentru perioada aprilie 2001 – noiembrie 2014 vârsta standard de pensionare şi stagiul complet de cotizare, în înţelesul art. 49 şi 50, sunt cele prevăzute în anexa nr. 3, la care asiguratul ar avea dreptul la pensie pentru limită de vârstă în raport cu data naşterii.” [sublin. HIF]. Însă, prin decizia nr. 1238/22.09.2011, CCR a pretins că: „criteriul pentru calculul pensiei anticipate sau anticipate parţiale este unul corect şi nu este de natură a cauza discriminări în cadrul pensionarilor beneficiari ai pensiilor anticipate şi anticipate parţiale”!

Se observă imediat că, de fapt, CCR a ignorat însuşi criteriul în funcţie de care anumiţi pensionari se „bucurau” de aplicarea legii, vîrsta fiind per se un criteriu pur discriminatoriu, aşa cum în mod judicios a constatat ÎCCJ prin decizia nr. 4/04.04.2011.

Din nefericire, ÎCCJ s-a „răzgândit” între timp şi a emis hotărîrea prealabilă nr. 22/29.06.2015 pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care a statuat că art. 53 raportat la anexa 5 din Legea nr. 263/2010 ar stipula că stagiul complet de cotizare şi vîrsta standard de pensionare „se determină în funcţie de data naşterii asiguratului” [nota HIF: decizia ÎCCJ nr. 22/29.06.2015 nu a fost încă publicată, deşi art. 521 alin. (2) raportat la art. 517 alin. (3) NCPC prevede imperativ că hotărîrile prealabile „se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare şi se publică în cel mult 15 de zile de la motivare”; totuşi, decizia ÎCCJ nr. 25/29.06.2015 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 638 din 21 august 2015]?!

Abia aştept motivarea deciziei ÎCCJ nr. 22/29.06.2015, ca să văd dacă este vorba despre aceiaşi judecători care au pronunţat decizia de îndrumare nr. 4/04.04.2011… Oricum, părerea mea e că în domeniul pensiilor se fac unele dintre cele mai mari abuzuri, inclusiv la CCR şi ÎCCJ. De altfel, odată cu schimbarea obiectului litigiilor de pensii – recte atacarea hotărîrii CNPP (organ central), în loc de atacarea deciziei casei teritoriale de pensii – ar fi trebuit ca şi competenţa de primă instanţă să revină curţilor de apel, iar calea de atac trebuia să fie ori suprimată de legiuitor, ori soluţionată de ÎCCJ, ceea ce ar fi redus simţitor jurisprudenţa divergentă din acest domeniu.

66. După atîtea abuzuri ale autorităţilor în domeniul pensiilor şi după un sfert de secol de aşa-zisă democraţie, ai fi tentat să crezi că reprezentanţii cetăţenilor în puterea legislativă ar trata în sfîrşit populaţia cu respectul cuvenit… Ei, aş! Recent, parlamentul a emis Legea nr. 192/2015 (publicată în Monitorul Oficial nr. 504 din 8 iulie 2015), ce prevede explicit majorarea cu 50% a punctajelor şi pentru asiguraţii încadraţi în condiţii speciale care s-au pensionat înainte de 1 ianuarie 2011. Însă aceeaşi lege stipulează că aplicarea efectivă a acestei majorări se va face „în termen de 24 de luni, calculat de la data de 1 ianuarie 2016”, adică unii asiguraţi vor primi majorarea cu pricina abia peste 2 ani şi jumătate de la adoptarea legii! Este o glumă de-a dreptul sinistră. Oare cîţi pensionari batjocoriţi astfel de autorităţi vor sucomba în acest interval? Oare cîte guverne, crize, alegeri şi alte evenimente politice, economice şi sociale vor apărea pînă în 2018? E inutil să reamintesc că Legea nr. 218/2008 prevedea exact aceeaşi majorare într-un termen mult mai scurt (două luni de la intrarea în vigoare) şi a fost anulată, practic, de guvern după o lună de la intrarea sa în vigoare… În aceste condiţii, ce garanţie poate oferi politicul că Legea nr. 192/2015 va fi efectiv aplicată?

Dacă se dorea cu adevărat repararea unor greşeli şi eliminarea unor discriminări din sistemul de pensii, de ce nu a dat Parlamentul o lege cu aplicare efectivă, imediată, aşa cum a dat Guvernul acea OG nr. 14/2015, prin care se dublau/triplau salariile unor înalţi funcţionari publici lato sensu?!

67. Problema pensiilor pentru condiţii speciale de muncă ar fi fost un bun prilej pentru puterea judecătorească de a sancţiona turpitudinea Executivului şi a Legislativului, fiindcă tot se vehicula recent prin mass-media şi mediul politic necesitatea răspunderii patrimoniale a magistraţilor pentru erorile judiciare săvîrşite cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă…

68. Reamintesc că respectarea drepturilor fundamentale ale omului nu este doar un moft al justiţiabililor, ci reprezintă o obligaţie primordială a oricărei instanţe de judecată – a se vedea preambulul Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 4 din noul Cod civil, art. 3 din noul Cod de procedură civilă şi art. 1 din noul Cod de procedură penală!

De asemenea, este util să amintesc că susmenţionata Convenţie Europeană (a se vedea paragraful 58) nu garantează drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete şi efective. Or, toate legile interne care au reglementat condiţiile speciale de muncă au prevăzut nişte drepturi pur teoretice şi vădit iluzorii, din moment ce nu s-au aplicat efectiv în practică pentru majoritatea celor vizaţi de normele respective! Vă reamintesc că în cazul lui C.I. şi al celorlalţi colegi ai titularului aflaţi în aceeaşi situaţie nu s-au aplicat nici prevederile din anexele 4 şi 5 din Legea nr. 19/2000, nici dispoziţiile art. 5 alin. (2) din Legea nr. 226/2006, nici dispoziţiile art. I pct. 3 din Legea nr. 218/2008 şi, mai nou, nici prevederile art. 100 lit. b) teza a doua din Legea nr. 263/2010. Mai mult decît atît, atrag atenţia că titularul nu a cerut pensie specială, ci doar valorificarea stagiului realizat în condiţii speciale de muncă, toate criteriile de pensionare iniţiale rămînînd la fel (adică acelaşi stagiu complet de cotizare, aceeaşi vîrstă standard de pensionare, aceeaşi vechime în grupa I de muncă etc.).

69. Aşadar, majoritatea cetăţenilor care au lucrat în condiţii speciale sau/şi deosebite au fost discriminaţi de către autorităţile care ar fi trebuit să lucreze în beneficiul lor, nicidecum în dauna lor. Deşi pare greu de crezut, mai avem mult de evoluat pînă să atingem stadiul optim al democraţiei veritabile, în care autorităţile statului deservesc cetăţenii care formează statul. În România, de regulă, funcţionarii publici lato sensu – în frunte cu politicienii (din executiv şi legislativ) şi magistraţii – se comportă ca nişte stăpîni pe moşia statului, ca şi cum ei i-ar susţine/întreţine pe cei din privat, nu invers. Nu-i de mirare că străinii ne dispreţuiesc ca naţie, din moment ce ne batem joc singuri de noi înşine…

Capitolul V – În loc de concluzie

70. CCR nu reuşește să convingă cu astfel de argumente contradictorii şi total rupte de realitate, dovedindu-şi neputinţa de a motiva logic şi coerent o decizie extrem de importantă pentru foarte mulţi români (a se vedea nota de subsol nr. 8). Poate tocmai din cauza interesului deosebit manifestat în această problemă a condiţiilor speciale de lucru, CCR îşi găseşte cu greu raţionamente valide şi solide, care să nu permită nici măcar o simplă critică, darămite o critică amplă ca a subsemnatului. Însă modul neglijent şi expeditiv în care CCR a tratat problema pusă pe tapet şi, mai ales, preluarea fără o minimă verificare a minciunii CNPP cum că toţi pensionarii încadraţi în condiţii speciale ar fi beneficiat de reducerea stagiului de cotizare mă îndreptăţesc încă o dată să cer public desfiinţarea acestei struţo-cămile juridice şi preluarea atribuţiilor sale de către o secţie de contencios constituţional a ÎCCJ.

71. Chiar dacă şi ÎCCJ mă nemulţumeşte uneori prin deciziile sale (inclusiv prin HP nr. 1/19.01.2015 referitoare la aceeaşi problemă, a cărei soluţie, în mod cert, a fost influenţată de decizia CCR nr. 542/2014, din moment ce ÎCCJ face explicit referire la ea), totuşi aş avea satisfacţia că solicitările părţilor ar fi judecate de magistraţi adevăraţi. Oricum există deja (inutil, în opinia mea) două secţii civile la instanţa supremă. Ca să nu mai vorbim şi despre faptul că sediul CCR se află în aceeaşi clădire în care vegetează parlamentarii…

Încheiere

72. La final, voi cita dintr-un articol apărut tot pe JURIDICE.ro, în 25 iulie 2014, sub semnătura profesorilor Viorel Mihai CIOBANU, Traian Cornel BRICIU şi Liviu Gheorghe ZIDARU, intitulat ”Consecinţele declarării neconstituţionalităţii art. 650 alin. 1 din NCPC”.

Acest punct al expunerii noastre ar putea părea, la prima vedere, superfluu, întrucât deciziile Curţii Constituţionale – chiar şi cele discutabile sau de-a dreptul contestabile – sunt obligatorii, normele juridice declarate neconstituţionale nemaiputând fi aplicate, chiar dacă decizia de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate ar fi considerată o eroare jurisdicţională.

Însă, chiar acest efect deosebit de energic al deciziilor Curţii Constituţionale, care constă în ieşirea din vigoare a unei sau unor norme juridice apreciate a fi contrare dispoziţiilor şi principiilor Constituţiei şi condiţionează legiuitorul în ceea ce priveşte edictarea normelor viitoare, constituie un argument foarte puternic pentru ca doctrina să se preocupe îndeaproape de jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi să o adnoteze critic ori de câte ori este cazul, pentru a obţine o creştere a calităţii jurisprudenţei instanţei constituţionale, printr-o mai bună fundamentare juridică a deciziilor sale. De vreme ce aceste decizii sunt general obligatorii, producând efecte erga omnes, importanţa acestui demers este de la sine înţeleasă.

73. Deşi autorii citaţi supra sînt foarte eleganţi şi indulgenţi în declararea scopului criticării deciziilor CCR, eu propun de-a dreptul, repet, desfiinţarea acestei struţo-cămile, ale cărei rateuri exasperează comunitatea juridică (judecători, profesori, avocaţi etc.) şi opinia publică din România.

74. CCR a deviat pur şi simplu de la scopul său primordial, acela de a verifica a priori activitatea parlamentului, cea mai mare intruziune avînd-o, de fapt, asupra puterii judecătoreşti. Astfel, o simplă atribuţie, constînd în soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate – nesemnificativă printre multiplele atribuţii conferite de Constituţie şi care ar fi trebuit să rămînă atributul exclusiv al instanţelor de judecată, mult mai calificate să facă acest lucru –, a acaparat practic activitatea CCR. Din această cauză, CCR s-a erijat tot mai pregnant într-o supraputere ce controlează activitatea instanţelor de judecată, ajungînd să decidă, cu de la sine putere, că pînă şi deciziile de îndrumare ale ÎCCJ ar fi neconstituţionale[11]!? Să nu uităm şi decizia CCR prin care această struţo-cămilă a suspendat timp de un an, tot cu de la sine putere şi tot fără niciun temei legal sau logic, aplicarea legii referendumului[12]! Aceste derapaje, combinate cu faptul că deciziile CCR nu mai pot fi atacate în niciun fel şi cu faptul că membrii CCR nu pot fi traşi la răspundere materială ca judecătorii propriu-zişi, mă îndreptăţesc să spun că abia aştept demolarea efectivă a CCR! Chiar dacă şi-a demolat singură imaginea, mai ales după celebra şi infama „erată” din vara anului 2012[13], totuşi nimic nu mi-ar da mai multă satisfacţie intelectuală decît desfiinţarea instituţională a CCR.


[1] Paragraful 15: În Monitorul Oficial nr. 101 din 9 februarie 2015 a fost publicată o altă decizie similară a CCR, decizia nr. 755/16.12.2014, din care citez pasajele relevante: „11. […] Curtea reţine că, în realitate, obiect al excepţiei de neconstituţionalitate formulate îl constituie dispoziţiile art. 20 alin. (1) teza privitoare la antecontracte din cuprinsul Legii nr. 17/2014 […], potrivit cărora: „(1) Prevederile prezentei legi nu se aplică antecontractelor (…) care au fost autentificate la notariat anterior intrării în vigoare a acesteia.” […]
23. Cu privire la incidenţa art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (…). De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (…). Aşadar, Curtea reţine că nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea privilegiului sau a discriminării care a determinat, din punct de vedere normativ, încălcarea principiului. În acest sens, Curtea constată că, potrivit jurisprudenţei sale, discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept (…), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului(…). [sublin. HIF]
25. Curtea constată că persoanele care au încheiat antecontracte de vânzare în formă autentică, pe de o parte, şi persoanele care au încheiat antecontracte de vânzare fie sub forma unui înscris sub semnătură privată, fie sub forma unui înscris atestat de către un avocat, pe de altă parte, având ca obiect terenuri agricole situate în extravilan, se află în aceeaşi situaţie juridică, întrucât natura juridică a actului – antecontract de vânzare, efectele produse de acesta – obligaţia de a încheia în viitor contactul de vânzare, precum şi momentul încheierii antecontractelor – anterior intrării în vigoare a Legii nr. 17/2014 sunt identice. Singura diferenţă ce poate fi reţinută între aceste două categorii de persoane se referă la forma încheierii antecontractului, aspect care nu este de natură de a crea situaţii juridice diferite pentru părţile acestor două tipuri de antecontract având în vedere faptul că, indiferent de forma acestuia, efectele produse sunt aceleaşi. [sublin. HIF] Astfel, atât antecontractul încheiat în formă autentică, cât şi cel neautentificat nu realizau însuşi transferul dreptului de proprietate, generând doar obligaţia părţilor de a încheia în viitor contractul de vânzare.
26. […] În consecinţă, având în vedere că situaţiile juridice în care se află părţile antecontractului de vânzare încheiat în formă autentică, cât şi ale celui neautentificat nu diferă în esenţă, nu poate fi justificată nici aplicarea, în privinţa acestora, a unui tratamentul juridic diferit. […]” [sublin. HIF]
29. […] Desigur, este de principiu că legiuitorul poate institui derogări de la principiul aplicării imediate a legii noi, având în vedere faptul că, aşa cum a statuat în mod constant Curtea Constituţională, principiul aplicării imediate a legii noi şi, pentru identitate de raţiune, şi principiul supravieţuirii legii vechi sunt de sorginte legală, iar nu constituţională, legiuitorul având posibilitatea de a deroga de la acestea, în anumite situaţii particulare (…), însă norma derogatorie nu trebuie să intre în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale, în speţă principiul egalităţii în drepturi, pentru că, în caz contrar, va da naştere unor situaţii inechitabile a căror calificare juridică se poate circumscrie privilegiilor sau discriminărilor expres prohibite chiar de art. 16 alin. (1) din Constituţie.” [sublin. HIF]
O altă decizie CCR ce abordează problema discriminării născute în cadrul aceleiaşi categorii de persoane este decizia nr. 67/26.02.2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 185 din 18 martie 2015, din care citez, de asemenea, pasajele relevante: „15. […] Cu privire la incidenţa art. 16 alin. (1) din Constituţie, Curtea reţine că, potrivit jurisprudenţei sale, principiul egalităţii în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite (…). De asemenea, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional (…)
16. […] Drept urmare, diferenţa operată de norma supusă controlului de constituţionalitate între cele două categorii de martori, după cum aceştia au săvârşit sau nu o infracţiune gravă, nu se bazează pe un criteriu raţional şi nu justifică un tratament juridic diferenţiat, Curtea reţinând că cele două categorii de martori se află în situaţii juridice identice din perspectiva incidenţei normei supuse controlului de constituţionalitate.
17. Aşadar, Curtea reţine că nesocotirea principiului egalităţii în drepturi are drept consecinţă neconstituţionalitatea normei care instituie un privilegiu ori o discriminare. În acest sens, Curtea constată că, potrivit jurisprudenţei sale, discriminarea se bazează pe noţiunea de excludere de la un drept/beneficiu (…), iar remediul constituţional specific, în cazul constatării neconstituţionalităţii discriminării, îl reprezintă acordarea sau accesul la beneficiul dreptului (…).
18. Aşa fiind, Curtea constată că persoana care are calitatea de martor în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 din Legea nr. 682/2002, indiferent dacă este autor al unei infracţiuni grave sau mai puţin grave, se află în aceeaşi situaţie juridică, sens în care, tratamentul juridic nu poate fi decât identic. Aşadar, neconstituţionalitatea discriminării astfel constatate are ca rezultat acordarea beneficiului reducerii la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege şi martorilor care au săvârşit infracţiuni ce excedează definiţiei din art. 2 lit. h) din Legea nr. 682/2002.” [sublin. HIF]
[2] Paragraful 26: Prin decizia nr. 956/13.11.2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 838 din 12 decembrie 2012, CCR „constată că dispoziţiile art. 151 alin. (2) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice […] sunt constituţionale în măsura în care se interpretează că nesoluţionarea contestaţiilor şi necomunicarea în termenul legal a hotărârilor Comisiei Centrale de Contestaţii […] nu împiedică accesul la justiţie”.
Idem, prin decizia nr. 459/16.09.2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 712 din 30 septembrie 2014, CCR „constată că dispoziţiile art. 8 alin. (1) raportate la art. 2 alin. (1) lit. c) teza întâi din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ sunt constituţionale în măsura în care se interpretează în sensul că decretele Preşedintelui privind numirea judecătorilor la Curtea Constituţională sunt excluse din sfera controlului judecătoresc sub aspectul verificării îndeplinirii condiţiei „înaltei competenţe profesionale”.
A se vedea şi decizia CCR nr. 681/2014, citată la paragraful 15 din studiul de mai sus.
[3] Paragraful 26: A se vedea paragraful 38 teza a doua din decizia CCR nr. 463/17.09.2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 704/25.09.2014, din care citez: „într-un stat de drept, astfel cum este proclamată România în art. 1 alin. (3) din Constituţie, autorităţile publice nu se bucură de nicio autonomie în raport cu dreptul, Constituţia stabilind în art. 16 alin. (2) că nimeni nu este mai presus de lege, iar în art. 1 alin. (5) că respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.”
[4] Paragraful 26: Prin decizia CCR nr. 437/29.10.2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 685 din 07 noiembrie 2013, s-a stabilit că asiguraţii pensionaţi după 1 ianuarie 2011 au dreptul la utilizarea unui indice de corecţie pentru calcularea PMA, conform art. 170 din Legea nr. 263/2010, începînd din 1 ianuarie 2013; în considerentele acestei decizii, CCR a remarcat că: „tot ca efect al legii, casele de pensii ar fi trebuit ca, începând cu data de 1 ianuarie 2013, să procedeze la aplicarea indicelui de corecţie pensiilor obţinute după intrarea în vigoare a Legii nr. 263/2010, cu aplicarea indicelui de corecţie reglementat de art. 170” şi că: „deşi art. 170 din Legea nr. 263/2010 devenise aplicabil de la 1 ianuarie 2013, casele de pensii nu calculaseră şi nu aplicaseră încă indicele de corecţie până la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă amintite. În acest fel s-a negat orice eficacitate a dispoziţiilor art. 170 din Legea nr. 263/2010 în perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2013 şi data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2013.” Totodată, CCR a apreciat că: „Amânarea în practică a revizuirii pensiei cu aplicarea acestui indice de către casele de pensii, amânare cauzată de întârzierea calculului indicelui de corecţie, nu poate reprezenta o justificare pentru a lipsi de efect dispoziţiile art. 170 din Legea nr. 263/2010.
În anul următor, la paragraful 33 din decizia nr. 463/2014, menţionată la nota [3], CCR a reiterat considerentele din decizia sa nr. 437/2013, iar la paragraful 30 din decizia nr. 463/2014 a atras atenţia guvernului că, deşi decizia CCR nr. 437/2013 a fost publicată în 7 noiembrie 2013, totuşi: „dreptul persoanelor pensionate în perioada 1 ianuarie 2011-22 ianuarie 2013 la indicele de corecţie reglementat de art. 170 din Legea nr. 263/2010 s-a născut la 1 ianuarie 2013, data intrării în vigoare a acestor prevederi”!
[5] Paragraful 35: În 20 august 2012, cu ocazia referendumului pentru demiterea lui T. Băsescu, preşedintele CCR, A. Zegrean, a declarat, citez: „Asta e măreţia dreptului, toate legile lasă loc de interpretare”.
[6] Paragraful 41: Spicuiesc pasajele relevante din decizia CCR nr. 222/02.04.2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 380 din 2 iunie 2015: „16. Referitor la modul de reglementare a dreptului la vizite intime, Curtea reţine că legiuitorul, potrivit atribuţiilor sale constituţionale, prevăzute la art. 61 alin. (1) din Constituţie, şi în marja de apreciere conferită de către acestea, are dreptul de a restricţiona vizitele intime pentru persoanele aflate în locuri de detenţie, dar reglementarea diferită a acestui drept pentru persoane care se află în situaţii juridice similare este discriminatorie, dacă nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea analizată.
17. Raportat la excepţia ridicată în prezenta cauză, Curtea constată că situaţia persoanelor arestate preventiv şi cea a persoanelor condamnate la pedepse penale privative de libertate nu este diferită. Pe durata executării măsurilor preventive şi a pedepselor definitive privative de libertate, persoanele astfel deţinute se află, din perspectiva dreptului la vizite intime, în situaţii juridice obiectiv similare, astfel că tratamentul juridic diferit instituit prin Legea nr. 254/2013 nu are ca fundament o justificare legitimă şi rezonabilă. Mai mult, atât timp cât legea nu prevede criterii de evaluare a gradului de securitate privind persoana, neasigurarea dreptului la vizită intimă persoanelor arestate preventiv este discriminatorie, neîntrunind condiţiile de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit.
18. De asemenea, în aprecierea sa, Curtea va ţine cont şi de faptul că durata maximă a arestării preventive, în primă instanţă, este de 5 ani, aceasta reprezentând o perioadă suficient de lungă pentru ca lipsirea de dreptul la vizită intimă a persoanelor arestate preventiv să afecteze în mod substanţial relaţiile de familie ale acestora şi că această afectare a vieţii de familie nu este justificată de limitări specifice regimului de detenţie.
19. În sensul celor arătate la paragrafele 13-18 este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia analizată. Astfel, prin Hotărârea din 9 iulie 2013, pronunţată în Cauza Varnas împotriva Lituaniei, instanţa europeană a constatat că, deşi privarea de libertate a unei persoane presupune limitări ale vieţii sale private şi de familie, este esenţial dreptul persoanei în cauză de a menţine legătura cu membrii apropiaţi ai familiei sale şi că restricţiile referitoare la numărul vizitelor, la supravegherea acestor vizite şi, dacă natura faptei săvârşite o justifică, supunerea persoanei aflate în detenţie la un anumit regim de executare sau la anumite feluri ale vizitelor, constituie interferenţe în dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, prevăzut la art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fără a constitui încălcări ale acestui drept (paragraful 108). […]
21. Prin aceeaşi hotărâre, instanţa europeană a reţinut că persoanele condamnate şi cele arestate se află în situaţii diferite, conform art. 14 din Convenţie (paragraful 111), dar că persoana în cauză, care a fost privată pe parcursul duratei arestului preventiv de dreptul la vizite conjugale, s-a aflat, din acest punct de vedere, într-o situaţie similară cu cea a persoanelor aflate în executarea unei pedepse penale privative de libertate, care beneficiau de un tratament diferit (paragrafele 112 şi 114).
22. S-a arătat, în continuare, că o diferenţă de tratament este discriminatorie atunci când nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă sau, cu alte cuvinte, dacă nu are un scop legitim sau dacă nu există proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit de legiuitor prin reglementarea analizată, dar că statele beneficiază de dreptul de a aprecia dacă şi în ce măsură diferenţele existente între situaţii asemănătoare justifică un tratament diferit şi că în privinţa regimului persoanelor condamnate şi a politicii penale această marjă de apreciere a statelor este una suficient de largă (paragraful 115).” [sublinierile aparţin CCR, n. HIF]
[7] Paragraful 42: Prin adresa nr. 3872/13.10.2010, d-na directoare G. Jugănaru din cadrul Ministerului Muncii mi-a răspuns astfel la o petiţie, citez: „[…] Totodată, vă asigurăm că în prezent există o preocupare continuă pentru îmbunătăţirea sistemului de protecţie socială şi pentru încurajarea solidarităţii cu persoanele cele mai vulnerabile.
Astfel, în baza principiului echităţii şi al egalităţii de tratament, s-a impus măsura ca toate sistemele de pensii care funcţionează în momentul de faţă în baza unor legi speciale şi care sunt finanţate din fonduri publice să fie integrate într-un singur sistem de pensii public. În vederea eliminării inechităţilor existente între diferite categorii de pensionari, a fost elaborat Proiectul de Lege privind sistemul unitar de pensii publice prin care se are în vedere integrarea într-un sistem unitar a tuturor categoriilor de persoane care în prezent beneficiază de pensii în baza unor legi speciale.
Proiectul de Lege privind sistemul unitar de pensii publice, aprobat în Guvern, introduce o serie de măsuri reformatoare, dintre care menţionăm:
– Integrarea persoanelor aparţinând sistemelor speciale de pensii în sistemul unitar de pensii publice;
– Descurajarea numărului de pensionări anticipate parţiale;
– Descurajarea pensionărilor de invaliditate abuzive, nejustificate medical;
– Creşterea şi egalizarea vârstelor standard de pensionare pentru bărbaţi şi femei.
Acest element de reformă privind creşterea vârstelor de pensionare pentru bărbaţi şi femei a fost determinat de contextul naţional actual, caracterizat printr-un accentuat fenomen de îmbătrânire a populaţiei, care pune presiune din ce în ce mai mare asupra sistemelor de protecţie socială. De asemenea, la nivel internaţional, Comisia Europeană susţine creşterea vârstelor de pensionare în Statele membre, ca o măsură de asigurare a sustenabilităţii sistemelor de pensii, în contextul crizei economico-financiare.
Stimate domnule Hrib, dorim să vă asigurăm că pentru orice clarificări referitoare la legislaţia în domeniul pensiilor, departamentul de specialitate din cadrul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale vă stă în permanenţă la dispoziţie.” [sublinierile din textul citat aparţin autoarei adresei, n. HIF]
Însă, ceea ce nu spune nimeni la nivel oficial este că vîrsta standard de pensionare creşte concomitent cu stagiul complet de cotizare, care conduce automat la scăderea cuantumului pensiei. De fapt, nu atît VSP, cît mai ales SCC reprezintă supapa prin care se eliberează presiunea asupra bugetului de asigurări sociale. După ce mesteci bombastic „principiul echităţii şi al egalităţii de tratament”, cum mai poţi să justifici micşorarea şi diferenţierea pensiilor unor oameni care au lucrat în condiţii identice?!
[8] Paragraful 48: Prin adresa nr. 2690/27.05.2008, aceeaşi directoare G. Jugănaru din cadrul Ministerului Muncii a răspuns în felul următor la o petiţie a subsemnatului, citez: „Operaţiunea de recalculare a pensiilor, a avut drept scop aplicarea aceloraşi principii sub aspectul modalităţii de calcul a punctajului mediu anual, respectiv cele din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, completată şi modificată.
S-a urmărit astfel, egalitatea de tratament, menţinerea drepturilor câştigate şi unicitatea legislaţiei aplicabile pentru pensiile din sistemul public, indiferent de legislaţia care a fost în vigoare la data stabilirii iniţiale a drepturilor de pensie, prin aplicarea aceleiaşi formule de calcul.
Astfel, spre deosebire de legislaţia anterioară datei de 1 aprilie 2001, operaţiunea de recalculare a pensiilor a prevăzut luarea în calcul, la stabilirea punctajului mediu anual, a salariilor din întreaga perioadă în care asiguratul a desfăşurat activitate pe bază de contract individual de muncă.
Legiuitorul a avut în vedere ca la operaţiunea de recalculare a pensiilor, stagiul complet de cotizare utilizat la stabilirea punctajului mediu anual să fie vechimea cerută de legislaţia în vigoare la data deschiderii dreptului de pensie.
Prin urmare, pentru persoanele care, şi-au desfăşurat activitatea în fostele grupe I sau/şi II de muncă, la determinarea punctajului mediu anual sporul la vechimea în muncă recunoscut de legislaţia în vigoare până la data de 01.04.2001 nu reprezintă o perioadă contributivă, ci doar un bonus la stagiul de cotizare.
Datorită modului de calcul al pensiilor introdus de Legea nr.19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, între categoriile de persoane mai sus amintite au apărut o serie de diferenţe în ceea ce priveşte cuantumul pensiilor.
[…]
Din evidenţele noastre rezultă un număr de de cca. 1.800.000 de persoane care au desfăşurat activitate până la 1.04.2001, în fostele grupe I şi II. Recalcularea pensiilor, conform soluţiilor propuse, ar presupune un efort financiar de cca. 800 milioane EUR.
[…]
Trebuie menţionat că sistemul public de pensii este un sistem de tip redistributiv bazat pe solidaritatea intergeneraţională, în sensul că veniturile obţinute din contribuţiile generaţiei active sunt utilizate pentru plata pensiilor celor care au statutul de pensionari. El este bazat pe principiile contributivităţii şi egalităţii de tratament a beneficiarilor de prestaţii şi asigură un tratament nediscriminatoriu pentru toate categoriile de persoane. Astfel, principiul egalităţii de tratament în sistemul public presupune lipsa oricărei discriminări directe sau indirecte.
Este bine cunoscută preocuparea Guvernului pentru asigurarea unui trai decent tuturor pensionarilor din sectorul public de pensii, printre altele şi prin creşterea succesivă a valorii punctului de pensie.
[…]
Facem precizările de mai sus pentru a sublinia atât grija manifestată constant faţă de pensionari, cât şi efortul financiar necesar susţinerii acestor măsuri menite să asigure pensii decente în sistemul public de pensii.” [sublinierile, erorile de exprimare şi de redactare, precum şi limbajul greţos-pompos aparţin autoarei adresei, n. HIF]
Aşadar, dacă adăugăm la numărul de 1,8 milioane de asiguraţi încadraţi în grupele I şi II atît pe cei care au fost încadraţi în condiţii speciale sau/şi deosebite după data de 1 aprilie 2001, cît şi pe membrii de familie ai acestora, putem spune că milioane de români au fost afectaţi de măsurile discriminatorii operate prin intermediul legilor nr. 19/2000, nr. 226/2006, nr. 218/2008 şi nr. 263/2010. Şi ca să ilustrez „preocuparea guvernului pentru asigurarea unui trai decent tuturor pensionarilor” [sic!] şi „grija manifestată constant faţă de pensionari” [sic!], menţionez că tatăl meu vitreg a ieşit la pensie în septembrie 2007 cu un cuantum brut al pensiei de 475 de lei, în condiţiile în care salariul minim brut la privat, conform contractului colectiv de muncă din acea perioadă, era 440 de lei! Asta, aşa, ca răsplată pentru cei aproape 30 de ani lucraţi efectiv numai în cele mai grele condiţii de muncă (24 de ani în grupa I, 2 ani şi aproximativ 8 luni în condiţii speciale şi 3 ani în condiţii deosebite).
[9] Paragraful 59: Potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (2) din noul Cod de procedură civilă: „Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”. Idem, conform art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor: „Judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”.
[10] Paragraful 60: Precizez că acel concurs la care se referea inspectorul-şef anonim a fost organizat de CSM în februarie 2006, pentru ocuparea unor posturi de jurişti asimilaţi magistraţilor în aparatul propriu al CSM, iar procesul din dosarul nr. 461/97/2008 a fost demarat de tatăl meu vitreg în 2008, fără absolut nicio legătură cu acel concurs. Totuşi, această asociere abracadabrantă din cuprinsul adresei nr. 1874/IJ/1476/SIJ/2008 constituie dovada peremptorie a problemelor psihice care-i bîntuie pe unii judecători români… Un astfel de caz patologic nu este singular, din păcate. Recent, în cazul Rarinca, alţi doi judecători cvasianonimi au prezentat simptome similare, pretextînd (şi înghiţind pe nemestecate găluşca vîrîtă de Direcţia Naţională Anticorupţie în motivarea contestaţiei în anulare din dosarul nr. 3302/2/2015) că un magistrat ar fi devenit incompatibil ca urmare a unui schimb banal de replici avut cu preşedinta ÎCCJ în cadrul unui interviu de promovare susţinut la CSM în urmă cu doi ani (întîmplător, şi în cazul subsemnatului au trecut doi ani de la data concursului pînă la data manifestării tulburării mintale a inspectorului anonim, numai că judecătorii din dosarul nr. 461/97/2008 chiar nu aveau nicio legătură cu respectivul concurs organizat de CSM în 2006)?! Totuşi, spre deosebire de speţa C. I. din dosarul nr. 461/97/2008, consider că speţa Rarinca va deveni nu doar o cauză pierdută de România la CEDO, ci şi un exemplu perfect de şcoală, la capitolul „aşa nu se face justiţie”, avînd în vedere că persoana „şantajată” din speţa Rarinca este chiar preşedinta ÎCCJ, iar CSM-ul – din care aceasta face parte de drept – a acţionat vădit părtinitor, sfidînd şi înfierînd cu mînie gregară pe oricine îndrăznea să comenteze speţa Rarinca (mai puţin pe propriul membru V. C. Danileţ, care nu s-a ferit să pretindă în direct la televiziunea de stat că o persoană achitată definitiv nu e neapărat nevinovată sau că nişte jurnalişti ar fi pus la cale „şantajul” împreună cu „inculpata” Rarinca…).
[11] Paragraful 74: Prin decizia nr. 206/29.04.2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 350 din 13.06.2013, CCR „constată că „dezlegarea dată problemelor de drept judecate” prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite nr. 8 din 18 octombrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 14 iunie 2011, este neconstituţională”!!?
[12] Paragraful 74: În dispozitivul deciziei nr. 334/26.06.2013, publicată în Monitorul Oficial nr. 407/05.07.2013, CCR a scris următoarele, citez: „dispoziţiile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului sunt constituţionale în măsura în care nu se aplică referendumurilor organizate în decurs de un an de la data intrării în vigoare a legii”!!? Pentru o critică amplă a acestei decizii, a se vedea primul comentariu al subsemnatului la articolul „Considerentele deciziilor CCR pot fi contestate”, publicat pe JURIDICE.ro în 12 februarie 2013.
[13] Paragraful 74: Celebra şi infama erată a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 556 din 7 august 2012. În hotărîrea CCR nr. 6/21.08.2012, publicată în Monitorul Oficial nr. 616 din 27 august 2012, trei membri ai CCR au făcut opinie separată la invalidarea referendumului pentru demiterea preşedintelui ţării, blamînd vehement, citez: „”erata” din data de 6 august 2012, referitoare la Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3 din 2 august 2012, ”erată la adoptarea căreia nu am fost consultaţi, procedeu fără precedent în jurisprudenţa constituţională.” [sublinierea aparţine autorilor opiniei separate, n. HIF]


Florin-Iulian Hrib,
Hunedoara

Abonare newsletter

Aflaţi mai mult despre , , , , , , , ,
JURIDICE.ro utilizează şi recomandă SmartBill pentru facturare.

JURIDICE.ro este o platformă de exprimare. Publicăm şi opinii cu care nu suntem de acord. Publicarea nu semnifică asumarea de către noi a mesajului. Pentru a publica şi dumneavoastră pe JURIDICE.ro, vă rugăm să citiţi Politica noastră şi Condiţiile de publicare.

Au fost scrise până acum 32 de comentarii cu privire la articolul “Critica unor decizii referitoare la pensii”

  1. Amelia FARMATHY spune:

    1. (75 ar fi fost prea mult, chiar şi pentru un cititor asiduu): am văzut că vă situaţi pe tărâm juridic, dând glas şi condei criticilor aduse unor hotărâri, context în care frustări, nemulţumiri nejuridice precum invocarea cu năduf a legislaţiei „băsiste” nu îşi are locul, dacă vreţi să rămâneţi în câmpul strict juridic.

    2. Tot strict juridic, nu aveaţi de ce să depuneţi „concluzii suplimentare”, Codul de proc. civilă făcând referire la un singur rând de astfel de înscrisuri, depuse, la solicitarea instanţei sau din iniţiativa părţilor, la închiderea dezbaterilor ori, după caz, în perioada de amânare a pronunţării (art.394 alin.2 din Codul de proc.civilă). Depunerea a numeroase astfel de „concluzii” nu face decât să aglomereze inutil orice dosar şi arată că partea nu a reflectat îndeajuns la cuprinsul cererii sale, dorind prin demersuri repetate (de genul concluziilor scrise, note scrise, concluzii suplimentare, supliment la concluzii etc.), să „suplinească” această omisiune, cu „noi” idei sau argumente, în condiţiile în care dispoziţiile procedurale sunt foarte clare şi stabilesc momentul la care un singur rând de astfel de concluzii scrise, indiferent de titulatura aleasă de parte, poate fi depus în dosarul dedus judecăţii. Faptul că „arde pixul” între termenele de judecată nu înseamnă că subzistă temei juridic pentru nesocotirea dispoziţiilor procedurale, gândite tocmai în scopul de a nu aglomera inutil dosarul cu tot soiul de hârtii irelevante sau, atunci când se tinde, în realitate (nu e cazul situaţiei concluziilor suplimentare depuse de dnul Hrib), la modificarea tardivă fie a cererii de chemare în judecată fie a căii de atac declarate, pentru a nu se permite eludarea indirectă a termenelor imperative stabilite prin dispoziţiile Codului de proc. civilă.

    3. Problema Curţii constituţionale e că excede uneori, dorind să fie… exhaustivă:)) în analiza excepţiilor invocate, competenţei sale funcţionale, emiţând aprecieri asupra unor domenii strict specializate în care, pur şi simplu, e posibil ca cei care redactează aceste hotărâri să nu se priceapă. Dacă aceste hotărâri s-ar limita doar la analiza neconstituţionalităţii, cu siguranţă nu s-ar naşte discuţii pe marginea unor aprecieri care exced controlului de constituţionalitate.

    Articolul ridică,într-adevăr, probleme juridice de actualitate, pentru care optica jurisprudenţială nu pare să fie în favoarea beneficiarilor de pensie, ci în favoarea statului plătitor al pensiilor.

    • Florin-Iulian HRIB spune:

      1. Numărul paragrafelor nu are nicio semnificaţie; pur şi simplu aşa mi-a ieşit la redactare. Însă am vrut să depăşesc „cîmpul tactic” al justiţiei (ironie la adresa SRI!), tocmai pt. că politicul a influenţat masiv chestiunile juridice abordate în articol. Tratarea condiţiilor speciale de muncă şi a pensiilor aferente nu se poate disocia de manevrele politice executate întru „rezolvarea” acestora. Iar eu, nefiind (încă) judecător sau alt funcţionar public, îmi permit să-i caracterizez cum vreau pe politicienii români şi emanaţiile acestora cu pretenţie de legi.

      Nu am pretenţia ca vreun cititor să fie asiduu în lecturarea acestui articol. Şi mie mi-a luat cîteva luni să-l scriu (doar cînd aveam chef, inspiraţie şi timp mai mult la dispoziţie). De altfel, am şi precizat din start că acest articol se vrea o replică la anumite decizii ale CCR (în principal) şi ale CAAI (în subsidiar). Într-adevăr, simţeam nevoia să mă descarc de problema abordată, fiind frustrat că judecătorii (inclusiv cei de la CCR) nu mi-au ascultat/citit realmente argumentele invocate în procesele amintite.

      2. Concluziile suplimentare sau finale, cum le-am denumit eu, au survenit din cauza unor evenimente suplimentare. De pildă, la CCR au fost întocmite două dosare (nr. 242D/2014 şi nr. 840D/2014) pt. aceeaşi excepţie de neconstituţionalitate invocată la tribunal. TH nu a vrut iniţial să sesizeze CCR în privinţa art. 169 alin. 6 şi art. 193 alin. 2 din Legea 263/2010, ci numai în privinţa art. 100 din aceeaşi lege. Ulterior, CAAI a admis recursul împotriva acelei încheieri a TH şi astfel a fost sesizată din nou CCR. Între timp (adică după ce am depus concluziile iniţiale la CCR în dosarul nr. 242D/2014), avocatul poporului (?) a depus un punct de vedere referitor doar la art. 100 din Legea 263/2010, la care m-am simţit dator să-i dau replica prin concluziile suplimentare. După ce titularul a fost citat iar de CCR (în dosarul nr. 840D/2014), am depus concluziile finale, mai ales că şi avocatul poporului a depus un al doilea punct de vedere, ce aborda toate articolele reclamate la CCR.

      3. Am pretenţia ca reprezentanţii CCR (atît pseudojudecătorii, cît şi magistraţii-asistenţi şi aşa-zisul personal asimilat acestora din urmă – personal inventat chiar de CCR, fără niciun temei legal) să studieze cu maximă atenţie documentele prezentate şi, mai ales, legile reclamate! La „mormanul ăla de bani” (ca să-l citez pe un MODERAT nu doar în comportament şi gîndire, ci şi în nume şi sînge) încasat lunar, ar trebui să lucreze şi în somn la dosarele repartizate… Iar dacă nu se pricep, atunci să ceară opinia unor specialişti, aşa cum face ÎCCJ. Chiar art. 14 din Legea 47/1992 zice că: „Procedura jurisdicţională prevăzută de prezenta lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale. Compatibilitatea se hotărăşte exclusiv de Curte”, iar art. 52 alin. 3 din Legea 47/1992 spune că: „Preşedintele Curţii poate invita, pentru relaţii, persoanele considerate necesare”.

  2. Pentru decizii și hotărâri CEDO referitoare la dreptul la pensie pronunțate în cauzele împotriva României, a se vedea (non-exhaustiv):

    1. http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-150429
    2. http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-139274
    3. http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-122763
    4. http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-119715

    Mai poate prezenta importanta si acest paragraf dintr-o hotarare CEDO impotriva Ucrainei:

    37. It is true, as the applicants point out, that in 2007 and 2008 the Constitutional Court concluded that amendments to substantive legislation could not be made by way of the respective State Budget Acts as those Acts dealt with funding rather than substantive entitlement. The Court does not share the applicants’ allegation that according to the Constitutional Courts’ decisions the relevant legal acts had to remain untouched. The Constitutional Court had criticized the legal technic used by the Parliament for these particular amendments; however the democratically elected Parliament remains free in exercising its legislative function in compliance with the Constitution and redefining the amounts of benefits to be paid for a certain period of time. The applicants further have not established that as a result of the Constitutional Court’s decisions the domestic court decisions were tainted by unlawfulness.

    Iar pentru faptul ca nu poti pretinde o incalcare a principiului nediscriminarii continut in art. 14 CEDO daca nu ai o situatie care se incadreaza intr-un alt articolul de drept substantial al Conventiei, a se vedea hotararea http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-91388 (paragr. 74) din care redau si paragr. 83:

    83. Similarly, a wide margin of appreciation is usually allowed to the State under the Convention when it comes to general measures of economic or social strategy. Because of their direct knowledge of their society and its needs, the national authorities are in principle better placed than the international judge to appreciate what is in the public interest on social or economic grounds, and the Court will generally respect the legislature’s policy choice unless it is “manifestly without reasonable foundation”. In more general terms, the Court has held that the provisions of the Convention do not prevent Contracting States from introducing general policy schemes by way of legislative measures whereby a certain category or group of individuals is treated differently from others, provided that the interference with the rights of the statutory category or group as a whole can be justified under the Convention (see Ždanoka v. Latvia [GC], no. 58278/00, § 112, ECHR 2006‑IV).

    In fine, pentru faptul ca CCR si-ar fi depasit competenta, ar fi interesant de argumentat din perspectiva teoriei juridice a actului de judecata ultra vires. Este totusi posibil ca CEDO sa nu fie de acord cu o atare teorie, insa lasa usa deschisa oricarui reclamant sa o argumenteze (a se vedea cauza din Ucraina la care fac trimitere mai sus, si la faptul ca un reclamant se poate plangea ca decizia Curtii Constitutionale fu nelegala lato sensu (tainted by unlawfulness).

    • Florin-Iulian HRIB spune:

      Am reclamat la CEDO încălcarea art. 6 alin. 1 şi art. 14 din Convenţie, precum şi încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie. Speţa C. I. din dosarul nr. 5867/97/2013 este similară cu speţa Beian contra României. Subliniez încă o dată că TOŢI asiguraţii care au lucrat în condiţii speciale fac parte din aceeaşi categorie, indiferent de data pensionării. Discriminarea s-a făcut în cadrul aceleiaşi categorii de muncitori, nu între grupuri de indivizi sau categorii diferite. Chiar instanţa de trimitere şi specialiştii consultaţi de ÎCCJ au recunoscut discriminarea respectivă (v. paragrafele 50-52 din articol sau par. 5-7 din HP nr. 1/19.01.2015; apropo, linkul corect este acesta: http://www.scj.ro/1093/Detalii-jurisprudenta?customQuery%5B0%5D.Key=id&customQuery%5B0%5D.Value=119327 ).

      Sper ca măcar judecătorii CEDO să studieze cu atenţie cererea formulată în iunie 2015 şi să o admită, altfel voi trăi mereu cu senzaţia (ca să nu spun chiar convingerea) că sintagme precum „stat de drept”, „proces echitabil”, „egalitatea în drepturi”, „Curtea Europeană a Drepturilor Omului”, „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie” etc. sînt doar vorbe goale şi gogoşi servite credulilor de către şmecherii care conduc lumea.

    • Domnule Hrib,

      Da. Am înțeles. Însă ce doream să evidențiez mai sus era faptul că CEDO permite inclusiv o discriminare între aceeași categorie de persoane, atât timp cât nu este vorba de drepturi de pensie deja dobândite, care așteaptă să fie executate, fiind confirmate deja printr-o hotărâre judecătorească internă. În alte cuvinte, cum am înțeles eu această problemă (deși nu sunt specializată, astfel încât accept invocarea unei jurisprudențe contrare modului în care eu am înțeles – pentru că nu e nimic nou sub soare pentru CEDO, mai tot fiind deja acoperit prin cauze din alte state membre):

      1. statul poate discrimina în cadrul aceleiași categorii dacă oferă justificări ce sunt acoperite de Convenție
      2. șansele sunt foarte mari să fie acoperite de Convenție în această materie a pensiilor, marja de apreciere fiind „wide”. Mai „wide” de atât nu există în jurisprudența CEDO din alte materii (decât poate la imunitățile de jurisdicție ale organizațiilor internaționale)
      3. șansele scad ca reclamantul să reușească să convingă Curtea că marja a fost depășită, deși o marjă tare wide, atunci când există o decizie sau mai multe a curții constituționale naționale care să susțină că nu a existat o încălcare a Constituției. (în alte cuvinte, sunt rara avis cauzele în care o curte constituțională a zis că un drept analog precum celui din Convenție nu a fost încălcat, iar Curtea de la Strasbourg a zis că de fapt a fost încălcat (știu o cauză din Franța, una din Germania și încă vreo două – și asta pe parcursul a vreo 25 de ani de jurisprudență analizată de mine pentru teza mea de doctorat).

      De aceea, mi-aș fi dorit să citesc mai mult despre cum marja de apreciere (puterea de apreciere – cum o traduc în limba română juriștii lingviști de la CEDO și diferit de marja de apreciere, precum este tradusă de juriștii lingviști de la CJUE) a statului nu a fost respectată în această speță și de ce – și mai ales prin raportare la jurisprudența CEDO în materie de drept de pensie.

      Dar vă urez succes!

      • … deși am impresia că această cerere introdusă din nou de dumneavoastră nu va trece de judecătorul-unic. Sau nici nu va ajunge la judecătorul-unic pentru că nu ați introdus în termen, fiind jurisprudență care arată că degeaba se creează superficial alte cauze pe rolul instanței naționale, dacă deja situația de fapt fusese deja judecată, iar apoi cererea fusese respinsă la CEDO pe motiv că nu se respectasera condițiile de admisibilitate (scrie în cartea lui O Boyle).

        Dar nu vreau să cobesc.

        • Florin-Iulian HRIB spune:

          Mihaela, aşa cum scriam în paragraful 48 alin. 2, şi în speţa Beian s-a invocat o excepţie de neconstituţionalitate, prin care d-l A. Beian reclama încălcarea art. 16 din Constituţie şi a art. 14 din Convenţie, considerînd că se face „o discriminare între persoanele care au prestat acelaşi gen de muncă” (v. par. 13 din hotărîrea CEDO invocată). CCR a respins excepţia, iar instanţele implicate, în frunte cu ÎCCJ, au respins acţiunea reclamantului.

          Însă CEDO a contrazis CCR şi instanţele care au soluţionat speţa Beian.

          În speţa C. I., autorităţile nu au oferit nicio justificare plauzibilă pt. măsurile discriminatorii luate faţă de asiguraţii încadraţi în condiţii speciale şi/sau deosebite. Astfel, cum arătam în par. 64, guvernul nu a motivat deloc eliminarea majorărilor de punctaj introduse prin Legea 218/2008. Iar CCR a minţit de două ori cînd a încercat să justifice discriminarea respectivilor asiguraţi: prima dată cînd a emis decizia nr. 1126/2008 (v. par. 4 şi 6 din studiu) şi a doua oară cînd a emis decizia nr. 542/2014 (v. par. 44 şi 46 din studiu).

          Or, nu se poate justifica o măsură discriminatorie printr-o minciună! Sau, cine ştie, dacă Curtea Constituţională (cacofonie intenţionată!) a putut să facă asta (şi chiar în mod repetat!), de ce n-ar putea şi CEDO?…

          Cît despre părerea ta că ar fi respinsă cererea la CEDO pt. că n-am introdus-o în termen, avînd în vedere că am fi creat „superficial” o altă cauză pe rolul instanţelor, deşi „situaţia de fapt fusese deja judecată”, ei bine, sper că este doar o părere… superficială. Obiectul şi cauza din dosarul nr. 461/97/2008 sînt complet diferite faţă de cele din dosarul nr. 5867/97/2013. În primul dosar era vorba despre folosirea unui anumit stagiu total de cotizare, revendicat în temeiul art. 5 alin. 2 din Legea 226/2006 raportat la anexa 4 pct. 2 din Legea 19/2000, iar în al doilea dosar era vorba despre majorarea punctajului conform art. 100 din Legea 263/2010 sau potrivit art. I pct. 3 din Legea 218/2008. În plus, în al doilea dosar ne-am prevalat şi de condiţiile deosebite de muncă, nu numai de cele speciale, iar în primul dosar ne-am prevalat şi de grupa I de muncă, nu doar de condiţiile speciale.

          Totuşi, s-ar putea să ai dreptate în privinţa rezultatului final, ţinînd cont de modul cum se comportă CEDO în ultima vreme…

          • Și eu sper să mă înșel.

            Pentru mine, speța Beian mi s-a părut că a fost câștigătoare nu pentru că CCR ar fi greșit. Ci pentru că ÎCCJ a greșit, neunificând practica rezultată în urma extinderii domeniului de aplicare al legii interne realizată tot de ÎCCJ:

            34. În speţă, Curtea observă că, în temeiul Legii nr.309/2002, nu puteau beneficia de măsurile reparatorii decât recruţii care au efectuat muncă forţată în unităţi ce aparţineau D.G.S.M. Invocând principiul nediscriminării, pornind de la decizia pronunţată la data de 2 decembrie 2003, Înalta Curte de Casaţie, într-o serie de decizii, a extins domeniul de aplicare a acestei legi asupra tuturor recruţilor care au efectuat muncă forţată în timpul stagiului lor militar, fără a lua în considerare subordonarea ierarhică a unităţilor militare din care făceau parte.
            35. Cu toate acestea, într-o altă serie de decizii pronunţate în aceeaşi perioadă, Înalta Curte de Casaţie a dezvoltat o jurisprudenţă contrară, deoarece a respins, ca şi în cazul reclamantului, acţiunile recruţilor care efectuaseră o muncă forţată în afara D.G.S.M.

            …..

            38. În cauză se constată că Înalta Curte de Casaţie se afla la originea acestor divergenţe profunde şi persistente în timp.

            Apoi, încălcarea dreptului de proprietate se constată că a fost realizată tot de ÎCCJ, nu de norma internă. În alte cuvinte, ingerința asupra dreptului de proprietate nu a fost produsă de o normă internă, ci de ÎCCJ.

            Curtea arată (voi sublinia eu părțile importante):

            59. Curtea constată că, în sensul art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă „este lipsită de justificare obiectivă şi rezonabilă“, adică dacă nu urmăreşte un „scop legitim“ sau dacă nu există un „raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit“ (a se vedea, în special, Hotărârea Marckx împotriva Belgiei din 13iunie 1979, seria A nr. 31, p. 16, § 33). —–> rezultă că nu este suficient ca dumneavoastră să argumentați că există un tratament diferit cu privire la aceeași categorie de persoane, ci că tratamentul diferit este lipsit de orice justificare obiectivă și totodată, nu trece testul proporționalității – iar ca să nu treacă testul proporționalității, trebuie să depășească marja de aprecie largă conferită statelor în acest sens.

            Apoi,

            60. În speţă, Curtea reaminteşte că a constatat existenţa unei diferenţe de tratament între diferiţii recruţi care au efectuat o muncă forţată (a se vedea § 53 de mai sus ). ->>>> la 53 Curtea arată că diferența de tratament a fost prilejuită de ÎCCJ, nu de lege:

            53. În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 14 din Convenţie, Curtea constată că reclamantul a fost exclus de la acordarea drepturilor revendicate. Guvernul nu contestă faptul că altor persoane care au efectuat o muncă forţată în afara D.G.S.M. li s-a recunoscut de către Înalta Curte de Casaţie dreptul de a beneficia de prevederile Legii nr. 309/2002. Aşadar, a existat o diferenţă de tratament între reclamant şi alte persoane aflate într-o situaţie similară cu a sa. Astfel, art. 14 este aplicabil.

            Deci legea permitea o aplicare constitutionala si conventionala, si CCR nu gresise spunand ca e constitutionala. Dar apoi ICCJ a aplicat-o intr-un mod contrar Conventiei pentru ca a creat o discriminare din cauza unei jurisprudente divergente – unora dandu-le, altora nedandu-le. In alte cuvinte, Curtea nu zice daca ar fi fost contrar CEDO daca ICCJ decidea in temeiul legii sa nu dea la nimeni, ci spune doar ca decizand sa dea unora, si refuzand sa dea altora, in temeiul aceleiasi legi, ICCJ a discriminat —->

            61. Cu toate acestea, ea observă că Guvernul nu a prezentat o justificare pentru această diferenţă de tratament, argumentul său bazându-se, esenţialmente, pe de o parte, pe faptul că presupusa discriminare nu ţine de niciunul dintre criteriile enunţate la art. 14 şi, pe de altă parte, pe autonomia de care beneficiază instanţele interne în interpretarea şi aplicarea dreptului intern. —-> deci domnul Beian a câștigat pentru că Guvernul nu a știu să prezinte o justificare obiectivă (eu nu-mi dau seama dacă și în cazul dumneavoastră o astfel de justificare obiectivă nu ar exista)

            62. Referitor la primul argument, Curtea subliniază că lista cuprinsă în art. 14 are un caracter orientativ şi nu limitativ.

            63. Referitor la cel de-al doilea argument, Curtea reiterează că, în speţă, nu era vorba de simple divergenţe de jurisprudenţă, care sunt consecinţa inerentă oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond, ci de neîndeplinirea de către Înalta Curte de Casaţie a rolului său de regulator al acestor conflicte. —–> deci nu divergența de jurisprudență a dat naștere eo ipso la lipsa de justificare, ci neîndeplinirea de către Înalta Curte de Casație a rolului său special pe care îl exercită prin intermediul unui RIL sau dezlegări prealabile.

            64. Argumentele avansate de Guvern nefiind în măsură să convingă Curtea, ea constată că această diferenţă de tratament nu s-a bazat pe nicio justificare obiectivă şi rezonabilă.
            65. Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1.

            Deci dumneavoastră nu aveți un tratament discriminatoriu ce a luat naștere în urma unei interpretări eronate a normelor interne, interpretare repetitivă eronată și cu privire la care ÎCCJ nu a intervenit pe calea unui RIL sau dezlegare prealabilă pentru a unifica practica (cum a fost cazul în cauza Beian), ci din cauza intervenției pe cale legislativă. Iar controlul operat de CEDO atunci când discriminarea intervine pe cale legislativă este mult mai restrâns ca duritate, decât atunci când discriminarea intervină pe cale judecătorească. De ce? Pentru ca una este marja legislativa de apreciere, si alta este marja judecatoreasca de apreciere pe care CEDO o acorda atunci cand permite totusi un tratament discriminatoriu.

            Deci tocmai in cazul discriminarii pe cale legislativa joacă un rol important și curtea constituțională, rol ce nu a fost important în cauza Beian pentru că în cauza respectiva Curtea Constitutionala pe calea exceptiei anterior invocate la nivel intern de reclamant, ea nu s-a pronunțat cu privire la constituționalitatea jurisprudenței discriminatorii și divergente a ÎCCJ (care fu problema la CEDO), ci cu privire la constituționalitatea legii. Deci în cauza Beian, CEDO nu a considerat că ingerința asupra dreptului de proprietate a fost realizată de lege, ci realizată de ÎCCJ.

            Deci acestea sunt diferențele importante din cauza cărora cauza Beian nu este aplicabilă în speța dumneavoastră.

            Dar evident că pot greși,
            Să ne țineți la curent!

          • Deci în Beian, Curtea de la Strasbourg nu a contrazis ce decisese Curtea Constituțională în excepția de neconstituționalitate pronunțată anterior introducerii cauzei pe rolul Curții de la Strasbourg.

            Ci a contrazis practica eronată a ÎCCJ prin care s-au oferit drepturi deși legea nu le stabilea, pentru ca apoi să se retragă în mod arbitrar drepturile, și asta în mod persistent, de-a lungul unui anumit timp. Curtea de la Strasbourg a contrazis loteria instituită de ÎCCJ, și deloc decizia CCR anterioară pronunțată pe calea excepției de neconstituționalitate (decizia 1/2004).

        • Pe scurt,

          În Beian, ÎCCJ a extins domeniul de aplicare al legii, oferind tuturor recruților, și nu numai unora (precum cerera legea), aceleași drepturi pecuniare.

          Apoi, a revenit, și ba oferea la toți, ba oferea doar la cei acoperiți în mod expres de lege. Și astfel a discriminat, dar nu pentru că legea ar fi discriminat, ci pentru că anterior a decis să ofere la toți, ca apoi a decis să ofere doar la cei prevăzuți în mod expres de lege. (paragr. 34 din Beian)

          Iar CEDO a zis că nu poate ÎCCJ să facă pe legiuitorul care oferă drepturi, ca apoi să retragă fără niciun motiv drepturile oferite, și fără să intervină pentru a unifica la nivel național – și decizând cu efect erga omnes dacă vor primi ori toți recruții, ori doar cei care îndeplineau în mod expres condițiile legii.

          Dar in speta dumneavoastră nu aveți acest „uite dreptul!, nu e dreptul!” al ÎCCJ, ci al puterii legiuitoare.

          • Deci eu sunt uimită că vă luați de CCR, deși invocați speța Beian, și susținând totodată ÎCCJ, când în speța Beian motivul pentru care România a fost condamnată a fost dat de ÎCCJ, nu de CCR și nici de Guvern sau Parlament.

          • Florin-Iulian HRIB spune:

            E-adevărat că există diferenţe între speţa Beian şi speţa C. I., dar există şi similitudini (tocmai de aceea nici nu am spus că speţele ar fi identice). De altfel, am arătat în par. 48 alin. 2 din studiu că motivarea CEDO din cele două cauze indicate acolo se poate aplica mutatis mutandis, întrucît sursa jurisprudenţei contradictorii este CCR, nu ÎCCJ. Ca să te parafrazez un pic, CCR „a decis sa dea unora si a refuzat sa dea altora, in temeiul aceleiasi legi, deci CCR a discriminat”.

            Şi cînd am spus „CEDO a contrazis CCR” m-am referit la rezultatul obţinut de d-l A. Beian prin demersurile sale la cele două instituţii: la CCR a invocat discriminarea şi i s-a respins excepţia ca inadmisibilă, pe cînd la CEDO a invocat aceeaşi discriminare şi i s-a admis cererea. Precizez că excepţia d-lui Beian a fost respinsă ca inadmisibilă pe motiv că Curtea Constituţională (cacofonie intenţionată!) nu poate controla „modul de interpretare şi aplicare a legii”, ce „intră în competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti” – v. decizia CCR nr. 160/01.04.2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 425/12.05.2004).

            Între timp, aşa cum am arătat în paragraful 74, CCR s-a erijat într-o supraputere, care limitează atributul instanţelor de interpretare a legilor, dînd ea însăşi o anumită interpretare aşa-zis constituţională şi obligînd astfel puterea judecătorească la o simplă copiere a considerentelor CCR în hotărîrile judecătoreşti (v. par. 26 din studiu şi nota de subsol nr. 2). Eu am citit o decizie a CAAI în care instanţa invoca pur şi simplu decizia CCR nr. 1126/2008 pt. a-şi justifica soluţia, aşa cum a făcut şi ÎCCJ în HP nr. 1/19.01.2015 (adică a invocat decizia CCR nr. 542/2014 şi gata, s-a spălat pe mîini). Iar CCR, prin cele două decizii criticate, nu s-a limitat la pronunţarea „asupra problemelor de drept”, ci a interpretat efectiv legile reclamate pt. neconstituţionalitate (mai exact, pt. discriminarea făcută în cadrul aceleiaşi categorii de muncă).

            Or, jurisprudenţa discriminatorie a instanţelor în problema condiţiilor speciale se bazează atît pe o legislaţie discriminatorie, cît şi pe o jurisprudenţă contradictorie a CCR, care la rîndul ei se bazează pe nişte falsuri. Numai că fraus omnia corrumpit. Cum spuneam în comentariul anterior, autorităţile nu au fost în stare să dea nici măcar o justificare plauzibilă, darămite rezonabilă. Prin urmare, din moment ce însăşi CCR a fost incapabilă să justifice obiectiv discriminarea reclamată, nu văd cum ar putea-o face guvernul?! Şi ca să te parafrazez din nou, CCR a eşuat lamentabil în a-şi îndeplini rolul său special pe care îl exercită prin intermediul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate, dispersînd în mediul juridic nişte minciuni sfruntate!

          • Din punctul meu de vedere, în speța Beian CEDO a spus că problema nu a fost la lege, ci la maniera în care ÎCCJ a extins domeniul de aplicare al legii.

            Curtea de la Strasbourg nu a criticat absolut deloc legea, și nici decizia CCR, ci doar deciziile contradictorii ale ÎCCJ.

            Dumneavoastră în schimb vreți să faceți acest mutatis mutandis care, din punctul meu de vedere, nu se poate face pentru că una este marja de apreciere pe care CEDO o conferă unui stat atunci când legiferează (stat care este susținut de propria curte constituțională – prin numeroasele excepții de neconstituționalitate respinse), și alta este marja de apreciere pe care Curtea de la Strasbourg o recunoaște instanțelor supreme dintr-un stat – mai ales atunci când în mod clar instanța supremă oferă ceva ce legea nu prevăzuse în mod expres, ca apoi să retragă ceea ce singură oferise, și tot așa, pe o perioadă lungă de timp (instituind o loterie juridică)

            Deci, după a mea părere, mutatis mutandisul nu se poate realiza pentru că situațiile nu sunt analoage, din moment ce avem grade diferite de marjă de apreciere, gradele diferite conducand – eventual – la rezultate diferite.

            Dar înțeleg supărarea pe care o aveți față de instanțele de drept comun care preiau în mod eronat ce a spus CCR, la fel cum se poate să preia în mod eronat ce a spus Curtea de la Strasbourg, dar pentru această preluare nu este de vină Curtea constituțională: eu spun ceva, dar nu pot fi învinovățită de parafrazarea pe care de exemplu ați face-o dumneavoastră cu privire la ce am spus eu.

            Această problemă dată de „vorbitul în numele Curții de la Strasbourg”, sau „vorbitul în numele Curții Constituționale”, a fost rezolvată în alte state membre prin impunerea anumitor obligații instanțelor de drept comun, conferindu-se acces ulterior direct la curtea constituțională pentru a confirma dacă instanța de drept comun a aplicat sau nu corect spusele curții constituționale în alte decizii anterioare. În alte cuvinte, în alte state membre, preotul nu mai poate vorbi în numele lui D-zeu, fără ca enoriașul să aibă apoi acces la D-zeu pentru a verifica dacă preotul a vorbit în mod corect sau în mod eronat atunci când a spus că D-zeu cere să se facă asta, și asta, și că ești sancționat așa și așa.

            Cred că pentru implementarea unei astfel de legislații ați putea milita și în România (a se vedea Germania,Cehia, Spania, Italia, Polonia sau chiar Franța (deși în Franța e puțin mai atenuată soluția prezentată mai sus)

            Cu stimă,

            Mult succes,
            Cu stimă,

          • Florin-Iulian HRIB spune:

            Ai dreptate, Mihaela, în privinţa a ceea ce s-a judecat la CEDO în speţa Beian. Nici nu am susţinut altceva, ci doar că şi în speţa respectivă: 1) s-a invocat o discriminare în cadrul aceleiaşi categorii de muncitori; 2) reclamantul s-a judecat cu o casă de pensii; 3) s-a ridicat o excepţie de neconstituţionalitate în temeiul art. 16 din Constituţie, referitoare la interpretarea discriminatorie a unei legi de către instanţe, iar CCR a respins excepţia.

            Rămîne de văzut dacă motivarea CEDO referitoare la jurisprudenţa contradictorie a ÎCCJ se va aplica mutatis mutandis la jurisprudenţa contradictorie a CCR. Eu cred că în speţa C. I. s-a petrecut ceva mult mai grav decît în speţa Beian, dar, desigur, opinia mea poate fi subiectivă. În speţa tatălui meu vitreg, CCR a minţit (la fel ca reprezentanţii guvernului din CNPP) că toţi asiguraţii încadraţi în condiţii speciale au beneficiat de reducerea stagiului. Or, această minciună constituie unicul “argument” al CCR pt. justificarea unei discriminări evidente (reamintesc că însuşi parlamentul a corectat recent, prin Legea 192/2015, această situaţie discriminatorie – v. par. 66 din studiu). Iar instanţele care au invocat decizia CCR nr. 542/2014, recte CAAI şi ÎCCJ, nu au preluat greşit considerentele acesteia, ci au achiesat total (fără un minim efort de interpretare) la minciuna gogonată pe care s-au bazat aceste considerente, deci CCR este principala vinovată de aplicarea discriminatorie a unei legi.

            De altfel, toate drepturile, înainte de a fi recunoscute prin hotărîri judecătoreşti, sînt acordate prin legi. Şi dacă legile interne creează o discriminare, automat se încalcă (zic eu) art. 20 din Constituţie raportat la art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţie, citez:
            “Interzicerea generală a discriminării
            1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie.
            2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre motivele menţionate în § 1.”

            În plus, chiar CCR a statuat în par. 29 din decizia 542/2014 că instanţele trebuie să analizeze dacă reclamantul C. I. se încadrează în ipoteza actului normativ menţionat [Legea 218/2008] şi dacă beneficiază de drepturile acordate prin acesta, ceea ce nu s-a întîmplat. Recunosc că m-am gîndit tîrziu să invoc o altă excepţie de neconstituţionalitate, prin care să critic tocmai conduita instanţelor vizavi de considerentele CCR. Mai exact, am făcut cerere de revizuire în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC, pe motiv că CAAI (cacofonie intenţionată!) nu s-a pronunţat asupra unor lucruri cerute, inclusiv dacă în speţă este aplicabilă Legea 218/2008, aşa cum a statuat CCR. Însă şi completul de revizuire a ignorat par. 29 din decizia CCR nr. 542/2014. De aş fi reclamat la CCR (înainte să fie dat verdictul în revizuire) că art. 509 alin. (1) pct. 1 NCPC este constituţional doar dacă se interpretează în sensul că instanţele sînt obligate să se pronunţe asupra chestiunilor indicate expres de CCR în deciziile emise pentru acel litigiu, poate aş fi obţinut de la CCR o confirmare explicită şi automat aş fi avut un alt motiv de revizuire, conform art. 509 alin. (1) pct. 11 NCPC… Oricum, am reclamat la CEDO că CAAI (cacofonie intenţionată!) nu a respectat indicaţia CCR din decizia 542/2014.

            Totuşi, cum spuneam deunăzi, nu-mi fac multe iluzii în privinţa rezultatului la CEDO. Dar pt. că au trecut trei luni de la trimiterea cererii şi nu am primit încă „reject”, înseamnă că mai există o speranţă… Mulţumesc pt. încurajări! 🙂

        • Florin-Iulian HRIB spune:

          După publicarea HP nr. 22/29.06.2015 în Monitorul Oficial nr. 788/22.10.2015, mi-am zis că guvernanţii pot să doarmă liniştiţi, fiindcă ÎCCJ lucrează pentru ei…

          Azi, 29 octombrie 2015, după primirea scrisorii de reject de la CEDO, mi-am zis că şi CCR-iştii pot să doarmă liniştiţi, fiindcă CEDO lucrează pentru ei…

          Somn uşor, MODERAT! (Rog redacţia să nu mai cenzureze vocabula „MODERAT”, deoarece însăşi Justiţia a declarat-o inofensivă, iar MODERAT suprem chiar a folosit cu mîndrie eticheta eponimă, hăhăind încîntat!)

          Aşadar, Mihaela, impresia ta s-a adeverit, deşi completul de judecător unic (J. Silvis, asistat de un raportor) nu şi-a argumentat atît de mult opinia, aşa cum ai făcut-o tu în comentariile la acest articol. De fapt, CEDO nu şi-a motivat deloc decizia; a pretextat doar că „nu au fost îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute la articolele 34 şi 35 din Convenţie”.

          • Data viitoare sper să găsiți la timp un avocat specializat pe CEDO care să vă ajute să treceți de judecătorul-unic, sau să vă arate convingător de ce totuși cauza nu are șanse (fiind o jurisprudență împământenită a CEDO), deoarece situația de fapt se află în marja de apreciere conferită statelor membre (și a CCR).

            PS: dacă erați în America (centrală, de nord, de sud), Curtea Interamericană a Drepturilor Omului v-ar fi dat dreptate pentru că ei nu admit existența unei marje de apreciere (pe de altă parte, din această cauză, din ce în ce mai multe state se retrag din Convenția Interamericană a Drepturilor Omului), deși acum că Președintele Curții Interamericane a plecat la Curtea Internațională de Justiție (el fiind cel care a militat pentru inexistența marjei de apreciere).

        • Florin-Iulian HRIB spune:

          Mihaela, noroc că ţi-am citit ultima replică înainte de publicarea ei, altfel aş fi bănuit că ai mîncat finalul frazei din post-scriptum (cel cu Preşedintele Curţii Interamericane). De fapt, redacţia a „corectat” mai mult decît trebuia, aşa cum a făcut şi în cazul unor sintagme din studiul subsemnatului – pe care, ţin să precizez, le-a înlocuit cu nişte erori flagrante sau expresii ce păreau… (mă abţin să le caracterizez!)… Abia după ce i-am semnalat problema d-lui A. Săvescu, acele erori au fost remediate.

          Cît despre CEDO, Mihaela, am mai polemizat cîndva pe tema asta şi nu vreau să reiau discuţia. Oricum, „fiecare pasăre pe limba ei piere” (vezi, de pildă, cazul Volkswagen, care a făcut praf reputaţia germană în industria auto şi nu numai; întîmplător, eu ştiu şi cum se fac cablajele electrice pt. maşinile germane Audi, BMW, Volkswagen etc. şi, mai ales, cum îi tratează nemţii pe angajaţii români care le fac)…

  3. Florin-Iulian HRIB spune:

    MODERAT

    Totodată, recomand ÎCCJ să folosească termenul de „hotărîre” în cazul hotărîrilor prealabile, pentru a nu mai fi confundate cu deciziile de îndrumare. De asemenea, şi hotărîrile prealabile ar trebui numerotate distinct, în funcţie de materie, civilă sau penală; de exemplu, în materie penală, ele ar putea fi numerotate astfel: HP nr. 1¹ (unu prim), nr. 2¹ (doi prim) sau HP nr. 1 indice 1, nr. 2 indice 1 etc., iar în materie civilă: HP nr. 1² (unu secund), nr. 2² (doi secund) sau HP nr. 1 indice 2, nr. 2 indice 2 etc.!

    În fine, precizez că titlul original al studiului este: „Demolarea Curţii Constituţionale! Critica unor decizii absurde, referitoare la pensii”, aşa cum a fost de altfel publicat iniţial azi-dimineaţă. Ulterior, titlul a fost modificat unilateral de juridice.ro, d-l A. Săvescu anunţîndu-mă în prealabil că titlul şi unele cuvinte ar fi „foarte dure”. Păi, tocmai acesta era scopul studiului, avertizînd cititorii încă din titlu despre criticile virulente din cuprins! Acum, titlul amputat nu mai are niciun farmec…

  4. Florin-Iulian HRIB spune:

    Finalmente, după 4 (patru!) luni de la adoptare, a fost publicată HP a ÎCCJ nr. 22/29.06.2015, ce a sti-pulat că vîrsta standard de pensionare (VSP) şi stagiul complet de cotizare (SCC) „se determină în funcţie de data naşterii asiguratului” (v. paragraful 65 alin. 5 din studiul de mai sus).

    Conform acestei HP, cică majoritatea instanţelor au interpretat corect Legea 263/2010 atunci cînd au „determinat” VSP şi SCC în funcţie de data naşterii asiguratului… Se observă că, între timp, ÎCCJ s-a sucit (v. paragraful 65 alin. 2 din studiul de mai sus). Se pare că acum: „Prin stabilirea unor vârste standard diferite şi a unor stagii complete de cotizare diferite pentru persoane născute la date diferite, dar care solicită înscrierea la pensie în acelaşi interval, [NU] se ajunge la crearea unei discriminări nejustificate pe criteriu de vârstă”… Sic!

    Se pare că acum: „Vârsta standard de pensionare şi stagiul complet de cotizare sunt elemente obiective, care [NU] se aplică în mod egal tuturor persoanelor care solicită înscrierea la pensie la un moment dat (în acelaşi interval) indiferent de vârsta lor biologică”… Sic!

    E-adevărat că şi componenţa ÎCCJ a fost sensibil diferită faţă de completul care a emis decizia de îndrumare nr. 4/04.04.2011. Astfel, doar 6 judecători dintre cei 25 care au emis decizia de îndrumare amintită au făcut parte şi din completul de 19 judecători civili care au emis HP nr. 22/2015.

    Numai că şi interpretarea Legii 19/2000 a iscat o jurisprudenţă majoritară în sensul discriminării pensionarilor pe criteriul vîrstei, chiar dacă Ordinul 340/2001 nesocotea în mod flagrant litera şi spiritul legii. Dar, pt. că ordinul se execută, nu se discută, MODERAT butonaţi de MODERAT şi/sau activişti MODERAT au batjocorit milioane de pensionari prin această metodă nedreaptă de calculare a pensiei.

    În prezent, anexele 5 şi 6 din Legea 263/2010 au preluat exact aceeaşi formulă ca în anexa 9 a Ordinului 340/2001. Vasăzică, dacă discriminarea pe criterii de vîrstă se face de guvern, atunci nu e bine (discriminarea e nejustificată), dar cînd o face parlamentul, atunci e în regulă (discriminarea e justificată)… Numai că judecătorii ÎCCJ, întocmai ca legiuitorul şi CCR, au „uitat” să explice de ce ar fi justificată o discriminare pe criterii de vîrstă?! În opinia mea, o astfel de diferenţiere nici nu ar putea fi justificată vreodată.

    Am citit în paragrafele 47 şi 50 din HP nr. 22/2015 că Casa naţională de pensii publice (cacofonie intenţionată şi pe deplin meritată de CNPP!) a opinat că VSP şi SCC ar fi determinate în funcţie de data naşterii, nu în funcţie de data pensionării, tocmai pt. că legiuitorul a eşalonat aceste „condiţii standard” în funcţie de data naşterii!?! Nu, MODERAT (MODERAT)! În realitate, elementele obiective VSP şi SCC au fost eşalonate pentru că laşitatea şi ticăloşia i-au împiedicat pe politicieni să majoreze brusc aceste elemente (adică să scrie în lege: de azi, VSP şi SCC sînt 65, respectiv 35 de ani, pentru toată lumea) şi atunci au decis să le mărească etapizat, dar ca elemente obiective, standard, de sine stătătoare, nicidecum diferenţiate în funcţie de un criteriu atît de subiectiv şi discriminatoriu, precum vîrsta asiguraţilor.

    De altfel, par-lamentabilii nici nu aveau voie să includă în lege sintagma „luna şi anul naşterii”, pt. simplul motiv că nu respectă tratatele internaţionale care interzic expres diferenţierea cetăţenilor în funcţie de vîrstă/naştere. Eu însumi am învederat la CCR că există o contradicţie flagrantă între textul art. 3 alin. (1) lit. n) din Legea 263/2010 – ce se referă explicit numai la „data pensionării”) – şi sintagma „luna şi anul naşterii” din cuprinsul anexelor 5 şi 6 la Legea 263/2010. Deşi decizia CCR nr. 680/2012 declarase neconstituţională însăşi sintagma “în raport cu vârsta, conform tabelului nr. 3” din cuprinsul art. 73 alin. (1) din Legea 263/2010, totuşi, prin alte decizii, CCR a pretins că sintagma „luna şi anul naşterii” din anexa 6 la Legea 263/2010 ar fi constituţională, întrucît, citez: „data naşterii este un criteriu obiectiv” [pentru determinarea vîrstei de pensionare]?!?! Este o stupizenie mai mare decît Casa Poporului, unde se lăfăiesc membrii CCR în aur şi purpură!

    Pur şi simplu coloana 1 din anexele 5 şi 6 din Legea 263/2010 (aia ce introduce sintagma „luna şi anul naşterii”) nu trebuia să existe într-o lege care se vrea modernă, democratică şi europeană! Un standard înseamnă ceva fix, stabil, predeterminat, identic în aceeaşi perioadă de timp, nicidecum o chestie determinabilă – şi deci variabilă – în funcţie de un criteriu eminamente subiectiv, precum data naşterii. Oricum, vîrsta standard de pensionare nu coincide cu vîrsta asiguratului, aşa cum au încercat par-lamentabilii să acrediteze ideea în coloana 3 – la rubrica „Vârsta asiguratului la ieşirea la pensie (ani/luni)” – din anexele 5 şi 6 la Legea 263/2010. Aşa cum arătat deja (v. mai ales nota de subsol nr. 8 din studiul de mai sus), milioane de pensionari au lucrat în grupele I şi II, respectiv în condiţii speciale şi deosebite; pt. toţi aceştia VSP nu e totuna cu vîrsta efectivă a oamenilor, ci un element abstract, predefinit de lege, din care se scade o anumită perioadă de timp, la rîndul ei predeterminată de legiuitor în funcţie de vechimea în condiţiile mai grele de muncă.

    De pildă, azi, 25 octombrie 2015, Ionel împlineşte vîrsta de 65 de ani, iar Gigel – 60 de ani. Lucrînd toată viaţa numai în condiţii normale, respectiv grupa III de muncă, Ionel nu beneficiază de nicio reducere a VSP; norocul lui este că anexa 5 din Legea 263/2010 prevede că VSP pt. bărbaţi este 65 de ani; în acest caz, VSP coincide cu vîrsta reală a asiguratului. Însă, Gigel, pt. că a lucrat 10 ani în condiţii speciale/grupa I (sau 22 de ani în condiţii deosebite/grupa II) din totalul celor 35 de ani de vechime în muncă, va beneficia de o reducere cu 5 ani a VSP, ceea ce înseamnă că va putea ieşi la pensie în aceeaşi zi cu Ionel. Se observă imediat că, deşi VSP este identică (65 de ani), vîrsta biologică diferă în cazul celor doi pensionari. De altminteri, HP nr. 22/2015 nici nu mai are vreo utilitate sau relevanţă pentru bărbaţii vizaţi de anexa 5 din Legea 263/2010, întrucît VSP chiar a devenit un standard începînd din ianuarie 2015.

    În schimb, femeile vor avea de suferit din cauza acestei HP nedrepte. Spre exemplu, Ioana împlineşte azi, 25.10.2015, vîrsta de 60 de ani şi două luni, iar Dana – 55 de ani şi două luni. La fel ca în exemplul precedent, Ioana a lucrat numai în condiţii normale şi va ieşi la pensie pt. limită de vîrstă, deoarece VSP coincide cu vîrsta ei biologică, potrivit anexei 5 din Legea 263/2010. Numai că Dana nu se va bucura de acelaşi standard, recte VSP de 60 de ani şi două luni, deşi depune cerere de pensionare în aceeaşi zi ca Ioana; conform HP nr. 22/2015, Danei i se va aplica o VSP de 61 de ani şi 10 luni, deoarece acest „standard” se „determină” în funcţie de data naşterii ei, adică 25 august 1960; prin urmare, cu toate că i se reduce VSP cu 5 ani, graţie celor 10 ani lucraţi în condiţii speciale/grupa I (sau 22 de ani în condiţii deosebite/grupa II), Dana nu va ieşi la pensie decît în iunie 2017, cînd şi SCC va fi mai mare ca în octombrie 2015, anume 31 de ani şi 10 luni faţă de 30 de ani şi 2 luni! Evident, e posibil ca Dana să obţină o pensie egală sau chiar mai mică decît Ioana, deşi aceasta din urmă a lucrat în condiţii mai uşoare şi a cotizat mai puţin la bugetul asigurărilor sociale (procentual, cota de cas este mai mică pt. condiţii normale decît pt. condiţii speciale/deosebite – v. art. 27 alin. 2 şi 3 din Legea 263/2010).

    În plus, se constată că anexele 5 şi 6 din Legea 263/2010 instituie şi o discriminare în funcţie de sex. Astfel, în anexa 5, VSP şi SCC pentru femei sînt diferite faţă de cele prevăzute pt. bărbaţi, iar anexa 6 din aceeaşi lege (aplicabilă doar militarilor, poliţiştilor şi altor „speciali”) prevede că VSP şi SCC sînt identice atît pt. bărbaţi, cît şi pt. femei, ceea ce înseamnă că se face o dublă discriminare a pensionarilor în funcţie de sex. Probabil că, spre deosebire de femeile obişnuite, cele „speciale” sînt mai egale în drepturi cu bărbaţii…

    Pe scurt, ÎCCJ s-a făcut de MODERAT cu HP nr. 22/29.06.2015. Ca să nu mai spun că înalţii judecători s-au MODERAT cam mult timp să o motiveze (prost, dacă mă întrebaţi pe mine). De altfel, esenţa argumentelor ÎCCJ se reduce la paragrafele 81-86 din HP, adică mai puţin de jumătate de pagină din cele 7 pagini de monitor. Restul e gargară.

  5. Florin-Iulian HRIB spune:

    Ei, da! Aşa mai zic şi eu interpretare fripturisto-ceceristă… Cînd e vorba despre pensiile membrilor CCR, imediat se descoperă discriminarea, chiar şi acolo unde legea este cît se poate de clară şi limitativă… A se vedea linkul: https://www.juridice.ro/442546/ccr-extinde-sfera-de-interpretare-a-notiunii-de-judecator-ref-pensia-de-serviciu-inainte-de-implinirea-varstei-de-60-de-ani.html !

    Însă, cînd e vorba despre amărîţii care au lucrat în condiţii speciale/deosebite de muncă (adică în praf, noxe, zgomot, căldură infernală de la cuptoarele din oţelărie, în picioare, la înălţime, pe schimburi etc.), CCR consideră că simpla pensionare la date diferite (din cauza diareii legislative) constituie o diferenţă atît de mare, încît nu se încadrează nici măcar la situaţii analoage, deşi e vorba de colegi care au lucrat în exact aceleaşi condiţii (acelaşi combinat siderurgic, aceeaşi funcţie, acelaşi salariu, aceeaşi vechime etc.)!?

    Nu-i de ajuns că membrii CCR huzuresc în aur şi purpură, pe salarii enorme şi într-un palat de neam prost, mai au nevoie şi de pensii grase pt. a-şi unge caracterele s-labe!?

  6. Florin-Iulian HRIB spune:

    Incredibil, dar bătaia de joc a guvernanţilor e chiar mai mare decît anticipasem în paragraful 66 din articolul de mai sus. Iată încă o mostră de batjocură făţişă a autorităţilor (i)responsabile în domeniul pensiilor:

    1. La data de 25 ianuarie 2016 am înregistrat la Casa judeţeană de pensii Hunedoara (CJP) o cerere în sensul majorării cu 50% a punctajului pentru stagiul realizat de C.I. în condiţii speciale de muncă în perioada 1 aprilie 2001 – 1 decembrie 2003. CJP a refuzat să soluţioneze cererea respectivă printr-o decizie de admitere sau de respingere, emiţînd în schimb o adresă prin care aberează – fără absolut nicio legătură cu obiectul cererii – că titularul a primit deja majorările, citez: „pentru perioada lucrată în grupe de muncă şi condiţii deosebite”?!

    2. În 23 februarie 2016 am înregistrat la CJP o contestaţie, prin care ceream Casei Naţionale de Pensii Publice (CNPP) să-i recunoască drepturile lui C.I. şi, totodată, să-i sancţioneze pe reprezentanţii CJP.

    3. În 25 februarie 2016 am trimis la CNPP o cerere prin care mă interesam de stadiul soluţionării contestaţiei, solicitînd urgentarea rezolvării acesteia.

    4. În 1 aprilie 2016 [Da, chiar de Ziua Păcălelii!] am primit o altă adresă de la CJP, prin care eram anunţaţi că: „La această dată nu s-a împlinit termenul legal prevăzut pentru aplicarea Legii nr.192/2015, dar nici nu s-a demarat, la nivel naţional, procesul de recalculare a pensiilor”!?

    5. În 26 aprilie 2016 am trimis un memoriu la guvern, solicitînd explicaţii pt. neaplicarea unei legi ce a intrat în vigoare încă de la 1 ianuarie 2016.

    6. În 3 mai 2016 am primit a treia adresă de la CJP, prin care eram „informaţi” că Casa (cacofonie intenţionată!) Naţională de Pensii Publice a trimis petiţia noastră „spre soluţionare” la CJP, iar aceasta a făcut (era să scriu eu ce a făcut în realitate CJP, dar mă abţin…), citez: „trimitere la răspunsul nostru anterior”, precizînd că: „nici la această dată nu a fost demarat, la nivel naţional, procesul de recalculare a pensiilor prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 192/2015”!

    7. În 23 mai 2016 am primit un răspuns sec şi de la guvern, citez: „Referitor la memoriul dumneavoastră, vă facem cunoscut faptul că a fost transmis, spre competentă soluţionare, CASEI NAŢIONALE DE PENSII PUBLICE, solicitând luarea măsurilor legale ce se impun. Urmează ca, în termenul legal, instituţia sesizata să comunice Cancelariei Primului Ministru şi dumneavoastră soluţia adoptată.”

    8. Pe scurt, această istorioară prezentată supra ne demonstrează cum autorităţile îşi pasează una alteia responsabilitatea aplicării legii, rostogolind în cerc problema majorărilor de pensie pt. cei care au lucrat efectiv şi li s-au recunoscut oficial condiţiile speciale de muncă… De aceea, într-o replică la un comentariu postat de d-na A. Farmathy în legătură cu recunoaşterea acestor condiţii speciale de muncă (v. link: https://www.juridice.ro/445350/iccj-ril-admis-ref-actiunile-in-constatare-privind-conditiile-deosebite-de-munca.html#comment-59453 ), spuneam că mi-e greu să cred că autorităţile (i)responsabile din domeniul pensiilor – inclusiv şi mai ales CCR+ÎCCJ – vor recunoaşte vreodată mizeria/mişelia şi umilinţele la care îi supun pe cetăţenii care au lucrat în cele mai grele condiţii de muncă din ţara asta şi din a căror trudă îşi umflă ei salariile osînzoase…

    MODERAT

    P.S. Vreţi să ştiţi cît ar fi majorarea cuvenită lui C.I. pt. cei 2 ani şi 8 luni de condiţii speciale de muncă? Vreo 39 (treizeci şi nouă) de lei, după calculul meu. Se dărîmă economia dacă guvernul plăteşte suma asta „astronomică”, este?! 🙁

  7. Florin-Iulian HRIB spune:

    Precizez că în 27 decembrie 2017 am înregistrat la CJP o cerere de majorare cu 50% a punctajului pentru stagiul realizat de C.I. în condiţii speciale de muncă în perioada 1 aprilie 2001-1 decembrie 2003.
    Menţionez că dna blondă care se ocupa în a treia zi de Crăciun cu înregistrarea cererilor a încercat insistent să mă determine să renunţ la înregistrarea cererii respective, sub diverse pretexte: că „i se va recalcula din oficiu pensia”, că „oricum, dacă a lucrat în mină, nu va lua nimic, iar dacă a lucrat în alte locuri, va primi doar 15 lei” şi că „abia s-au soluţionat dosarele celor pensionaţi în 2001-2002” etc.
    În 26.01.2018 am primit adresa nr. 55377/CJP-HD/16.01.2018, prin care CJP a refuzat să admită cererea respectivă, deşi C.I. se încadrează în ipoteza reglementată de prevederile art. 169 indice 1 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 192/2015, adică se numără printre pensionarii „ale căror drepturi de pensie s-au deschis anterior datei de 1 ianuarie 2011 şi care, conform prevederilor legale în vigoare, nu au beneficiat de […] majorarea punctajului pentru perioadele realizate în condiţii speciale după data de 1 aprilie 2001”.
    În 19 februarie 2018 am trimis la CJP şi CNPP o contestaţie, la care nu am mai primit niciun răspuns.
    Urmează judecata.
    Epopeea continuă!
    Batjocura rămîne…
    Anal-fa-beţii guvernează?!

  8. Florin-Iulian HRIB spune:

    Văd că unii oameni au preluat ideile mele din articolul de mai sus şi îmi reproduc pasaje întregi în acţiunile lor din instanţele judecătoreşti. În calitatea mea de grefier am descoperit recent că, în 4 dosare ce mi-au fost repartizate în lucru, un oarecare Radu Călin Napău Stoica, avocat în Baroul Hunedoara, a copiat motamo fraze din paragrafele 13, 14, 15, 16, 17, 18, 22, 41, 42, 49, 57, 61, 62, 63 şi 66, fără a cita sursa!!?
    Nu am de gînd să-i cer respectivului să-mi plătească drepturi de autor (deşi a încasat şi 1000 de lei per dosar), deoarece nu am solicitat bani nici de la juridice.ro pentru publicarea articolelor subsemnatului, însă o minimă curtoazie cred că se impune în acest caz. Sînt mîndru că scrierile mele au fost citite şi pot fi de folos unor justiţiabili, dar am rugămintea ca avocaţii care se mai inspiră atît de copios din articolele subsemnatului să citeze măcar sursa „inspiraţiei” şi să folosească ghilimelele de rigoare…

    • Nu vreți să întrebați baroul dacă e deontologic?

    • Extrem de neprofesionistă exprimarea în articol.
      Jignitoare faţă de judecători şi instanţă.
      Nu înţeleg cum un avocat ar copia asemenea expresii.
      Doar venin şi amatorism juridic: text plin de aserţiuni (concluzii) nefondate.
      Nu te mai mândri că n-ai cu ce. Un jurist nu foloseşte asemenea cuvinte.
      Dacă eu aş fi judecător şi ar veni cineva cu astfel de argumente frivole, i-aş respinge imediat acţiunea şi i-aş da şi amendă pentru abuz de drept procesual, plus amendă pentru limbaj insultător.

      • Florin-Iulian HRIB spune:

        Ţi-am mai zis şi o repet, poate aşa pricepi: eşti total pe lîngă subiect!
        Simplul fapt că instanţa de judecată a admis acţiunile pensionarilor reprezentaţi de acel avocat care mi-a reprodus ideile în pledoariile sale dovedeşte exact contrariul „balivernelor” tale (sic!)…

        Cît despre „exprimare jignitoare faţă de judecători şi instanţă” (!!?), e suficient să-ţi reproduc un pasaj din comentariul tău postat azi pe JURIDICE.ro – link: https://www.juridice.ro/598644/numarul-de-dosare-privind-magistratii-de-ordinul-sutelor-aflate-in-curs-de-solutionare-la-dna-ar-putea-creste-neincrederea-in-justitia-din-romania.html: „INM de la Bucureşti este o şcoală… o şcoală cum este şi şcoala de preparatori mezeluri din Sibiu (maestru cârnăţar). 1. Ce treabă are faptul că unii magistraţi au reclamaţii la DNA cu CSM-ul şi cu şcoala de mezelari? 2. Ce treabă are reclamaţia împotriva magistraţilor de la DNA cu (de)formatorii de la INM sau cu aparatul INM?”
        „Cârnăţari”, „mezelari”, „(de)formatori” sînt doar apelativele prin care i-ai „gratulat” azi pe mii de judecători şi procurori. Mă abţin să reproduc epitetele folosite de tine în trecut la adresa magistraţilor, în general, şi la adresa absolvenţilor de INM, în special…

        Apoi: nu e nevoie să sesizez vreun barou de avocaţi pentru a-mi spune ceea ce este limpede ca apa de izvor, anume că nu este deontologic să plagiezi.
        O altă dovadă că eşti habarnist/pafarist în acest domeniu stă şi „baliverna” ta că vreun barou ar avea competenţe să-mi dea „un perdaf juridic” pentru simplul motiv că l-aş sesiza cu privire la conduita avocatului care mi-a copiat paragrafe întregi din articol şi le-a folosit în faţa instanţelor de judecată ca şi cum ar fi fost munca lui.

        • N-ai înţeles nika.
          Desigur! Poţi să mergi să-ţi înregistrezi dreptul de autor pentru articol la CRETINODAM – Centru român pentru administrarea drepturilor artiştilor producători de balivernograme şi autorilor de opere cretinografice.
          În acest fel, se va risipi orice îndoială că tu eşti autorul.
          UNBR nu te poate disciplina pe tine, deoarece nu eşti avocat, dar admiţându-ţi cererea de a-l disciplina pe avocatul copiator, UNBR îl va mustra cu dublă măsură: 1) deoarece a copiat 2) mai bine copia cotele apelor Dunării.

          Îmi place că te crezi sursă de autoritate juridică.
          De asemenea, eşti de o modestie deosebită, spunând că avocatul a câştigat procesul pe spinarea ta. Poţi solicita pagube.

          Aş vrea să solicit şi eu nişte pagube pentru timpul pierdut cu citirea acestor texte dăunătoare sănătăţii.

          • Florin-Iulian HRIB spune:

            „HA-HA-HA!”, vorba preşedintelui ţării. Eşti mai amuzant ca bufonii regelui, de aceea îţi tratez zeflemeaua în stil pamfletar, ca să mă înţelegi cît de cît. O discuţie serioasă, aplicată şi argumentată e ceva fantasmagoric pentru tine. Simplul fapt că ţi-ai luat în derîdere propria educaţie (conform propriilor tale mărturisiri privind notele submediocre pe care le aveai în şcoală) şi mai ales faptul că ai evitat examenele drastice de admitere în barou, preferînd să devii membru în aşa-zisul „barou constituţional”, pe baza unei „donaţii” către mentorul P. Bota, pe care apoi l-ai denigrat, zugrăvesc extrem de sugestiv caracterul tău. Nici nu-i de mirare că ridiculizezi sesizarea unui plagiat. Înainte să foloseşti cuvinte/sintagme precum „venin”, „modestie deosebită”, „amatorism juridic”, „argumente frivole” etc., ar trebui să te uiţi în oglindă… Şi nu te mai obosi să-ţi pierzi timpul citind scrierile mele! Surmenajul intelectual s-ar putea să-ţi afecteze grav neuronii stingheri… Omoară-ţi plictiseala şi lipsa de ocupaţie cu ceva care nu dăunează sănătăţii tale!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Important: Descurajăm publicarea de comentarii defăimatoare. Vor fi validate doar comentariile care respectă Politica JURIDICE.ro şi Condiţiile de publicare.

CariereCărţiEvenimenteProfesioniştiRomanian Lawyers Week