Termenul de introducere a contestației împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurilor asigurătorii. Constituționalitate
21 septembrie 2015 | Anda-Laura DUȚESCU
În Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 694 din data de 15 septembrie 2015 a fost publicată Decizia Curții Constituționale nr. 543/2015 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală.
Excepția de neconstituționalitate a fost ridicată de Grupul Industrial Voiculescu şi Compania (GRIVCO) – S.A. din Bucureşti şi de Societatea Compania de Cercetări Aplicative şi Investiţii – S.A. din Bucureşti într-un dosar aflat pe rolul Curții de Apel București – Secția a II-a penală.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: „Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie la acest judecător ori la această instanţă, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii.”
În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare, ale art. 44 privind dreptul de proprietate privată şi ale art. 124 referitor la înfăptuirea justiţiei, precum şi ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului raportate la cele ale art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 referitor la protecţia proprietăţii din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare. Astfel, printr-o decizie anterioară, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate şi a reţinut că stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Dispoziţiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală nu aduc atingere dreptului la apărare prevăzut de art. 24 din Legea fundamentală şi nici accesului liber la justiţie şi dreptului la un proces echitabil consacrate de art. 21 din Constituţie, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil, cu atât mai mult cu cât nicio prevedere a Legii fundamentale şi a actelor normative internaţionale invocate de autorii excepţiei nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză.
Tot prin decizia anterior citată, Curtea a făcut referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a constatat că instituirea sechestrului nu este o judecată asupra unei acuzaţii în materie penală în sensul art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece atât stabilirea unor drepturi de creanţă ale unor terţi, cât şi confiscarea unor bunuri sunt măsuri ce urmează a fi luate ulterior, în cadrul unor proceduri separate. Or, din moment ce o astfel de procedură nu priveşte temeinicia unei acuzaţii penale în sensul art. 6 paragraful 1 din Convenţie, nu se poate susţine că se impune existenţa unui dublu grad de jurisdicţie. Prin decizia mai sus menţionată, Curtea a reţinut, astfel, că expresia ”materie penală” folosită de art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie corespunde cu noţiunea de ”acuzaţie în materie penală” prevăzută de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi definită de Curtea de la Strasbourg ca fiind o noţiune autonomă a Convenţiei, independentă de conotaţia pe care o are în sistemele naţionale de drept ale statelor contractante.
Astfel, Curtea decide:
– Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate privind dispoziţiile art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală.
- Flux integral: www.juridice.ro/feed
- Flux secţiuni: www.juridice.ro/*url-sectiune*/feed
Pentru suport tehnic contactaţi-ne: tehnic@juridice.ro
